Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Romanul acumulativ de Valentin Taşcu


Caz de urgenţă paradoxală: Marius Tupan a tipărit ,ieri" un roman care pare că ar fi fost scris ,mâine". S-ar zice că s-a întâmplat o profeţie, măcar o premoniţie: în Rhizoma, mai toată acţiunea parcă ar fi fost inspirată după filmul incomplet al ,răpirii din Iraq", mai degrabă din chiar scenariile pe care le-a imaginat imediat presa, scenarii care au depăşit prin emoţie şi cinism realitatea. Mi-e imposibil să cred că romanul ar fi putut fi scris şi tipărit imediat după anunţarea evenimentului misterios, în chiar această primăvară agitată a anului 2005 (Editura ,Fundaţia Luceafărul" îl anunţă pe anul 2004 de fapt).

Dar iată că, printr-o premoniţie de-a dreptul surprinzătoare, prozatorul îi transformă pe cei trei împricinaţi din ,eroi naţionali" (când ei ar fi trebuit să fie bătuţi la fund în piaţa publică pentru ,joaca" lor nesăbuită) în personaje, ceea ce este mult mai aproape de adevăr. Să nu se creadă că lucrurile din roman sunt egale cu cele din realitate. Nu, ele doar seamănă şi mai ales se includ într-un context politic intern şi internaţional demn de analiza unui politician de marcă. Şi în Rhizoma, ca şi în presă se formează un ,grup" care se aventurează în spaţiul de desfăşurare al terorismului, sunt ca şi răpiţi, iar protagonistă este tot o femeie cu trei nume: Salma Simona Malinovschi. Tot ce se întâmplă în carte e la fel de dubios şi de încâlcit ca şi ceea ce se petrece în filmul real. Finalul, evident, este ,în coadă de peşte", iar adevărul se va afla, mai e vorbă, peste... 50 de ani. De asemenea, nu se dau explicaţii clare despre ce s-a vrut, despre ce s-a întâmplat şi despre ceea ce ar fi putut să iasă din toată tevatura. Nici nu se putea altfel: ,viaţa bate filmul" - cam cum suna o emisiune TV de acum doar câţiva ani.

Doar că totul este acoperit (aici intervine şi câştigă literatura) de o gravă aură suprastatală cu iz de complot, sau de provocare, sau de batjocură, implicate fiind înalte personaje din viaţa publică, unele recognoscibile, fie prin atitudini, fie prin numele lor străvezii, cum ar fi Latrinian Găunescu, Gilda Tudor, Sander Demollari, Gellu Globescu, ,arămiul" Shalla Sayub şi altele. Se constată astfel o ,punere alături" a unei realităţi evenimenţiale şi a unei ficţiuni - prim element al ceea ce aş numi ,juxtalism" (derivat personal de la ,juxtapunere").

Aceasta ar fi partea de senzaţie, iarăşi de natură jurnalieră a cărţii. Mai însemnată (în acest roman, care cred că este cea mai importantă scriere a lui Marius Tupan) este partea ei teoretică. Autorul construieşte în romanul său, în sfârşit (pentru că se simţea lipsa), o ,direcţie", ca să nu-i spun chiar ,curent", ce poate rezolva impasul în care a intrat proza românească, după căderea, prin lovitură de graţie, a grasului subiect comunist, ce era atacat prin infinitezimale şi mult prea gustate, iar acum decăzute ,aluzii" (prilej de inteligente eschive, fandări, şmecherii de stil pentru a tăinui şi ascunde frazele directe de atac la societate, la sistemul politic). Nu mai este trebuincios nici romanul extrem de filozofic, stufos, greoi, nu mai contează nici fanteziile importate din Sud-America, nici alinierile SF. în Rhizoma, prozatorul reuşeşte să introducă realitatea cea mai fierbinte, recentă, dar, culmea, premonitorie, într-un spaţiu de constrângere literară (lagăr?) în care aceasta să se poată limpezi, debarasa de ,secretele" atât de bine ascunse de forţele obscure ale actualităţii. E clar, problema nr. 1 a acesteia nu mai este nici cancerul, nici SIDA (boli omeneşti individuale), ci terorismul şi complotul mondial (boli colective, sociale). Lăsate la nivelul mapamondului politic, acestea nu au nici o şansă să fie elucidate, rezolvate (adesea nici nu se vrea). Introduse însă într-un spaţiu fictiv, limitat, ele se curăţă oarecum de mister, pot fi controlate şi restituite altui mister, anume unuia... estetic. Spaţiul creat de Marius Tupan este Marconia, o anagramă a României (plus un ,c" enigmatic), teritoriu format deci printr-o alăturare (juxtalism) foarte vizibilă. Fireşte, suntem tentaţi să apropiem această ,ţară" de cele inventate, dar mult prea ficţional, de Faulkner sau Márquez. Nu, Marconia lui Tupan este mult mai reală şi vine poate de mai departe în timp, dar tot din aria română, din }iganiada lui Budai-Deleanu.

O altă direcţie de succes a cărţii vine din interesul tot mai mare al publicului pentru cartea de analiză politică: jurnale, memorii, politologie elementară, vizionarism politic, statistică etc. E clar, romanul propriu-zis era nevoit să şi le însuşească, chiar dacă într-o reformulare din nou estetică, dar să nu se distanţeze totuşi prea mult, aşadar să li se alăture (juxtalism). Din proteic poate că romanul vrea să devină cumulativ sau chiar sintetic.

Aşa cum în urmă cu vreo două decenii, din motive de ,protecţie" ideologică, istoria reală era înlocuită de cea ,inventată" (tot prin ,aluzii" însă) de către literatură (romanul istoric îndeosebi), aşa şi acum, creaţia literară are şansa de a cosmetiza, estetiza preferinţele politologiei seci (şi ale publicului), dezafectivizate cu bună ştiinţă. Rămâne însă în roman, la Marius Tupan, de pildă, sistemul acela de transmitere sumară, fără comentarii inutile, din pricina unui obiectivism care se doreşte, chiar dacă nu se respectă niciodată. Proza poate însă crea aparenţe, alăturări cu parfum de ,indiferenţă" jucată. Aşa se întâmplă şi în Rhizoma.

Nu trebuie ocolită nici senzaţia că romanul este obligat (dar încă nu s-a descoperit modalitatea) să concureze televiziunea, dar sub un alt semn decât cel al invenţiei, utilizând chiar mijloacele acesteia. Marius Tupan reuşeşte să pună în pagină firescul studiat de camera de luat vederi, vorbirea aproape fără cuvinte (,no comment"). Pe coperta a patra a romanului sunt înscrise câteva cuvinte care edifică (ele aparţin mai mult ca sigur chiar autorului) şi care explică ,un gest de apărare faţă de procesiunea scenelor imprimate pe retină: adunate din imagini naturale, captate de pe banda de celuloid şi de pe hârtia proaspăt tipărită." Doar că nu a fost rostit cuvântul ,alăturare". Astfel, într-un anume fel, strict teoretic de această dată, romanul pare a se echilibra pe linia ,marginalizată" (ca ,literatura de frontieră") a reportajului, dar nu al unuia scris/ citit, ci al unuia, repet, vizualizat. Această ,direcţie" devine limpede, elimină implicit comentariile inutile, încărcate, care făceau preocuparea romanului ceva mai vechi. Aşadar, se înţelege, iar Marius Tupan demonstrează că materia epică nu trebuie explicată, ci doar prezentată, cu mijloacele minimale ale publicisticii, ale textului destinat să însoţească imaginea (una, totuşi, textualizată, desigur). Autorul (deja perimata ,voce auctorială") nu se mai exprimă, îşi lasă personajele să emită simpatii sau antipatii: yankeii, arabii, chiar şi ,marconienii", aflaţi în colaborare sau în conflict, se divulgă singuri, încât cititorul nu poate deduce atitudinea sa. El scrie în treacăt, de parcă ar teoretiza, că nu acordă credit ,autorului care-şi plimbă personajele şi cititorii în funcţie de interesele şi capriciile sale" (p. 291). în alt loc consemnează şi mai clar şi alătură indubitabil profesiunea autorului de cea a ziaristului, apropo de Gilda: ,Intrase ea însăşi în postura autorului, deşi nu depăşise vreodată pragul ziaristei inspirate şi dezinvolte, care îşi amăgea personajele, în funcţie de aşteptările cititorilor" (p. 198).

în sfârşit, tehnic vorbind, autorul aşază până şi fantezia în imediata apropiere a realităţii, contaminând-o pe aceasta, dar lăsându-se în acelaşi timp stăpânit de ea. încă o dată, aceste două componente, oarecum antagonice, nu se concurează, dar nici nu se mai exclud, ci se alătură, se juxtapun. Aşadar - ,juxtalism" sau ,juxta-realism". Fără a fi cel dintâi dintre prozatorii români care procedează astfel (din cât am mai citit am întâlnit modalităţi asemănătoare la prozatoarele clujence Mariana Bojan, Dora Pavel sau Ruxandra Cesereanu), Marius Tupan este cel care desparte procedeul de metaforă, de poezia pe care autoarele amintite, ca poete în primul rând, nu le-au evitat. El vine cu determinarea epică propriu-zisă. De aiurea, acest aer de noutate vine dinspre Paolo Coelho şi astfel se explică succesul lui rapid, în ciuda unor minimalităţi dovedite. în plus, la Marius Tupan tendinţa se manifestă conştient, cum dovedesc cel puţin citatele de mai sus. Partea de vocaţie, de har a acestei posibile noi metode (direcţie, curent etc.) devine din capacitatea auctorială de a alătura elementele în modul cel mai firesc, de a le ţine într-un echilibru care să nu permită nici deformarea realităţii, dar nici prozaizarea excesivă a fanteziei, a invenţiei. E de la sine înţeles că într-o astfel de structurare bazată mai sigur pe materie, stilul este ceva secundar, dar nu neglijat. El este la rându-i alăturat (juxtapus) vorbirii curente în aceeaşi convieţuire ferită de contaminări reciproce. în tot, Marius Tupan poate fi considerat un promotor cu acest roman, Rhizoma, bine strunit între toate extremele între care se aventurează cu bună ştiinţă. Autorul a scris cărţi bune, romane, dar mai ales proze scurte (în ,dulcele stil învechit"). Rhizoma mi se pare de departe mai importantă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara