Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Rondelul dopului isteţ de Nicolae Manolescu

Niciodată n-a fost discursul public românesc mai crâncen decât în acest început de vară 2012. Pe ecranele televizorului se perindă, ceas de ceas, zi de zi şi în proporţie de masă, comentatori care fac atât de mult zgomot când vorbesc, încât nu se înţelege ce spun decât când ridicolul spuselor lor depăşeşte cu câţiva biţi zgomotul de fond.

Ca să nu mă îmbolnăvesc de nervi, din cauza zgomotului şi furiei actuale, mă refugiez, din nou, în amintiri despre care nu ştiu dacă nu cumva le-am mai povestit, asumându-mi riscul la modă de a mă (auto)plagia.
Cu siguranţă am mai făcut remarca banală că, numai privite după ani şi decenii, întâmplări oarecare din viaţă se dovedesc a fi fost răscruci importante şi care ne-au obligat la opţiuni pline de cele mai nebănuite consecinţe pentru destinul nostru. Nu mai ţin minte însă dacă am exemplificat în vreun fel remarca. O s-o fac acum.
E vorba de examenul de literatură română contemporană pe care l-am dat în februarie 1962 cu cel care ne predase cursul de la anul V, George Ivaşcu. N-am să repet ce am scris de atâtea ori despre omul căruia îi datorez cariera de critic literar. Am să mă refer la o împrejurare aparent minoră din timpul examenului, pe care am relatat-o în amintirile mele, dar pe care simt acum nevoia s-o comentez pe îndelete. Pe vremea aceea, examenele se compuneau dintr-o probă scrisă şi una orală, a doua putând deveni facultativă dacă profesorul socotea că studentul a făcut o teză convingătoare pentru cunoştinţele lui în materie, excepţie care survenea totuşi extrem de rar. Ivaşcu ne-a propus la scris o temă foarte dificilă: o prezentare generală a poeziei române de după 1944. (N-am uitat până în ziua de azi astfel de teme de examen cu care generaţia mea a avut de-a face şi nu găsesc în mine nici o brumă de înţelegere pentru elevii şi studenţii actuali care se plâng de greutatea subiectelor. Habar n-au de ce înseamnă un subiect cu adevărat dificil. Fie spus în paranteză.) Citisem destulă poezie din anii 1950, căci despre ea era vorba, ca să mă las dus de gustul meu pentru generalizări la schiţarea unui tablou bine articulat. Nu exista în acel moment nici o sinteză critică, aşa că tabloul meu avea ambiţia (explicabilă la 22 de ani) să fie cel dintâi. Ivaşcu a fost entuziasmat de lucrare. La oral, deşi trăsesem biletul, a preferat să discute cu mine pe marginea lucrării, din care a reprodus pentru sală pasaje întregi, a făcut observaţii, ba chiar a mărturisit că sunt câteva poezii din cele analizate de mine pe care nu le-a citit. M-aş fi umflat desigur în pene, dacă n-aş fi văzut cu coada ochiului cele trei subiecte de pe bilet, din care două se refereau la poezii (tot poezii!) de care aveam o idee mai mult decât vagă, iar al treilea la una care îmi era complet necunoscută: Rondelul dopului isteţ de Cicerone Teodorescu. Posibilitatea ca măcar succint să fiu invitat să spun ceva despre blestematul de rondel nu era deloc exclusă. De unde „modestia” cu care susţineam sus şi tare că n-am citit decât prea puţină poezie contemporană, din care cauză lucrarea mea are goluri mari etc. Aşteptam cu frica în sân întrebarea, formală, formală, dar periculoasă: „Ei, ştii vreun vers din poezia lui Cicerone?” Întrebare cu atât mai justificată, cu cât în lucrare citasem abundent din tot soiul de poeţi şi destul de corect. Din fericire, întrebarea n-a venit şi am plecat de la examen cu zece cu excelenţă, notă inexistentă în nomenclator, dar impresionantă. Ca şi cu invitaţia lui Ivaşcu de a mă duce la gazetă, la „Contemporanul”, adică, al cărui redactor-şef era, ca să-mi dea de scris articole.
Cariera criticului încă nenăscut a început de la proba scrisă a examenului cu Ivaşcu. După o lună, eram cronicar en-titre al revistei. Nu că mi s-ar fi părut normal ca tabloul poeziei pe care îl improvizasem şi pe care îl voi reproduce doi ani mai târziu în Literatura română de azi, cartea compusă în colaborare cu D. Micu, să-l transforme pe proaspătul absolvent într-un maestru de ceremonii al criticii literare, dar nici nu mi-a trecut prin cap că o pietricică strecurată sub roata destinului ar fi putut da acestuia din urmă un alt curs. Pietricica se putea chema Rondelul dopului isteţ. Imaginaţi-vă o clipă, cum am făcut eu însumi, o jumătate de secol după examen, că Ivaşcu îmi cerea să analizez poeziile de pe biletul de la oral. Nu din îndoială, ci din dorinţa de mă determina să-mi amplific, mie, succesul şi, lui, meritul de a fi descoperit un talent. Şi ar fi constatat că n-am citit niciuna din cele trei poezii, mai mult, că de Rondelul dopului isteţ nici măcar nu auzisem. Mi se pare limpede că, deşi, poate, nu-mi scădea nota, retezându-i doar codiţa, nu mă mai invita la gazetă şi că destinul meu era altul.
Mărturisesc ruşinat că, nici după ce am avut revelaţia catastrofei care se putea întâmpla, n-am citit Rondelul dopului isteţ de Cicerone Teodorescu, iar pe poet l-am expediat la „Autori de dicţionar”. Care erau celelalte două poezii de pe bilet, am uitat cu desăvârşire.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara