Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

De la Doamna B. la Doamna T.:
Rîsul unei nopti de vrajă de Ioana Pârvulescu



Acuzate de vrăjitorie, unele femei îsi pot recîstiga în Evul Mediu inocenta trecînd proba apei: dacă se duc la fund, ca bolovanul, fără să mai reapară la suprafată, sînt declarate nevinovate. Celorlalte, care plutesc, nu le rămîne decît rugul: vinovătia le-a fost dovedită. Moartea prin înec sau moartea prin ardere este alternativa pe care o oferă mărinimia publică. Avînd una sau mai multe coaste de drac, după caz, femeile care-i vrăjesc în cărti pe bărbati sînt aprioric socotite vinovate, ca vrăjitoarele. În literatura română modernă scapă însă de fiecare dată cu bine din meandrele de foc si de apă ale povestii dacă trec proba rîsului. Sfîrsitul (lor) fericit, marcat de-obicei si de un cîstig substantial, e asigurat atunci cînd îsi dezarmează cititorul, smulgîndu-i un mic hohot vesel sau un mic zîmbet complice. De adăugat că orice femeie e o virtuală vrăjitoare si că nevestele sînt pe primul loc în serie. Personajul-nevastă este cel mai bun conducător de prejudecată din literatură. Cînd apare în prim-plan este de-obicei în rol negativ, diabolic.
O trebusoară poznasă / Coaste periculoase / Ce se-ascunde într-un puisor de fată
Povestea vorbii de Anton Pann bate toba, în nenumărate ziceri, pe ideea că prin însurătoare bărbatul îsi aduce dracul în casă: "...Si /Am gîndit că iau pe Stana / S'am fost luat pe Satana" sau "Ce e frumos la toti place, / Dar nu stie'n el ce zace / Că te uiti / Din afară măr frumos / Si înlăuntru găunos. / Si / De departe trandafir, / De aproape bors cu stir". (Trandafirul si borsul punctează drumul de la dragostea îndreptată spre femeia-floare la ambiguele sentimente cazaniere). Căsătoria, "poznasă trebusoară si gingasă în multe privinti", cum o socoteste pătitul Stan-Ipate din povestea lui Creangă, pune în pericol inocenta bărbatului (tot aprioric acceptată). Rezultatul e cunoscut: "Cu lăutari si cu masă / Aduci pe dracul în casă". Nu se stie dacă regretul este pentru pătrunderea Necuratului în casă ori pentru că lucrul s-a făcut, "cu lăutari" si cheltuială. Oricum, formularea se regăseste, în acelasi context, la Creangă si Caragiale. Prudentul Stan îi spune confidentului său Chirică: "...tare mă tem nu cumva să-mi ieu pe dracul după cap, să-l aduc cu lăutari în casă si pe urmă să nu-l pot scoate nici cu o mie de popi" (s.m.). De pătit însă o păteste imprudentul Kir Ianulea cu aleasa lui, Acrivita: "Cum a adus-o (...) în casă cu lăutari, parc'a întors-o pe dos. Pînă la sfîrsitul cununiei, duminică seara, era blîndă si supusă ca o mielusea; dar, luni dimineata, s-a ridicat din pat ca o leoaică..."
Stan îsi găseste o nevastă - nu foarte bună, asa ceva nu există în lumea lui Creangă, însă cea mai putin rea - abia la a treia încercare. La prima încercare 3 coaste de drac îi amenintă linistea căminului. La a doua încercare pericolul scade la 2 coaste rele. În fine, abia la ultima încercare, cînd primejdia se reduce la o singură coastă cu surprize, se face si nunta. Cum arată asadar nevasta cea mai putin rea din lumea lui Creangă? Ce se ascunde într-"un puisor de fată, căreia îi jucau ochii în cap ca la o serpoaică"? Nici mai mult nici mai putin decît o femeie care e gata să-si însele sotul chiar de prima dată cînd pleacă fără el si care se lasă dusă în ispită de vorbele unei babe. Să adăugăm că avea un bebelus si că, dispărîndu-i în noaptea trădării, e gata să însceneze un incendiu, si să se întoarcă acasă fără să-l mai caute, cu o poveste punctată de lacrimi si minciuni. Dacă acestea sînt surprizele pe care un bărbat le poate astepta de la cea mai bună femeie, ce spectacol i-ar fi oferit oare prima aleasă, cea cu 3 coaste de drac? Povestea tace. Vrăjitoarea lui Stan nu primeste însă o pedeapsă prea aspră. Bărbatul scoate dracii din ea (cum fac si altii, de pildă Nechifor Lipan, acesta însă prin metodele traditionale ale unei societăti traditionale) în cel mai concret mod cu putintă: "Atunci, Ipate odată mi ti-o însfacă de cozi, o trînteste la pămînt s-o tine bine. Iară Chirică începe a-i număra coastele din stînga, zicînd: una, două, trei si, cînd la a patra, pune dalta, trînteste cu ciocanul, o apucă cu clestele s-o dă afară. Apoi asază pielea la loc, pune el ce pune la rană, si pe loc se tămăduieste". Nu ni se spune nimic despre reactia ei la această operatie, dar bărbatul si dracul sînt deopotrivă de multumiti. Cititorului nu-i rămîne decît să se întrebe ce s-a întîmplat oare cu coasta?
Ca să-si aleagă o nevastă - Ipate a avut nevoie de ajutorul diavolului. Cum vede în femeie ca prin sticlă, drăcusorul Chirică o si păcăleste / ispiteste după plac. Ea joacă supusă, asa cum îi cîntă el si poate chiar de aceea scapă destul de bine din încurcătură. Femeia îsi ia revansa asupra diavolului în lumea lui Caragiale, unde raportul de forte se inversează: ea e cea care-l păcăleste si pe dracul, conform zicalei. Indiferent dacă e femeie tînără si frumoasă (Acrivita din Kir Ianulea) sau femeie bătrînă si urîtă (cersetoarea din Calul Dracului). Ianulea este si el un slujbas al iadului, asememnea lui Chirică si asemenea lui Prichindel, omologul lor din Calul Dracului. Pe viitorul Ianulea l-a trimis pe pămînt Dardarot, ca să verifice dacă e adevărat că bărbatii ajung în iad din cauza nevestelor, iar pe cel ce-si va zice Chirică l-a trimis Scaraoschi, din cauza unui bot de mămăligă pe care l-a mîncat fără să-l merite. Amîndoi stiu că a trăi exact ca un om printre oameni e o pedeapsă mai rea decît iadul. După trecerea a numai 10 ani de căsnicie, cîtiva petrecuti lîngă nevastă, ceilalti petrecuti în "gazdă" la alte femei, dar urmărit cu osîrdie de dumneaei, Ianulea-Aghiută si-a cîstigat cinstit dreptul la 300 de ani de somn tihnit.
Drumul spre Rai / Păcăleala / Vraja unei nopti de vară
Cum arată Acrivita, nevasta pe care si-o alege naivul Ianulea, fără s-o caute la coaste, ca Stan? Violentă, indolentă, întepată, zuliară, prefăcută, mincinoasă, hoată, nemiloasă, bîrfitoare, încrezută si... vestită de frumoasă, în ciuda semnificativului defect de a privi crucis, dulce, puternică, învîrtindu-i pe bărbati pe degete. Într-un acces de furie, sotul ei o compară, desigur în cunostintă de cauză, cu Talpa Iadului, aceea însă mai putin îndrăcită decît ea. Totusi Acrivita va ajunge în rai, căci Aghiută se teme să o mai vadă prin preajmă. Vrăjitoare cum e, femeia îsi cîstigă dreptul la rai tocmai pentru că-l înfruntă si pe dracul. Relativitatea răului si a binelui, aceeasi din La conac sau La hanul lui Mînjoală, a felului în care vointa lui Dumnezeu se află îndărătul libertătilor diavolului se mai demonstrează încă o dată în lumea lui Caragiale. Si în Toderică, de Negruzzi, si în Kir Ianulea, drumul la rai e găsit atunci cînd drumul la iad îi este interzis celui (celei) în cauză. Eroii nu-l caută anume, s-ar spune că nimeresc la portile raiului din întîmplare sau printr-o mică escrocherie. Cei din jur îi consideră mult mai potriviti pentru iad, căci nu sînt oameni fără multe si mărunte păcate. Dar îndărătul întîmplării care-i scapă de iad se află vointa divină, la fel cum îndărătul păcatelor lor se află o explicatie care scapă judecătii meschine a muritorilor. Criticul Florin Manolescu a demonstrat cum în majoritatea nuvelelor fantastice ale lui Caragiale se află dubla (sau multipla) ofertă făcută cititorului. Finalul povestii Acrivitei este un argument în plus adus demonstratiei; lectura la un prim nivel spune că femeia este mai rea si mai abilă chiar decît dracul si ajunge în rai din greseală. Lectura de adîncime te face să te întrebi dacă nu cumva ea devine rea tocmai pentru că a simtit că are de a face cu dracul si deci, că singura comportare justă este cea avută, de unde si răsplata finală: pe pămînt avutie, după moarte raiul.
Vrăjitoarea din Calul Dracului de Caragiale este urmasa comică a Babei Cloanta a lui Alecsandri, (poem scris în 1842, care are ca motto "vorba veche": Baba-i calul dracului), după cum Pena Corcodusa si Domnisoara Hus sînt variantele tragice. Stă la o margine de drum, lîngă o fîntînă si cerseste: "Faceti-vă milă si pomană, măiculită, de o păcătoasă fără putere!" Molfăie un covrig. Cum cei mai multi drumeti se îndură si-i dau cîte ceva, ea le multumeste, uneori cu echivoc : "...s-o tie Dumnezeu drăgutul pe fata aia, s'ajungă la bătrîneti frumoase, ca mine !" (s.m.). Comicul se instaurează în poveste odată cu aparitia "vizitatorului", moment din care se alunecă tot mai periculos pe panta subîntelesului erotic. Cadrul e, ca întotdeauna, nocturn. Noapte de vară, cu lună, ca în literatura romantică. La fel ca în cuplul din Kir Ianulea e greu de stiut care din cei doi e mai "drac" decît celălalt. În prima secventă a întîlnirii nici unul: baba pare o cersetoare bună la suflet, iar drumetul un tînăr care vine "de departe". În a doua secventă, cînd baba îl ia la întrebări ("îi ia tacrirul", adică interogatoriul), începe să se simtă că e ceva necurat cu băiatul, iar asta numai datorită sublinierilor din replicile ei: "...viu de departe / - De departe, ai? / ...mă duc departe.../ -Departe, ai?". Pe băiat îl cheamă Prichindel. Primindu-l pe marginea ei de drum, bătrîna se comportă ca orice gazdă prudentă: "Nu trebuie să stiu si eu ce pramatie de călător primesc noaptea-n gazdă?" Comicul se dezvoltă si în scena următoare, în care, după ce i-a spus povesti cu "A fost odată", bătrîna îl acoperă pe tînărul adormit, făcînd niste descoperiri neasteptate. Gesturile sînt nu eroi-, ci eroti-comico-satirice. Ea stie exact cu cine are de a face, - cum poate că stie si Acrivita, cum simte si nevasta lui Stan în legătură cu Chirică - ba îl cunoaste si pe fratele mai mare al lui Prichindel. Desi nu are avantajul celor două tinere si frumoase neveste, baba îl păcăleste pe "dracul ei" la fel de usor: "Bine-i spusese baba că ea stie multe si el mai nimic. Prostul de Prichindel - drac-drac, da' n-a înteles. Cum a luat-o de gît, baba s-a scuturat de zdrentele si de urîciunea ei si deodată s-a prefăcut într-o femee tînără si voinică, înaltă si frumoasă ca o zînă..." În Calul Dracului vraja e si cauza dublei prefaceri, îmbătrînirea si întinerirea: "fiindcă baba asta era o fată de-mpărat mare, care, de mititică se dedese la stiinta fermecelor si la mestesugul vrăjitoriei, si, pentru păcatele ei, fusese blestemată să se preschimbe în hodoroaga cersetoare si să nu-si mai ia înfătisarea ei de mai 'nainte decît atunci cînd o putea păcăli pe dracul, ba încă, si atunci, numa pe vremea noptii". Sînt metamorfozele nocturne ale dragostei, bune sau rele, iubirile "vrăjite", de la cele din Shakespeare pînă la cele din Povestea porcului. Sînt puterile de vrăjitoare sau de vrăjitor care există în orice femeie si în orice bărbat.