Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ediţii:
Romanele lui G. Călinescu de Al. Săndulescu


La Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. Univers enciclopedic, a apărut la sfârşitul anului trecut, în colecţia de Opere, iniţiată şi coordonată de Eugen Simion, două volume compacte cuprinzând pentru prima dată într-o ediţie unitară toate romanele lui G. Călinescu: Cartea nunţii, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide şi Scrinul negru. Prefaţa e semnată, ca, de obicei, de Eugen Simion, care, în afara unei succinte şi penetrante examinări a textelor amintite, schiţează portretul psihologic şi intelectual al criticului şi scriitorului, dând o largă definiţie a călinescianismului. El reţine câteva trăsături fundamentale, în genere ştiute: modul superior şi integral estetic în evaluarea operei literare, disponibilitatea pentru mai toate genurile şi mai toate artele, stilul creator inimitabil, triumful subiectivităţii în critică, raportarea literaturii române la marile valori universale, în fine, orientarea "geniului turbulent" spre modelele clasicităţii. în privinţa romanului, nu este ignorat compromisul ideologic din Scrinul negru, deşi se caută explicaţii şi chiar justificări nu numai pentru G. Călinescu, dar şi pentru mare parte din generaţia lui de spirite strălucite, care-şi definise personalitatea înainte de război.

Autorul ediţiei şi al rămurosului aparat critic este Nicolae Mecu, un mai vechi şi foarte competent cercetător, afirmat cu ani în urmă, printr-o constantă pasiune pentru scrisul călinescian. El a îngrijit primele trei romane: Cartea nunţii, Enigma Otiliei şi Bietul Ioanide, începând să apară în seria de Opere de la fosta Editură Minerva (1993) şi continuând la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Academia Română, Institutul de Istorie şi Teorie literară "G. Călinescu" (1998, 2001). Era, fireşte, o ediţie critică pe care o reia acum, corectând-o şi, din cauza lipsei de spaţiu, concentrând aparatul critic. îi adaugă Scrinul negru şi o minuţioasă şi substanţială Cronologie.

În documentata Notă asupra ediţiei, aflăm esenţa demersului întreprins de Nicolae Mecu privind alegerea textului de bază, geneza, variantele, textele aferente, primele ecouri ale criticii, "uneori chiar din faza manuscrisă şi... dactiloscrisă", extinse în cuprinzătorul capitol de Repere critice din final, unde se dau ample citate. Suntem în faţa unei veritabile opere de arheologie literară, nu o dată relevantă pentru procesul de creaţie şi mai ales pentru efectele uneori dezastruoase ale coerciţiilor ideologice comuniste.

Să urmărim argumentarea editorului în alegerea textului de bază: N. M. revizuieşte "practica venerabilă" a respectării ultimei voinţe a autorului. Aceasta, precizează el, nu mai e valabilă în situaţia majorităţăţii scriitorilor care şi-au continuat activitatea şi după 30 decembrie 1947. Atât Cartea nunţii, cât şi Enigma Otiliei, de asemnea şi romanele apărute după 1950, au suferit intervenţii ale cenzurii, "uneori masive". Editorul constată lungul timp ce s-a scurs de la predarea manuscrisului pentru tipar şi apariţie, timp în care s-au exercitat presiuni asupra autorului ca să-şi politizeze textul. încercând să-şi însuşească normele "realismului socialist", G. Călinescu însuşi s-a autocenzurat. Este cazul mai ales al romanului Scrinul negru, scris evident sub imperiul acestui nefast autocontrol, care a operat într-o măsură şi în romanele mai vechi. Astfel, Cartea nunţii (1933), în ediţia revăzută din 1964 prezintă modificări ideologice, efectuate chiar din propria iniţiativă a scriitorului. N. M. observă că prin epurarea expresiilor mai crude ale discursului erotic, romanul pierde din naturaleţe. De teamă că manuscrisul nu va fi acceptat de editură, G. Călinescu înlocuieşte "îngeri" şi "arhangheli" cu "genii", "fiorul religios" cu "sentimentul solemnităţii", Mussolini cu Kemal-Paşa, "la moartea Regelui Ferdinand" cu "la moartea unei rude colaterale" etc., "stilizări" ce ne apar azi puerile. De aceea a fost aleasă ediţia princeps.

Enigma Otiliei (1938) a cunoscut şapte reeditări. N. M. a optat pentru textul ediţiei din 1946, "superior lingvistic şi stilistic celui din 1938 şi manuscrisului şi încă necorupt de cenzura ideologică".

Bietul Ioanide (1953), în a doua ediţie, revăzută şi pregătită pentru tipar, a apărut postum, în 1965. Ea a suportat importante modificări de conţinut, ca rezultat al observaţiilor drastice venite de la "foruri". Notează N. M.: "Remanierea masivă a jurnalului lui Tudorel era contrară voinţei autorului şi, în orice caz, scădea substanţial nivelul cultural al însemnărilor celui supranumit Ťintelectualulť Mişcării, coborînd reflecţiile lui la cota unui mediocru elev de liceu". Avînd norocul să descopere manuscrisul şi dactilograma textului integral, "aşa cum a fost pregătit de autor spre a fi trimis la tipar", în urma confruntării cu ediţia princeps, alterată, N. M. a considerat pe bună dreptate amintita dactilogramă ca reprezentînd "ultima versiune neconstrânsă a operei".

Şi pentru Scrinul negru (1960) se păstrează la B.A.R. manuscrisul integral, precum şi dactilograma, "forma originară a romanului", folosită ca text de bază, având "un caracter mai puţin tezist, ideologizat şi polemic." N. M. urmăreşte nefericitele peripeţii ale manuscrisului de la predarea la editură în 1957 pînă la apariţie în 1960 şi reţine obiecţiile cenzurii ce se refereau la "atitudinea" insuficient critică a scriitorului faţă de aristocraţie şi burghezie "şi în special faţă de cei doi Gavrilcea, de fosta ŤMişcareť în genere, în fine, faţă de partizanii din munţi". Nemulţumiri se manifestau şi în privinţa modului (schematic) de prezentare a activiştilor comunişti şi a muncitorilor. G. Călinescu a încercat să răspundă exigenţelor politice şi remanierile, notează N. M.,

"s-au soldat cu accentuarea puternică a caracterului tezist şi ostentativ polemic al naraţiunii", potrivit comandamentelor "luptei de clasă" şi al "intransigenţei" şi "combativităţii" ideologice. Aceasta a condus la politizarea romanului (cu anume tăietură politică, să recunoaştem, din pornire), la o viziune şi mai deformantă, caricaturală asupra vechilor clase, la zeci şi zeci de pagini jurnalistice, scăzând simţitor calitatea estetică, ce se va reduce în esenţă doar la istoria învolburată şi aventuroasă a Catiei Zănoagă.

În ceea ce priveşte Variantele, s-au dat numai acelea care reflectă o revizuire de conţinut, cel mai adesea cerută de cenzură. Nu au mai fost marcate unele minore variante stilistice, astfel că laborioasa lectură paralelă demonstrează brutalele imixtiuni politice de la o ediţie la alta.

Un copios capitol din aparatul critic este acela de Note şi comentarii, care completează Nota asupra ediţiei. Din păcate, renunţând la numeroase glose extrem de interesante cu privire la Enigma Otiliei (Opere, 1998), cel mai mare spaţiu îl acordă N. M. celor două romane scrise după război şi care au creat şi cele mai multe "probleme" cenzurii. E vorba mai întâi de Bietul Ioanide.

Urmărind Geneza, "contexte, pretexte şi pre-texte", istoricul literar depistează fragmente ale romanului publicate în ziarul "Lumea" (condus chiar de G. Călinescu) din 1946 (Lipsa de memorie, Scurte reflecţiuni, Stenograma), în "Revista Fundaţiilor Regale", din 1947 şi chiar în "Vremea" din 1943, textul Subiect de nuvelă găsindu-l asemănător până la identitate cu un episod din cap. XIII. Toate acestea îl duc la concluzia că Bietul Ioanide a fost proiectat şi redactat între 1944-1948.

Ştiind să dea titluri pregnant sintetizatoare, N. M. numeşte lunga perioadă a stadiului de manuscris, menit unor chinuitoare avataruri, într-o sintagmă care spune aproape totul despre drama scriitorului în comunism: Un circuit preeditorial de lectură. Manuscrisul ca "samizdat". Instanţa inchizitorială a "referatelor". Romanul, ni se spune (pentru unii dintre noi, contemporani cu acea tristă perioadă, lucrul era cunoscut), a circulat în dactilogramă "într-un cerc care a început cu apropiaţii şi prietenii scriitorului şi s-a extins treptat în lumea oficialităţilor din Bucureşti şi din ţară." Primul lector editorial (autorul îl predase la Editura de Stat) a fost Vlaicu Bârna, care, în volumul său memorialistic De la Capşa la Corso, declară că a fost entuziasmat. Dar tot el consemnează faptul că fiind nevoie de un referat extern, i l-a cerut unui critic ce se remarcase prin sensibilitatea lui modernă, şi anume, Eugen Schileru, care - stupoare! - alcătuieşte un raport negativ, plin de acuze politico-ideologice. Se întâmpla în 1948. Trec vreo câţiva ani, G. Călinescu, speriat, mai intervine în text, şi manuscrisul ajunge să fie citit, prin 1950-1952 de Silvian Iosifescu, redactor-şef la E.S.P.L.A., spirit ceva mai moderat care-şi dă avizul pentru publicare şi Bietul Ioanide apare în 1953, în plină epocă stalinistă. N. M. face o foarte bună caracterizare şi romanului şi mai ales contextului istorico-politico-literar: "Fără a fi reprezentat o manifestare disidentă sau subversivă, romanul contrasta violent, ideatic şi stilistic, cu mulţimea producţiilor scrise după reţeta proletcultismului şi a Ťrealismului socialistť şi care ocupau prim-planul peisajului editorial".

Imediat după apariţie, Bietul Ioanide e supus unei adevărate rafale de critici, aproape în exclusivitate politico-ideologice. Cronicarii vorbesc despre eroul principal ca victimă a "apolitismului", personaj cu mari "carenţe" ideologice; i se reproşează cărţii că ar prezenta "o imagine deformată a realităţii", iar autorului i se aduc în plus nenumărate obiecţii de aceeaşi natură: absenţa intelectualilor "progresişti", a tradiţiilor proletariatului şi a comuniştilor, "obiectivismul în modul cum e "zugrăvită" "Mişcarea" (legionară), care nu e "demascat cu vigoare" (unde e "scriitorul militant", înarmat cu "materialismul istoric"?). în continuare, autorul e acuzat (se putea să lipsească formula-şablon, deja intrată în uz?) de agnosticism şi idealism, de "intelectualism", de "înstrăinare", prin limbajul neologistic, de limba vorbită.

Majoritatea articolelor apărute în "Scânteia" şi în celelalte publicaţii, toate conduse, în fine, controlate de P.C.R., nu erau aşadar câtuşi de puţin stropite cu apă de trandafiri. Dar condamnarea definitivă a Bietului Ioanide are loc o dată cu articolul-ghilotină al politrucului N. Popescu-Doreanu. Acesta afirmă sentenţios că romanul nu e realist, că el reprezintă o greşeală, că viaţa e înfăţişată într-o lumină falsă. Cartea ar fi în totul artificială, pretenţioasă, pe scurt - un eşec. Acuzaţiile, observă N. M. se constituie într-o veritabilă post-cenzură, iar aşa-zisa cronică în rechizitoriu.

Acestor substanţiale comentarii din amintita ediţie (1998), istoricul literar le adaugă altele noi. Cartea a fost "înfierată", cum se spunea pe atunci, într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, de către un fel de acuzatori publici: V. Em. Galan, Aurel Baranga, Ion Mihăileanu, Dan Deşliu, Silvian Iosifescu. O critică foarte aspră a venit din partea lui Gh. Gheorghiu-Dej, care a dispus retragerea romanului din librării, după ce avusese cu autorul o discuţie "tovărăşească", pe larg prezentată în ediţia 1998.

Critica estetică avea să se pronunţe mai târziu şi ea, (prin critici de renume, ca N. Manolescu, Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, I. Negoiţescu, N. Balotă ş.a.) e de regăsit în capitolul final de repere critice.

Geneza romanului Scrinul negru ne apare mai spectaculoasă. Autorul s-ar fi gândit la el după apariţia Bietului Ioanide, în 1953, dar a început să fie schiţat în prima jumătate a lui 1954, cred Cornelia Ştefănescu şi Pavel }ugui, citaţi de N. M., ale căror informaţii le foloseşte în mare măsură. Proiectul se îmbogăţeşte o dată cu un accident biografic, aparent neînsemnat, cumpărarea, cum se ştie, de la Talcioc a unui scrin Louis XV (probabil în 1954). în sertarele lui încuiate, G. Călinescu găseşte "o adevărată comoară documentară" din care se va naşte partea cea mai reuşită a romanului şi anume romanul Catiei Zănoagă. în ediţia ei, Dosarul "Scrinului negru", Cornelia Ştefănescu ordonează întregul material, ediţie pe care N. M. o invocă adesea. în sertarele cu pricina G. Călinescu descoperă actele unui proces de succesiune, corespondenţă, fragmente de jurnal, cupuri din ziare, fotografii, toate extrem de incitante pentru romancier.

Ca şi celelalte romane, există şi aici un apreciabil număr de "texte aferente": articole încredinţate tiparului de către autor în 1956-1957, precum Omul nou, Poetul nu poate fi în afară de timp, Despre măiestrie, Reflecţii mărunte asupra romanului, articole despre arhitectură. G. Călinescu publică între 1956-1958 câteva capitole în reviste, chiar în cadrul rubricii sale din "Contemporanul", "Cronica optimistului".

În această parte cu totul nouă, inedită, a comentariilor se înscrie şi capitolul, de asemeni spectaculos, intitulat Avatarurile editoriale ale "nenorocitei cărţi" Şi de astă dată N. M. apelează la unele informaţii oferite de Pavel }ugui, lucrând în acel timp la Secţia de propagandă a C.C.

Odată dactilografiat, o copie a romanului este depusă la Comitetul Central al partidului şi o alta la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (E.S.P.L.A.). De acolo, ajunge la Direcţia Presei (cenzura) în al cărei referat aceasta formula o mulţime de obiecţii ideologice cu privire la relaţiile confuze dintre clasele sociale, prezentarea comuniştilor, "insuficienta cunoaştere a realităţii vieţii" (schematismul), cu privire la intelectuali, care nu sunt ataşaţi regimului, la Ioanide însuşi care nu a reuşit să se dezbare de "mentalitatea burgheză" şi exhibă concepţii idealist-metafizice, estetizante. Un raport ceva mai echilibrat vine din partea lui Pavel Ţugui, ale cărui observaţii politico-ideologice sunt comunicate sub formă de sugestii, urmând ca autorul să decidă(?!). Şi autorul decide, conformându-se şi raportând reprezentantului C. C. "îmbunătăţirile" efectuate. Calvarul era însă abia la început. Urmează referatul editurii, sever, ca şi al Direcţiei Presei, şi care nu ţinea seama de "îmbunătăţiri". Apariţia romanului e mereu tergiversată, nu figura în planul pe 1960, după trei ani de aşteptare. Exasperat, G. Călinescu solicită o audienţă la Gheorghiu-Dej, are loc o discuţie, ca şi în cazul Bietul Ioanide, şi autorul se arată disponibil în continuare la noi modificări, "dar bineînţeles, cu regulile artei, fără compromis". Cum adică? El mai credea că aceste revizuiri ideologice aveau să respecte "regulile artei", că nu vor însemna o altă cedare, dăunând tocmai valorii estetice? După convorbirea la "cel mai înalt nivel", probabil cu promisiunea de a răspunde tuturor cerinţelor cenzurii, manuscrisul a fost, în fine, trimis la tipar.

Comparând variantele alterate cu "textul original al romanului, aşa cum l-a gândit şi l-a pus pe hârtie autorul înainte de intervenţiile exterioare", N. M. ajunge la concluzia că: "rezultă diferenţe notabile" care "au afectat substanţial romanul".

Reacţiile la apariţie sunt mai ponderate, însă fără a lipsi cele negative, aparţinând criticii dogmatice în frunte cu eternul N. Popescu-Doreanu, mai puţin acuzator, ca în cazul Bietul Ioanide, făcând fireşte observaţii politico-ideologice. în opoziţie, critica estetică, să-i amintim pe Matei Călinescu şi Eugen Simion, discută romanul din punct de vedere strict literar, cel de-al doilea, foarte elogios, totuşi reproşând "viziunea jurnalistică în tratarea figurilor de comunişti".

Acum, după ce am parcurs acest itinerariu foarte accidentat, înainte şi după apariţia romanului Scrinul negru, ne întrebăm: ce

l-a determinat pe G. Călinescu să-l scrie şi încă abordând stringente probleme politice? Nu învăţase oare nimic din dureroasa experienţă avută cu Bietul Ioanide şi în anii '50, cu aceea a eliminării din Universitate, în urma atacurilor nedemne ale lui Ion Vitner şi, câtva timp, aproape şi din publicistică? Uitase aşa de repede aceste crunte umiliri? Să fi crezut cu adevărat în utopia tragică a comunismului? Cu toate resentimentele faţă de vechea societate şi mai ales faţă de modul ostil şi grobian cum fusese primită Istoria literaturii române în 1941 de extrema dreaptă, avem îndoieli. Mai curând, îndemnul venea din marea lui ambiţie de a fi mereu prezent cu orice preţ şi stimulat şi de întâmplarea descoperirii acelei arhive din sertarele scrinului cumpărat la Talcioc, efectiv tentantă pentru romancier. Cum istoria aventuroasă a vieţii lui Caty Zănoagă, căsătorită Ciocârlan şi apoi Gavrilcea, care a inspirat singura parte, cum se ştie, reuşită a romanului, n-ar fi putut fi publicată de-sine-stătător, date fiind exigenţele de natură politică ale anilor dogmatici, el a adăugat figurile de activişti şi muncitori şi a întărit liniile caricaturale în proiectarea eroilor aparţinând în primul rând aristocraţiei, ca tribut, care s-a tot mărit prin trecerea atâtor vămi ideologice. Greu tribut, cu urmări profund negative, defavorabile cărţii. Parcă ar fi dorit o nouă umilire.

Intorcându-ne la ediţia atât de bine întocmită şi comentată de Nicolae Mecu, prin descoperirea manuscriselor, versiuni originale ale celor două romane postbelice, şi prin confruntarea lor cu versiunile tipărite, mutilate de cenzură, ca şi prin alegerea ca text de bază a ediţiilor necorupte la Cartea nunţii şi Enigma Otiliei, trebuie să spunem că ne aflăm în faţa uneia, excelente, pe care am propune-o ca model prea puţinilor noştri tineri istorici literari, dispuşi să continuie o astfel de muncă, presupunând pasiunea, unită cu o mare ştiinţă filologică şi talent critic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara