Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

ex libris:
Romanul nescris al suferinței de Mircea Anghelescu

Marea unire din 1918 nu este un moment, ci un proces: coagularea României moderne a rezultat din aderarea tuturor provinciilor istorice, începând cu rezoluția Sfatului Țării din Basarabia la 27 martie/9 aprilie, a continuat cu unirea Bucovinei la 15/28 noiembrie și s-a încheiat la 1 decembrie, prin decizia reprezentanților națiunilor din Transilvania care au votat unirea cu Țara.
Basarabia n-a rezistat în fața dorinței de revanșă a marelui vecin de la răsărit, combinată cu grava demisie a puterilor europene în fața alianței secrete germanosovietice și cu incapacitatea oamenilor politici români de atunci de a gestiona o situație atât de complicată cum era aceea rezolvată cu sabia prin invazia din 1940. Suferința oamenilor obișnuiți care au fost victime ale acestei cedări, respectiv ale persecuțiilor politice, deportărilor și închisorii la care au fost condamnați în disprețul oricărei legi, n-au făcut direct obiectul vreunei opere literare, după câte știu: implicațiile din textele unor autori precum Alexei Marinat nu o înlocuiesc și, cu puține excepții, au rămas necunoscute cititorilor, cu rare ecouri în criticia noastră: valul tinerilor și talentaților scriitori care au impus lumii problemele unei generații deformate de un comunism provincial și ambiguu (Vasile Ernu de pildă, cronicar al schimbărilor produse de dispariția Uniunii Sovietice) a împins spre uitare drama generației precedente de români basarabeni, cu martirii ei neștiuți.
Ce ar fi putut să fie materia acestei literaturi nescrise (există unele încercări, se pare, la Vl.Beșleagă, N.Costenco ș.a., intruvabile pentru noi) ne arată textele mai multor culegeri de documente realizate în ultimii ani de cercetători și cadre didactice ale Universității de stat din Moldova. Faptul că este vorba în general de documente de istorie orală, de înregistrări ale relatărilor unor supraviețuitori ai acestor deportări, acum oameni la sfârșitul vieții dar păstrând impresii și chiar forme de expresie caracteristice vârstei fragede pe care o aveau atunci, sporesc efectul emoțional asupra cititorului și apropie aceste pagini de statutul unei literaturi care „ar fi putut să fie”. Nici nu cred că exagerez prea mult pentru că și Fiodor Cociu – deportat în 1949 la 17 ani – își încheie depoziția cu încredințarea că „dacă aș scrie totul cum s-a întâmplat, ar fi un roman întreg” (II, p.66). Din acest unghi neobișnuit și poate excesiv se pot face unele observații și cred că este de datoria noastră să le facem pentru a nu lăsa fără urmare o vorbă a regretatului și cunoscutului lingvist Eugen Coșeriu, basarabean de origine; la o prezentare de carte a unui autor de peste Prut, cineva întreba de ce sunt basarabenii atât de patetici, iar Coșeriu i-a replicat: „pentru că nu sunteți voi, cei de dincoace de Prut, destul de patetici”. Cel care întrebase a roșit, cum au roșit mulți dintre cei care auziseră schimbul de replici: cu această amintire în minte am considerat că e necesar să scriu câteva rânduri despre aceste volume, chiar dacă subiectul lor nu-mi este atât de familiar cât ar trebui.
Ceea ce surprinde pe cititorul neprevenit care parcurge cele trei volume ale culegerii Arhivele memoriei. Recuperarea și valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din R.S.S. Moldovenească coordonate de Ludmila Cojocaru, Elena Postică și Lidia Pădureac, este faptul că mai toate victimele acestor persecuții pe care le aplică sistematic organele puterii sovietice instalate imediat după cedarea Basarabiei ca urmare a ultimatumului dat României la 27 iulie 1940 sunt, aproape toți, țărani, „culaci”, adică țărani cu oarecare stare, dar și țărani cu o minimă gospodărie, trecuți pe listele alcătuite la repezeală de autorități incompetente sau corupte, în locul unor persoane protejate de executanți (când au vezut cine coboară din vagoanele de vite, cei care-i așteptau la Ulan- Udé, în Siberia, au exclamat: „Ce, ăștia sunt chiaburi? Asta-i sărăcime!”, III, p.82) sau țărani denunțați ca practicanți ai unor culte care interzic prezentarea sub arme, precum „martorii lui Iehova”.
În tradiția unor deportări obișnuite pentru victimele regimului țarist, înlocuit în 1917 de noua putere devenită sovietică, toate sancțiunile penale sau simpla nesupunere la ordinele unei structuri improvizate, se pedepsesc cu deportarea. Ea nici nu mai este o pedeapsă neobișnuită, ci o amenințare permanentă, temută dar cunoscută din episoade istorice precedente și considerată deci ca un blestem aproape inevitabil, pentru care victimele potențiale se pregătesc din copilărie. Apar în această culegere de mărturii orale amintirile unor români din Nordul Basarabiei, cei mai mulți deportați în două valuri succesive, la terminarea războiului, în 1945, și un al doilea val, din 1949. Unii dintre deportați aveau doar câteva zile în momentul „arestării”, cum a fost Victor Morari, care s-a născut în noiembrie 1949 și a fost luat cu mama sa din maternitate, întâi în închisoarea de la Chișinău și apoi deportați în republica autonomă Komi, unde au ajuns după o lună și ceva de drum. După prăbușirea Uniunii Sovietice, revine în Moldova dar nu poate redobândi decât o parte din avere: „În loc de doi cai a fost scris numai unul etc. Prin martori am adus dovezi dar nu au ținut cont. Legea așa-i făcută, strâmb și incompletă” (III, p.286).
Condițiile în care călătoresc acești deportați, în vagoane de vite timp de o lună sau mai mult, sunt îngrozitoare: mulți nu primesc nimic de mâncare („care familie a luat ceva de acasă, acolo împărțeau unul cu altul”). Dumitru Nicula de 17 ani merge cu un tren timp de optsprezece zile: „la două-trei zile dădeau câte două bucăți de pește roșu sărat... dar apă nu” (II, 145), Olga Cozma merge cu un tren la fel de murdar cum erau celelalte, „pe drum ne-am umplut de păduchi, stăteau păduchii și pe haine. În vagoane aveam câteva vase cu apă, de acolo beam toți. Mâncare ne dădeau numai în stații, așa câte o porție mică de borș acru sau cașă”, Alexandru Zberea, mecanic, avea cincisprezece ani în 1949, când a fost deportat cu mama lui, „era după foamete... nu prea aveam ce lua cu noi... o căldare cu făină de păpușoi și două căldări de grâu, iar un frate al mamei ne-a dat și o jumătate de pâine” (p.208) ș.a.
În locul unde urmau să ajungă li se făcea o prezentare ostilă, localnicii sunt instigați împotriva lor. Elisaveta Andronic, din Țareuca, este ridicată cu părinții în iulie 1949, pe niște călduri îngrozitoare („care se sufoca... se dădea la ușă, să tragă o gură de aer”), și ajung în Siberia, în Kurgan, în septembrie: „acolo în septembrie de-acuma îi gheață, arunci apa-n sus și cade gheață!” Oamenii cu care au ajuns în Kurgan erau așezați, își amintește ea, „era lume deșteaptă, gospodari, învățați, preoți, învățători”, dar localnicilor, ruși și kazahi, li s-a spus că „vin niște oameni răi, niște pușcăriași, niște dușmani” (I, 177-8). Ca niște Robinsoni, deportații trebuiau să-și construiască singuri locuințele cu ce găseau la fața locului: „s-au sfătuit bărbații, au decis să se ducă în pădure să taie lemne și din lemne să construiască cîte un barac... Aduceau lemne, pe loc clădeau: toți erau meșteri, nu mai căutau că erau profesori, preoți: erau gospodari. Încetul cu-ncetul au construit barace lungi... femeile au început a unge pereții... Venea iarna, da ușă nu-i, fereastră nu-i! Care ce-avea, câte un covor, câte o plapumă, puneau în fereastră, în ușă, și așa am intrat în iarnă...” (I, p.178). Oamenii locului de obicei erau însă cumsecade, „erau băștinași, ne împăcam bine... ruși erau, nu din deportați...”, dar și tătari „ridicați din Crâm. Ei erau de-acum trăitori de loc, aveau casele lor... Străini! Dar ne-auajutat” (III, p.85). Și în Komi oamenii erau cumsecade: „nu aveam vacă și femeile celea ne chemau să ne dea lapte. Satul tot era din deportați, dar deportați prin anii 1930, și erau din Kuban, erau ucrainieni. Cu recunoștință îmi aduc aminte de moșneguții ceia” (p.293).
Peste celelalte suferințe, dureroasă era și prigonirea sistematică a limbii române, faptul că oamenii nu mai puteau folosi limba lor, singura pe care o cunoșteau cei mai tineri pentru că veneau din zone exclusiv românești. Ei au fost conștienți că se urmărea „lichidarea neamurilor și limbilor omenești pentru ca să rămână în Uniunea Sovietică numai limba rusă”, cum zice Ion Caras din Bălți, care își amintește ridicarea lor în 1949 cu percepția de atunci, a copilului de 14 ani (vol.III, p.309). Dacă unii dintre românii născuți înainte de Primul Război Mondial mai știau rusește, de pe vremea țarismului, majoritatea celor care au supraviețuit și ajung în anii 2013-2015 să depună mărturie despre suferințele lor nu știau rusește, cum a fost Rusu Constantin, născut în 1931 în satul Fetești, trimis în 1952 pentru 25 de ani la Vorkuta pentru că era dintr-o familie din secta Martorii lui Iehova: „Biblia era în alfabetul nostru românesc, deoarece în 1936-1937 nu era limba rusă cunoscută: începeam să citesc în alfabetul nostru românesc” (vol.III, p.181). Tatăl lui Victor Morari știa rusește, „Tata știa limba rusă bine, spre deosebire de ceilalți din Moldova” (p.290), dar erau puțini ca el. Elisaveta Andronic, amintită mai sus, nu știa. Cum acolo urmau cursurile unei școli primare din sat, la 12 km., rezulta de aici o situație paradoxală: „Nu puteam vorbi în rusă, dar la chimie, matematică, trigonometrie, ieșeam și făceam pe tablă minuni. Dar vorba-i vorbă!... la sfârșitul anului... trebuia să dăm examenele. Toate le-am dat, dar la socinenie [compunere, nota] aveam nota 2 ori 1, și gata – era corigență” (vol. I, p.180). O colegă s-a sinucis. Ca și ardelenii înainte de Unire, oamenii simțeau nevoia să-și exprime patriotismul prin simboluri materiale, în pofida riscurilor: la familia Elisavetei Andronic, trupele NKVD au găsit tricolorul, „au găsit drapelul românesc ascuns în casă” (p.176). Mai mult încă țineau la limba lor, singurul mijloc de identificare și de păstrare a originii. Nadejda Pasat, deportată în iulie 1949, scrie în 1998: „suntem români de pe malul Prutului. Când m-am născut eu, la noi în sat nimeni nu vorbea altă limbă decât a noastră.... eu știu că vorbesc aceeași limbă cu verișorii mei de la Galați” (II, p.130).
Nu e o întâmplare că în noiembrie 1988 un scriitor ca Vl. Beșleagă este cel care citește raportul despre Scriitorul și destinul limbii materne, care condamnă public continuarea politicii țariste-sovietice de interzicere a utilizării limbii române, limba majorității și a tradiției. Poate că acest roman al suferinței dospește totuși undeva și îl vom putea citi curând.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara