Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

scripta manent:
Romanele nepublicate ale lui Cornel George Popa de Alex. Ştefănescu

Fiecare roman al lui Cornel George Popa poate deveni unbest-seller. Cele publicate până acum – Dobitocul de ţânţar, 1996, Nesimţitul, 1997, Cum pot fi cucerite femeile, 2005 etc. – au şi devenit, dar succesul lor s-a stins repede, în absenţa unei susţineri din partea criticii literare.

Cornel George Popa scrie mai bine decât unii prozatori care iau premii literare, sunt traduşi în străinătate şi apar în emisiuni TV. Dar el este un solitar, lipsit de talent în cultivarea relaţiilor sociale. Pare dezinvolt, însă, când trebuie să ceară ceva, spune câteva fraze evazive, roşeşte şi renunţă.
În momentul de faţă are trei romane scrise, dar încă nepublicate, de o valoare cu totul ieşită din comun: Eu, chelnerul, Salonul de masaj şi Ura. Subiectele lor sunt senzaţionale, însă nu este vorba de un senzaţionalism ieftin, ci de o predilecţie a autorului pentru literatura practicată ca un „sport extrem”. Experimentat gazetar şi, în acelaşi timp, regizor de teatru, el are simţul situaţiilor spectaculoase, pe care le exploatează cu o siguranţă de profesionist.
Personajul principal din Eu, chelnerul – care are şi rolul de narator – este un bărbat care face amor pe bani. Nu se consideră un „gigolo” – categorie pe care o detestă:
„Azi am văzut cu ochii mei cum arată un gigolo. L-am mirosit de când a trecut pe lîngă mine. Plus că şi duhnea a parfumuri, geluri, fixative şi creme de la o poştă. Îţi muta nasul. Avea părul pieptănat în ţepi zburliţi, cu marginile blonde, şi-şi turnase deasupra ca la vreun kilogram de gel.
Înalt şi destul de sportiv ca aspect, mergea dând din fund şi mişcându-şi ostentativ umerii. Purta blugi şi o haină la modă, adică una mică, îngustă şi strâmtă, cu o cravată subţire la gât şi mânecile cămăşii ieşite mult în afară.”
Om de bun-gust, personajul lui Cornel George Popa nu se împopoţonează în acest fel; îşi face meseria decent şi cooperant, fără sentimentalisme ieftine. Obligaţiile „profesionale” îi dau prilejul să cunoască femei dintre cele mai diferite, o întreagă galerie, realizată de Cornel George Popa cu artă de portretist. Un singur exemplu:
„Domnişoara de astăzi era aproximativ dreptunghiulară. Şi purta ochelari dintr-aceia stupizi, de ultimă modă, pe care-i poartă toţi, aceia înguşti, enervanţi şi dobitoci, lansaţi de Armani, cred, în urmă cu trei, patru ani, ochelari care te urâţesc şi când îi ţii în mână. Dacă i-ai pus şi la ochi, gata, s-a terminat, poţi sta în casă, fără să mai ieşi vreodată pe stradă, fiindcă e acelaşi lucru.
Am spus-o mereu: ăia sunt ochelari de bărbaţi. Femeile ar trebui să poarte alt fel de ochelari. Sau de rame, căci de rame e vorba.
De ce poartă femeile accesorii care le urâţesc?
De ce o fată dreptunghiulară, necăsătorită, de 28 de ani, îşi cumpără şi poartă aşa ceva?
E dreptunghiulară. Ca bărbat, nu te-atrage. Te uiţi la faţa ei şi n-o vezi din cauza ramelor acelora masculine.
Ce are o astfel de femeie în cap? Are ceva?
OK, mănâncă mult, nu merge la sală, s-a îngrăşat, a încercat să ţină cură şi n-a ţinut, OK.
Dar ramele? Ramele au fost opţiunea ei.
Pe cuvântul meu: fără ochelari, fără acele rame îngrozitoare, femeia era aproape drăguţă. Însă ramele acelea o desfigurau şi o sluţeau, în egală măsură.
Cum dracu’ să-ţi găseşti un bărbat când eşti dreptunghiulară şi porţi nişte ochelari care te urâţesc? Eşti dreptunghiulară, necăsătorită şi ai pe nas nişte rame care-ţi dau un aer antipatic, nefeminin şi sever din prima. Crezi că vor da bărbaţii năvală? Nu. Nu dau năvală. Şi atunci, ce faci? Evident, suferi. Apoi suni un bărbat necunoscut care să te fută pe bani.
Du-te la sală, fato, ţine regim, aleargă, doreşte-ţi să arăţi bine şi scapă, pentru numele lui Dumnezeu, de ramele acelea!”
Ca portretist, prozatorul se remarcă prin scoaterea în evidenţă a două sau trei trăsături expresive, prin repetarea obsesivă a unor idei şi printr-o oralitate îngrijită, care asigură o comunicare fluentă cu cititorul.
Romanul Salonul de masaj o are ca protagonistă (şi naratoare) pe proprietara unui astfel de salon, aflată în închisoare şi hotărâtă să-şi povestească viaţa în scris pentru a se face înţeleasă, cândva, de fetiţa ei. Prozatorul reuşeşte, ca puţini alţii, să reprezinte caracterul aleatoriu al unei vieţi, sustrăgându-se în acest fel tentaţiei scriitorilor de a prezenta fiecare biografie ca pe un destin. Eroina sa, Daria Silvestri Mircescu, este dusă de viaţă – cum ziceau vechii cronicari ai noştri – ca o frunză pe apă. Şi totuşi ea încearcă mereu să intre într-o logică a existenţei, ceea ce conferă dramatism întregii naraţiuni. Pe la mijlocul romanului ni se face o dezvăluire şocantă: tatăl fetiţei este chiar autorul cărţii! Iată confesiunea făcută de Daria Silvestri Mircescu fiicei ei:
„El, să ştii, este tatăl tău, iar numele lui complet e Cornel George Popa. Toţi prietenii şi cunoscuţii îi spun Bill. Şi aşa îi voi spune şi eu, Bill.”
Naratoarea îl revede după mulţi ani şi îl examinează emoţionată (prilej pentru scriitor de a-şi face un autoportret memorabil):
„Chelise Bill destul de mult şi în barbă îi apăruseră multe fire albe. Avea cearcăne mari sub ochi şi pleoapele umflate, dar de îngrăşat nu se îngrăşase. Arăta... bine şi era interesant ca bărbat.
Înalt şi suplu, cu o alură sportivă, de fost atlet, îl remarcai dacă-l vedeai pe stradă, datorită staturii, în primul rând, şi apoi din cauza privirii: parcă se uita cu ură la orice, chiar şi când zâmbea. Dădea impresia, privindu-te, că de fapt, în gând, te înjură. Avea un chip foarte... încărcat. Ochelarii cu rame subţiri, eleganţi şi scumpi, probabil, nu reuşeau să-i domolească agresivitatea ochilor, ci o accentuau.”
Romanul Ura este unul al copilăriei, petrecute într-un cartier de blocuri din Iaşi. În paginile sale nu găsim nicio frază duioasă, totul surprinde prin brutalitate, prin lipsa de idealizare a unei vârste considerate prin tradiţie paradisiacă. Dacă luăm La Medeleni şi îl întoarcem pe dos obţinem Ura lui Cornel George Popa. Numai în Împăratul muştelor al lui William Golding (şi el un Bill!) mai este descrisă copilăria cu atâta cruzime.
Încă de la începutul romanului, un copil, Puiu, se laudă prietenilor lui cu... modul original în care îl bate tatăl lui:
„– Băi, voi ştiţi cum mă bate pe mine taică-miu? (...)
Taică-miu mă bate suspendat. Nu ating pământul cu picioarele. Cu o mână mă ţine, iar cu ailaltă mă arde.
– La fund? am întrebat noi, deja îngroziţi de imagine.
– Nu doar la fund, a spus Puiu. Peste tot. Unde nimereşte. Iar când se enervează, îmi dă şi la cap.
– Cu palma?
– Ei, cu palma! a zis Puiu. Cu cureaua! Iar eu stau atârnat în timp ce el îşi scoate cureaua de la pantaloni...”
Romanele lui Cornel George Popa captivează şi provoacă emoţii puternice. Citindu-le ai senzaţia că faci o baie de viaţă. Recomand editorilor dornici să creeze evenimente literare aceste romane.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara