Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Proză şi spaţialitate de Adina Diniţoiu

Ionuţ Miloi, Geografii semnificative.
Spaţiul în proza scurtă a lui Mircea Nedelciu,
Colecţia „Paradigme” (coordonator Gheorghe Perian),
prefaţă de Sanda Cordoş,
Editura Limes,
Cluj-Napoca, 2011, 108 p.

La Editura Limes a apărut în 2011 un mic volum intitulat Geografii semnificative. Spaţiul în proza scurtă a lui Mircea Nedelciu de Ionuţ Miloi – un mic studiu care pare desprins dintr-o lucrare mai amplă, probabil o teză de doctorat. Studiul se anunţă interesant, în ciuda dimensiunilor restrânse, căci introduce un demers în vogă astăzi în cercetarea literară internaţională, anume spaţiul şi reprezentările spaţiale în literatură – aplicat, în cazul de faţă, la proza scurtă a lui Mircea Nedelciu. Mircea Nedelciu rămâne în continuare un scriitor foarte ofertant pentru istoria şi analiza literară, şi nu numai prin problematica abordată sau prin contextul socio-politic pe care-l implică textele sale, dar şi prin complexitatea formală a acestora din urmă. Aşa încât, Ionuţ Miloi găseşte aici un teren propice pentru ilustrări ale reprezentărilor spaţiale, pornind, fireşte, de la o serie de premise teoretice şi de delimitări conceptuale (vezi capitolul omonim, „Premise teoretice”) şi rafinând analizele concrete în cele patru capitole următoare, „Particule browniene”, „Paralelism şi perpendicularitate”, „De la Euclid la Einstein” şi „Camera de filmat din spatele camerei”.
În „Premise teoretice”, Ionuţ Miloi notează că interesul studiului pe care-l întreprinde este nu numai unul filologic, ci şi unul filozofic şi cultural de strictă contemporaneitate: „Resortul de natură filologică al studiului nostru este dublat de unul filozofic şi cultural, motivat de interesul pe care chestiunea spaţialităţii îl suscită în perioada contemporană asupra unui număr tot mai mare de ştiinţe”. Începând cu Michel Foucault, în anii ’60, şi până la un Julian Murphet, în anii 2000, trecând prin distincţiile lui Gerard Genette privitoare la raportul dintre spaţialitate şi limbaj – scrie autorul – se vorbeşte despre prevalenţa spaţiului, despre „epoca spaţiului”, „epoca juxtapunerii, a apropiatului şi a depărtatului, a alăturatului şi a dispersatului” (Foucault), despre criza istoricităţii (Julian Murphet), care, scrie Ionuţ Miloi, „estompând siguranţa şi legitimitatea sensului nostru istoric, duce la reafirmarea reprezentărilor despre spaţiu”. Înainte de a trece la analiza aplicată, cercetătorul sintetizează firele teoretice (inclusiv pistele din ştiinţele exacte): „(...) asistăm la unirea mai multor spaţii, asemenea pieselor dintr-un puzzle, în spaţiul mai larg şi mai cuprinzător al textului însuşi, un spaţiu în care textul şi realul se contopesc devenind, cu un termen al lui Cărtărescu, o texistenţă (s.a.). Această lărgire a spaţiului textului este una necesară, deoarece trebuie să găzduiască, pe lângă suita de personaje ficţionale, noi personaje principale: autorul însuşi şi cititorul” („texistenţă” este, cred, un termen folosit de optzecişti în general, nu numai de Cărtărescu).
Spaţiul textual este determinat de mişcare, dar şi de personajele puse în joc; în privinţa celor din urmă, el se află în strânsă relaţie cu „felul de organizare a comunităţii respective, cât şi cu sentimentul identităţii personajelor, asupra cărora acţionează ca forţă modelatoare”.
În proza scurtă a lui Nedelciu, personajele se mişcă foarte mult, călătoresc, fac naveta între sat şi oraş sau invers, au un stil de viaţă nomad şi fug de ele însele, traversând mereu spaţii de tranziţie, precum „gara, staţia de autobuz, sala de aşteptare, cafeneaua, hotelul şi, într-un alt sens, dar păstrând ideea prezentată mai sus, orfelinatul şi internatul şcolar”. Ionuţ Miloi inventariază, din acest motiv, obiectele care facilitează deplasarea, şi anume: maşina, trenul, autobuzul, tramvaiul, taxiul, avionul, fiecare având o semnificaţie antropologică aparte în anii ’80 ai comunismului românesc.
Analiza e atentă, cu observaţii pertinente, păstrând în permanenţă un cadru teoretic de referinţă, deşi, poate, prea didactică pe alocuri. Spaţiul nu-mi permite să intru în detaliile analizei întreprinse de autor, însă aş vrea să închei cu două observaţii în marginea ei: cred că, în cazul lui Nedelciu, analiza teoretică şi formală a reprezentărilor spaţiului în proza lui trebuie să ţină neapărat seama de contextul socio-politic, de semnalizările permanente ale textului care merg în direcţia realului de dincolo de text – spaţiile tranzitorii şi spaţiile închise, obturate, figuri mai ales ale urbanului, trimit necesarmente la context. De aceea, „diferenţa dintre lumea rurală şi cea urbană”, cum spune Ionuţ Miloi, mi se pare o chestiune mult mai complexă la Nedelciu, şi e legată tot de presiunea sufocantă şi de ideologia manipulatoare a comunismului. Ruralul nu e numai un spaţiu „de deschidere şi de libertate”, iar urbanul un spaţiu închis, de claustrare, ci ambele sunt afectate, mai mult sau mai puţin, de modernitatea, de industrializarea comunistă, aşa cum oamenii înşişi, mutaţi de la ţară la oraş, dintr-un spaţiu în altul, suferă crize de identitate şi de dezrădăcinare. Personajul de tip alter ego al lui Nedelciu e un tânăr născut la ţară şi transplantat la oraş, cu studii universitare, iar relaţia lui cu urbanul e una deopotrivă de atracţie-respingere; respingerea nu ţine însă de mentalul rural patriarhal (oraşul – loc de mefienţă, de claustrare), ci tocmai de uniformizarea cenuşie, traumatizantă a urbanului de către comunism.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara