Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Români vechi şi noi de Simona Vasilache

Pînă să fie un curent, romantismul e o mentalitate. Sigur că puţina literatură cumsecade, şi ea amestecată cu diverse alte influenţe, care ne-a rămas de la romanticii români, n-ar îndreptăţi prea din cale-afară un studiu de felul Omului romantic al lui François Furet. Însă, pe fragmente, un profil se poate face. Un volum de proză de Negruzzi, pe care-l scoate, în '92, Editura de Vest din Timişoara, m-a îmbiat la aşa întreprindere. Pe copertă, un P mare, albastru, stă, pesemne, pentru "proză". Ar putea, la fel de bine, să însemne "pas". Fiindcă Negruzzi este un boier al refuzului, pe care revoltaţii şi abstinenţii de la societate interbelici şi l-ar fi putut lua înaintaş.
Cartea pe care o am în faţă e scrisă pe vîrste. Întîi, Cum am învăţat româneşte, o năzbîtie de şcoală începînd ca un basm ("pe cînd uitasem că sîntem români şi că avem şi noi o limbă, pe cînd ne lipsea cărţi şi tipografie..."), care dă o idee despre ce va fi însemnat, în secolul naţiunilor, românul pentru un elev de azbuche. Pe urmă Zoe, un amor antiromantic, în care lui Negruzzi îi izbuteşte un personaj care, chit că "părintele" lui nu se abţine să-l critice şi să-l categorisească - "nesimţitul amorez", scoate o dramă perfect romantică - nepotrivirea de clasă şi de zestre, pe tejghea, trecînd peste onoarea înstăpînită în familia soţilor lui literari: "Deşănţată pretenţie! zicea conaşul răsucindu-şi mustăţile. Zice că i-am jurat s-o iau, ca şi cînd astfel de jurăminte să mai ţin vreodată!". Iubirile Zoei, care ţin, în tempo-ul pe care îl imprimă Negruzzi, mai mult de lumea lui Caragiale decît de cutumele romantice, sînt farse, vodeviluri. Negruzzi se înscrie, aici, într-un romantism de foileton, dens în întîmplări şi sărac în principii, cum nu e romantismul "mare", cu morala lui alternativă, invalidată social.
O comedie cu răvaşe încurcate, anticipînd, din nou, vîrsta de declin a scrisorii cînd, dintr-o viaţă dublă, încredinţată hîrtiei şi secretului, rămîne doar elementul stînjenitor, şi fără nimic înalt-romantic, care poate da peste cap nişte planuri foarte burgheze, asta este Zoe. Versurile triste, adînci, din Hugo, sînt nişte motouri dezminţite de o realitate care deja îşi rîde de romantism. Chiar moartea sau, mai exact, fata tînără pe patul morţii, subiecte ale unei drame delicate, clorotice, cu plînsete în fund de odaie, devin bagatele, sperieturi şi-atît: "- Închipuieşte-ţi, Iliescule, zicea acest din urmă, aseară cînd m-am dus acasă, ce să văd? Odaia şi patul meu pline de sînge, şi pe dînsa moartă! oh! nu-ţi poţi face o idee cum m-am spăriat! o lună de zile de acum nu mai dorm acasă."
O alergare de cai păstrează, din tot ce meditaţia romantică ţine mai sfînt, invocarea, şi punerea la zid, a timpului care trece nemilostiv, o suculentă tachinare, în genul Colocviului sentimental, deci, depăşindu-şi curentul şi epoca, între un el şi o ea care-şi descoperă, cu plăcerile ironiei, ravagiile vîrstei. Un inventar de chipuri, la început, care se diluează în constatările fără plezanterie din final, în vizita obligată la fostele frumuseţi. Filosofia, pusă pe proză, a lui Eminescu, din una din poeziile sărite din canon: "Sau mai mici şi mai plinuţe,/ Sau mai zvelte şi mai slabe,/ Toate peste-un sfert de secol,/ Vai! vor fi aproape babe.// Şi zîmbesc atît de dulce/ Ca şi cînd ar fi de-a pururi!/ Toate graţiile de astăzi/ Or să fie atunci cusururi." Rezon!
O variantă încă romantică, mai atenuată, de Acriviţă, este Agapiţa, din Au mai păţit-o şi alţii. Conul Andronache, altfel decît cavalerul romantic, în stare să facă crimă pentru onoarea lui, are şi înţelepciune, şi umor. În fond, pentru ce? Iar filosofia lui, destul de îmburghezită, o împărtăşesc, pare-se, toţi bărbaţii urbei: "însă noua Calipso se mîngăi lesne de purcederea lui Zimbolici. Ea găsi că păcatul este plăcut, şi că are vreme să se pocăiască; de aceea nici voi a înlocui pre postelnicul, deşi mulţi aspiranţi la zestrea sa îi făgăduiau că ochi au şi nu vor vedea, urechi au şi nu vor auzi." Nişte români emancipaţi, în stare să cadă la pace. Gata cu romanticele indignări!
O poveste în stilul lui Creangă este Toderică, despre un poznaş iubitor de viaţă. Primind, într-o zi, exact cînd îi mersese mai bine la vînat (invers decît în poveştile cu sfinţi incognito), vizita lui Dumnezeu şi a apostolilor, capătă dreptul să ceară trei lucruri. Toderică cere cîştig nelimitat la jocul de cărţi - se vede, cu totul împotriva canonului, putinţa de a-i opri să mai coboare fără voia lui pe cei care se urcă în părul de lîngă casă, şi să încremenească pe scaunaşul ieşit din gura cuptorului oricine se aşază pe el. Cîştigă, din cărţi, o avere, şi ajunge să joace cu stăpînul iadului. Joacă pe suflete, eliberînd pe cei doisprezece cuconaşi care ajunseseră furi după ce el îi sărăcise la stos, şi muriseră în piaţa oraşului. Face, pe deasupra, şi o cruce de cretă pe poarta iadului, ţinîndu-l închis pînă la ştergerea ei. Ca-n Ivan Turbincă, moartea vine şi este păcălită cu părul şi scăunaşul. Cînd, în cele din urmă, se împlinesc soroacele, Toderică nu este primit în iad, în amintirea straşnicei partide de cărţi, şi trebuie, cu toată necuviinţa lui, să stea în Rai. Dovadă de cum se întorc lucrurile...
Un romantism neserios, făcînd pasul spre propria-i deriziune, pune Negruzzi în aceste cîteva scrisori despre o Românie hîtră, reconfortantă, cu vechile ei metehne, pe care le citeşti cu firească indulgenţă. Antiteză? Alb şi negru? De acord, numai să ştii să spui care-i care...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara