Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de eseu:
Romanul ekphrastic de Irina Petraş

Cristina Sărăcuţ, Ekphrasis. De la discursul critic la experimentul literar, prefaţă de Alexandra Vrânceanu, Institutul European, Iaşi, 2015, 226 pagini.

În 2009, Cristina Sărăcuţ primea Premiul pentru debut al Filialei Cluj a USR cu Ekphrasis – miniaturi în mantia lumii. Fructificare a unei teze de doctorat, cartea se dovedeşte a fi fost doar primul pas al unei cercetări despre reprezentarea operei picturale în imaginarul literar. Mircea Muthu, el însuşi interesat de procesul de sincretizare a artelor (avea să prefaţeze proiectul Rondul poeţilor – pe care l-am lansat în 2014: poeme scrise de poeţii clujeni având ca impuls inspirator un tablou ales din Galeria Naţională a Muzeului de Artă Cluj – cu un consistent studiu despre ekphrasis), i-a escortat cu entuziasm debutul. Cartea cea nouă continuă explorarea interferenţelor dintre arta cuvântului şi artele vizuale, axându-se pe romane româneşti apărute în perioada 1960-1995 („acest interval, precizează autoarea, este singurul din istoria literaturii române în care putem discuta de existenţa unui interes constant şi concentrat pentru romanul ekphrastic şi pentru problematizarea compatibilităţii dintre arta literaturii şi arta picturii”), romane în care sunt prezente, cu rol distinct în arhitectura romanescă, lucrări celebre: Femeie citind, de Pieter Janssens Elinga, în Lumea în două zile (George Bălăiţă); Plata dijmei, de Pieter Breughel cel Tânăr, în Galeria cu viţă sălbatică (Constantin Ţoiu); Victoria din Samotrache în Căderea în lume (Constantin Ţoiu); Parabola orbilor, de Pieter Breughel cel Bătrân, în Refugii (Augustin Buzura) şi Ucenicul neascultător (George Bălăiţă). Figura retorică a ekprasisului este adusă, astăzi, în prim-plan de interesul crescând pentru descriere ca mod fundamental de raportare la lume, ca figură esenţială în procesul transmiterii unei imagini mentale. Ekphrasis înseamnă, în sens clasic, o descriere detaliată, atât de minuţioasă şi de expresivă, încât obiectul descris (real sau imaginar) să-i pară real cititorului/ascultătorului, să capete trup şi formă în mintea sa. În sens modern, se referă la „descrierea unei opere de artă” în interiorul unei opere literare şi, fireşte, la funcţiile cu care este aceasta învestită în textura operei respective.

Capitolul teoretic trece în revistă, în seama unei bibliografii consistente, accepţiuni ale termenului, reintrat în limbajul critic la mijlocul secolului trecut. Se insistă, pentru deschiderea sa, asupra teoriei lui Murray Krieger, expusă în Ekphrasis – The Illusion of Natural Sign. Principiul ekphrastic derivă dintr-o calitate intrinsecă a limbajului, aceea de enargeia – capacitate a cuvintelor de a aduce în faţa ochilor obiectul evocat prin descriere. Se detaliază studiile lui Gerard Genette pe tema distincţiei descriere/ naraţiune asimilată distincţiei spaţiu/timp, cu accent pe coabitarea celor două modalităţi discursive în economia textului. Li se adaugă expuneri succinte ale cercetărilor unor Philippe Hamon, Michel Riffaterre, Michel Beaujour, Jean Michel Adam etc. În studiile româneşti (datorate unor Ion Frunzetti, B. Fundoianu, Tudor Vianu, G. Călinescu, Dan Hăulică, Eugeniu Speranţia, Solomon Marcus, Amelia Pavel etc.), autoarea identifică trei teme: „ilustrarea textului, similitudinea dintre literatură şi arta vizuală, în linia doctrinei ut pictura poesis şi – cel mai slab reprezentată – problema descrierii ekphrastice”, şi observă: „în perioada menţionată nu există niciun studiu românesc care să fi promovat o teorie originală circumscrisă acestei problematici” şi „nu atât critica literară este interesată de această nouă posibilitate de abordare a literaturii, ci critica de artă”. Prefaţatoarea cărţii oferă o definiţie a romanului ekphrastic, „în premieră pentru cercetarea ekphrastică românească”, în cartea sa Quelques aventures de l’«ekphrasis» dans la fiction contemporaine (2011): „un roman ekphrastic este un text construit în jurul descrierii unei opere de artă, descriere care influenţează major şi înţelegerea lui”; o definiţie asumată de C.S.

Interesante analizele romanelor alese pentru demonstraţie. La George Bălăiţă, „fragmentul ekphrastic oscilează între impulsul mimetic al reprezentării suprafeţei picturale în discurs şi tentaţia organizării subiective a descrierii”, artificiu auctorial de incitat cititorul la oglindiri pe cont propriu. La Constantin Ţoiu, e argumentată o „vocaţie picturală a scrisului”: „Inserţia ekphrastică individualizează din subterana romanelor un impuls artistic care pune experienţa culturii în centrul experimentului literar”. Pentru C. Ţoiu, „Cultura este şi va fi totul”. Receptarea critică a romanului Refugii al lui A. Buzura remarcă de fiecare dată prezenţa tabloului, dar nu comentează „reţeaua subterană a semnificaţiilor pe care pasajul descriptiv le dezvoltă în imaginarul romanesc”. Realismul extrem al descrierii compoziţiei plastice nu are ţinte ornamentale, căci „dimensiunea hermeneutică a descrierii ekphrastice nu este dată de ordonarea elementelor plastice, ci de comentariul lor”, trimiţând la un „univers subordonat ideii de moarte, extincţie totală, apocalipsă”, cădere implacabilă a umanităţii însăşi…

O carte care merită citită. Ea invită la re-citirea prozei româneşti dintr-o perspectivă nouă, doldora de sugestii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara