Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
Robinson e singur singur de Marina Constantinescu

Oare numai el? Poate că insula singurătăţii lui este chiar lîngă insula singurătăţii mele care se află aproape de cea a pustiului din tine sau din tine sau din tine.

Robinson sînt eu. Cum tot atît de bine poate ca Eu să fie El. Insule cu solitari plutesc pe pămînt. Privesc către cea a lui Robinson din capul lui Gellu Naum. Un personaj, Naum, care se vîrîse în ideile noastre de tineri studenţi rebeli şi nonconformişti. Erai cineva să-l fi citit, să-l fi ştiut, să-l fi desluşit cumva, suprarealist. Să-l fi amestecat puţin cu Tournier şi cu singurătatea omului în general. Fumam şi ceaţa ţigărilor nenumărate ne ajuta să devenim imponderali, să călătorim pe tot felul de mări şi în tot felul de ţări, dincolo de graniţa timpului. Şi el, timpul, era în văzduh, ca şi noi. Toate ni se trăgeau de la Naum. La un moment dat, aproape simţeam că el este nălucire, un abur, un duh. După 1989, a căpătat trup. Întîi l-am văzut şi l-am ascultat la Timişoara, la o întîlnire cu scriitori şi tineri filologi. Pe Liggia mi-au descoperit-o simţurile antrenate în astfel de treburi. Nu mai ţin minte mare lucru. Lacrimile mi-au inundat ochii, inima mi-a astupat urechile cu bubuitul ei. Pe urmă, a fost povestea lui Gheorghe Dinică. Gellu Naum al lui a devenit şi al meu. Vrăjitorul mut cu uitătura sfredelitoare. Filozoful. Deschizătorul de lumi. Era într-un început de martie, la Braşov. Ningea, şi Gheorghe Dinică se strecura printre fulgi rostind pasaje întregi din Nepotul lui Rameau tradus de Gellu Naum, succesul lui, al lui David Esrig şi Marin Moraru, semnul major al teatrului românesc modern. Închideam şi deschideam pleoapele ca o păpuşă dereglată, rămasă sub semnul uimirii. Şi Gheorghe zburda printre amintirile lui, aripi. Eram numai doi pe insula cuvintelor. Şi atîta lume în jur.

„Robinson e singur singur
singur singur pe o insulă pustie
Plină de lume.”

După aceea au fost Simona Popescu şi Ion Bogdan Lefter. Iubirea şi grija lor faţă de un mare poet, altfel. Şi Mircea Cărtărescu care se înaripa vorbind despre Naum. „Astfel este poezia lui Gellu Naum: sloiuri inexplicabile de cuvinte, pietre căzute din cer şi integrate apoi în Kaaba derizorie a istoriei literare.” Imagini pe care le duc cu mine. Ca şi şoaptele misterioase ale Nadiei şi ale lui Vlad despre după-amieze şi seri cu tîlc şi zvîc la Liggia şi Gellu.
Nu am crezut să mai fie ceva. Să mai vină cineva care să intre în acest „a fost odată ca niciodată”. Să apară din cer, să-l ia de mînă pe Poet şi să-l pună în centrul universului. Acela din fiecare tînăr sau mai puţin tînăr care nu dă aventura eu-lui pe nimic! Într-o antologie Naum remarcabil structurată – „Despre identic şi felurit” – Simona Popescu îşi alege un motto care îmi vine mereu în vis cînd gîndurile aleargă spre Gellu: „Sînt cărţi pe care numai vîntul ştie să le deschidă.”
Vîntul este Ada Milea. A deschis Apolodor şi l-a răsfoit în transa inspiraţiei ei. În neliniştea inteligenţei ei. În fustele talentului ei l-a purtat pe micuţul pinguin tot aşa cum fustele bunicii materne l-au dus pe Oskar şi toba lui de tinichea. Gellu Naum a revenit cu tot alaiul de cuvinte halucinante rostitecîntate ludic-nebun de Ada Milea, Dorina Chiriac şi Radu Bînzaru. Am mers după acest Apolodor prin teatre şi cămine culturale, l-am ascultat sute de kilometri în maşină, acompaniat de glasul fiului meu, pe urmă au fost coregrafii nenumărate, inventate de el care puteau să ţină pînă în ziua de azi dacă n-ar mai fi şi şcoală pe pămînt. Într-o seară, în celebrul Pod de la Preoteasa, am văzut spectacolul Apolodor urmărind-o pe Liggia Naum. Şi pe Tatiana Iekel. Şi, din cînd în cînd, pe Lucaceldezlănţuit. Un film fabulos din trei perspective, în care generaţiile îşi topeau gheţurile interioare la căldura talentului unei artiste unice: Ada Milea. Inepuizabilă, infatigabilă, inubliabilă. Într-o după-amiază şi într-un apus am auzit-o spunîndu-mi:

„Sancho, cineva
Face cu minţile noastre ce vrea.
Aşa că
Tu vezi... numai ce vrea el să vezi...
Aşa că
Tu crezi... numai ce vrea el să crezi...
Cred că erau mori de vînt...”

Da. Undeva, la orizonturile memoriei recente, Ada Milea mi-a apărut ca un Don Quijote luptînd cu morile de vînt din limite şi prejudecăţi. „Elogiul prostiei” interpretat de ea a adus lumină în jurul unei personalităţi pe care nu mai aveai cum să nu o observi. De atunci, am urmărit-o. Şi cînd lucra cu Afrim sau cu Frunză sau cu Dabija sau cu Alexandru Bălănescu. Cînd compunea punînd cuvintele la fel de sus ca şi sunetele. De mult nu am dat nas în nas cu atîta libertate interioară! O mie de chipuri într- un singur artist modest şi smerit, trăsnit complet şi inteligent- briliant. Ada Milea are geniu. Pur şi simplu. Şi face cu minţile noastre ce vrea... Am poposit de curînd pe Insula ei şi a lui Gellu Naum. Poate că aici ar trebui să pun punct. Şi să rămîn singură singură singură pe insula pustie plină de lume. Poate că asta şi fac spunînd că poemul melancolic despre libertatea fiinţei, despre Robinson-ul din noi, despre Sirena din noi şi despre Vineri şi Pirat şi Bunicile Selkirke este doar călătoria fiecăruia spre centrul pămîntului. O spumă de cuvinte, de sensuri şi revelaţii care ne poartă în valurile fanteziei fără de margini. Acolo există Ada Milea. De acolo se naşte spectacolul ei aiuritor de frumos şi de altfel, prea plin de Gellu şi de ea însăşi, „Insula” de la Teatrul Naţional din Cluj. Un hohot de rîs pe cerul singurătăţilor. Rigoare şi bucurie. Un exerciţiu superb al actorilor de primă mînă din trupa acestui teatru. Un spectacol cît un zîmbet al lui Gellu Naum. Un traseu esenţializat pe Insula lui, ghidat cu har de Ada Milea, asistată de scenograful Valentin Codoiu şi de actorii minunaţi Anca Hanu, Cătălin Herlo, Irina Wintze, Ramona Dumitrean, Miron Maxim, Adrian Cucu, Cristian Grosu, Adriana Băilescu, Romina Merei, Silvius Iorga, Cristian Rigman. Şi de sunetele inventate şi ordonate de Ada Milea. O muzică-poem-însoţitor-operă rock ca să poţi găsi drumul ieşirii din tine. Să iubeşti inocent-păcătos ca Sirena, să te strecori pe sub ochelarii Bunicilor şi să pierzi şirul anilor, să poţi să ameninţi ca un Pirat fioros, să mergi după capre şi să poţi să auzi, dincolo de forfotă, vocea lui Robinson:

„ce singur sînt,Doamne! Şi cîtă lume! Ce singur sînt, aici pe Insula Deznădejdii, unde m-a aruncat soarta, în timpul furtunii îngrozitoare!... Îngrozitor de singur!...”

Mi s-a părut că pe Insula lor, în schiţa unui fel de suprarealism unic ca şi Gellu Naum, ca şi Ada Milea, Robinson l-a întîlnit pe Prospero. De aici încolo, Insula este numai a mea.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara