Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Dramatică:
Răsărit de soare deasupra pădurii de Marina Constantinescu


Un spectacol cu rezonanţe foarte speciale este Amanţii însîngeraţi după Chikamatsu Monzaemon (traducere şi adaptare de Angela Hondru) pus în scenă de Alexandru Tocilescu la Teatrul Naţional din Bucureşti (sala "Atelier"), unul din spectacolele majore ale acestui teatru şi ale acestei toamne. L-am văzut de două ori, la începutul acestei stagiuni. Deşi vorbeşte despre moarte, iubire, sinucidere, această ultimă montare a lui Tocilescu mi-a făcut bine, mi-a creat o emoţie profundă şi discretă, aşa cum puţine spectacole reuşesc să o facă în ultima vreme, mi-a adus aproape lumea Japoniei atît de îndepărtată şi totuşi, atît de în preajma sufletului meu. Cele două săptămîni pe care le-am stat acolo sînt, probabil, cele mai minunate pe care le-am trăit. Viaţa în sine pare o parcurgere iniţiatică, continuă, a unei succesiuni de poveşti, fascinante, viscerale, crude şi de o mare sensibilitate totodată, misterioase, descifrabile, sofisticate şi, în esenţă, atît de simple. În jur, totul este un spectacol, de la templul Todaiji, la o grădină Zen, la strada ca un vacarm, pavoazată cu firme luminoase în picioare, de-a înaltul clădirii. Este un altfel de cod, la toate palierele, pe care noi, europenii, nu-l vom descifra niciodată. Dorinţa însă de a-i cunoaşte elemente, de a te lăsa sedus de forţa poveştii, a credinţei, pînă la capăt, în ceea ce este permis, de a pricepe violenţa şi senzualitatea care mustesc pe dedesubtul existenţei, ştiinţa supunerii şi a dăruirii, iluzia că poţi fii un minut ca ei îţi îngăduie să faci nişte cărări spre o altfel de cultură şi civilizaţie, spre o altă filosofie faţă de minte, de trup, de viaţă şi de moarte.
Şi de aceea mi se pare o schimbare fundamentală de ton şi de atitudine, probate în spectacol, în stilul regizorului Alexandru Tocilescu. El nu mai este interesat de frivolităţi, de scandal, de provocări cu orice preţ, de teribilisme asumate de spiritul său ludic şi incitator, de războaie cu lumea şi cu noi toţi. Acest spectacol vine cu o linişte tulburătoare. A iubirii şi a sinuciderii chiar în numele dragostei. Moartea ca ideal al iubirii este manifestul poveştii lui Chikamatsu de la începutul secolului al XVIII-lea şi al spectacolului lui Tocilescu de undeva din Europa secolului XXI. Ce poate fi mai incitant decît asta, oriunde şi oricînd? Shakespeare propunea o variantă, cu un secol mai devreme decît dramaturgul japonez. Nu cred că acesta din urmă să fi avut habar de Romeo şi Julieta. În amîndouă spaţiile însă, conflictul între giri (obligaţiile sociale) şi ninjo (sentimentele omeneşti) îi conduce pe îndrăgostiţi la sinucidere. Fiind împiedicaţi să-şi împlinească iubirea în această viaţă, ei speră să o facă în cealaltă viaţă unde se vor întîlni pe o singură frunză de lotus.
Chikamatsu scrie sewamono (lucruri de fiecare zi) inspirîndu-se din evenimentele realităţii imediate, dramaturgia lui avînd subiecte plecate din fapte bine cunoscute de contemporanii săi. Sinuciderea din dragoste, în doi, de la Sonezaki (Sonezaki Shinjii, 1703) a fost scrisă la o lună după petrecerea evenimentelor, iar Sinuciderea îndrăgostiţilor de pe insula Ami (Shinjii ten no Amijima, 1720) la două luni după tristele întîmplări. Impactul pieselor asupra spectatorilor era teribil şi deosebit de acut. Tematica şi tehnicile stilistice evident noi i-au adus succes autorului şi au marcat un moment important pentru literatura şi teatrul japonez. Alexandru Tocilescu a fost complet lipsit de prejudecăţi atunci cînd s-a hotărît şi s-a pregătit să pună în scenă o poveste ce, în aparenţă, părea tributară unui cod, unui prag de aşteptare, unui nivel de receptare. Cred că el combină faptele a două piese şi aduce în spectacol două cupluri, două istorii diferite, fără legătură între ele, cu acelaşi deznodămînt: sinuciderea în doi. Tensiunea este mult amplificată astfel, fiorul tragic se instalează plenar, încă de la început, şi ocupă tot spaţiul. În atmosfera, în respiraţia actorilor, în privirile personajelor lor hăituite bîntuie revolta, neputinţa, scindarea conştiinţei şi a sufletului între datorie şi sentiment: "Dacă-n lumea asta/ Uniţi nu putem rămîne/ În lumile după lumea/ Ce-n viitor va fi/ Soţ şi soţie vom fi." Cuvintele acestea, de la începutul secolului al XVIII-lea, poartă în ele semnul universalităţii.
Tocilescu a mizat pe asta şi a cîştigat. Sînt sunete, ritmuri, priviri, gesturi, stări pe care iubirea le poartă cu ea dincolo de rostiri care particularizează, dincolo de frumoase costume japoneze, de constrîngerile sociale, aceleaşi, pe care doar timpul şi spaţiul le îmbracă în alte forme. Alexandru Tocilescu ne provoacă în sensul cel mai profund să descoperim farmecul unui basm şi zbuciumul din fiecare. Ne învaţă să ascultăm ritmul interior pe care ni-l revelă şi muzica extraordinară compusă de Irinel Anghel şi cîntată live, pe toată durata spectacolului. Acele sunete, în care acompaniamentul de shamisen poate fi intuit, de ce nu, sînt comentariul viu şi acut, sfîşietor, demn şi total al morţii care n-ar putea fi evitată decît dacă se renunţa la iubire. Însăşi sensibilitatea lui Tocilescu se vede şi se aude în spectacol. Ea se armonizează cu poezia vizuală, "pictată" de Puiu Antemir ca în stampele japoneze, viril şi graţios totodată. Drumurile din acest spectacol, trasate cu grijă de regizor şi de scenograful său, drumuri ritualice şi iniţiatice sînt trasee pe care regula îi obligă pe toţi să le respecte. Numai călătoria spre moarte, fantastic realizată pe scenă, este liber aleasă şi asumată pînă la capăt, paşii cuplurilor se armonizează, îşi reglează ritmurile, îşi alungă frica şi cheamă speranţa împlinirii iubirii lor. Apa iese la iveală, susurul ei, limpezimea ei rece, moliciunea muşchilor şi devine singurul martor al celor două sinucideri. Drumul acesta este ca un cîntec în care se mai aude doar glasul sentimentelor. Lumea cu prejudecăţile ei cu tot au rămas în urmă, departe: "Pe tine te ucid întîi/ Apoi şi eu mă omor/ Să umplem scoica mică/ A podului Shijimi/ Scurtă viaţa noastră/ Ca o zi de toamnă.../ Este ceva ireal în finalul spectacolului. Gestul decisiv este amînat. Îndrăgostiţii, amanţii încă neînsîngeraţi, se plimbă în sus, în jos. Lent, aşa cum moartea se scurge pe lîngă ei, le dă tîrcoale, îi cheamă. Emoţia creşte. Nimeni nu se grăbeşte. Nici regizorul care n-a comprimat timpul şi firescul zbaterii celor două cupluri. Dansul morţii îşi precizează cadenţa. Ultima călătorie. Soarele, doar el, se grăbeşte să răsară, ca în fiecare zi, deasupra pădurii. Prostituate şi negustori, bărbaţi şi femei lasă în noaptea vieţii de pînă atunci, condiţia socială, intrigile, violenţele, trădările, presiunile, împovărările. Cuplul se întregeşte în îmbrăţişarea morţii.
M-am tot gîndit la actorii spectacolului. La cuplul extrem de emoţionant al Taniei Popa şi George Ivaşcu, atît de fragili şi vulnerabili, la figura expresivă a lui Marius Bodochi care, nu ştiu de ce, dincolo de desenul chipului său nu pătrunde complexitatea evoluţiei chinuitului său personaj, deşi face efortul, la Crina Mureşan, o iubită reţinută, poate prea, în mijloacele cu care să lasă să iasă la suprafaţă sensibilitatea şi delicateţea, la Lamia Beligan, soţia înşelată care vrea cu orice preţ să-şi păstreze soţul pentru că-l iubeşte şi pentru că are forţa să ierte. M-a impresionat realmente felul minuţios şi riguros, atît de exact şi de dramatic al Lamiei Beligan pe care n-am văzut-o niciodată pătrunsă de vibraţiile unui personaj ca aici. Urletul neputinţei şi al iubirii gîlgîie stăpînit în fiecare gest, în fiecare privire, într-un rol de maturitate; la Sanda Toma şi Matei Gheorghiu care, deşi în scene mici, au găsit cheia de a se face simţiţi, cu greutatea experienţei lor; la vocea calmă sau învolburată a Povestitorului - Răzvan Ionescu; la Irinel Anghel, Andrei Kivu, Ion Bogdan Ştefănescu, cei trei "menestreli" care nu i-au lăsat niciodată singuri pe însîngeraţii amanţi. Din Japonia, pînă în Europa. Din secolul 18, pînă în secolul 21.