Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Rătăcirile elevului Venya de Angelo Mitchievici

Jocul de cuvinte din titlul filmului lui Kirill Serebrennikov, (M)ucenic, reflectă deja lectura piesei lui Marius von Mayenburg, Martyr, apărută în 2012, după care filmul a fost realizat. Mucenic, termenul slav pentru martir cu o precisă conotație religioasă e alăturat celui de ucenic, calfă, tânăr luat la învățătură pe lângă un maestru, meșter. Jocul de cuvinte este esențial în film unde Veniamin Yujin (Pyotr Skvortsov), un elev într-un liceu oarecare aspiră la această dublă condiție într-o dimensiune religioasă. Venya, singurul fiu provenit dintr-o familie destrămată, crescut de mama sa, traversează o criză mistică care în cazul său dobândește o intensitate ieșită din comun. Dacă „mistica” generației sale o constituie rockul sau drogurile acompaniate de descoperirea amețitoare a sexului, a lui se întoarce către fenomenul originar, amintind de acei yurodivîi, nebuni-întru-Hristos, pelerini solitari, trăind din milosteniile ocazionale, fără a fi afiliați Bisericii. Cu Biblia în mână, recitând versete disparate din Noul și mai ales din Vechiul Testament, Venya condamnă cu vorbele Dumnezeului veterotestamentar, ale vechilor profeți sau ale unui Isus furios, lumea pe care o are în fața ochilor de la colegele care defilează în bikini la bazinul de înnot și propria mamă divorțată, la profesorii săi și chiar preotul afiliat liceului. Afuriseniile junelui contestatar curg, atragând atenția tuturor, disprețul sau amuzamentul colegilor, însă numai profesoara de biologie, Elena Krasnova (Viktoriya Isakova), încearcă să stabilească un dialog cu elevul ei de pe poziții „teologice”. Privit cu atenție, delirul misticoid al tânărului stă sub semnul ambiguității. El nu reprezintă nici manifestarea premonitorie a unei mari vocații monahale, cu momente de extaz, viziuni, epifanii, Venya respinge tot ceea ce ține de religiosul instituționalizat, nici o fază tranzitorie, inițiatică, tipică pentru psihodramele adolescentine. Mai degrabă, fenomenul are ceva patologic, dar un diagnostic ar fi dificil de pus. Preotul pare convins de existența unei vocații, profesoara de biologie de fenomenologia unei tranziții complicate de la adolescență la maturitate. Școala condusă cu mână de fier de către directorarea Lidya Tkacheva (Aleksandra Revenko) crede că poate oferi un ghidaj rătăcirilor tânărului Venya. În mod straniu, nimeni nu ia în considerație o posibilă dimensiune patologică a cazului. Este drept Venya nu aude voci, nu are viziuni, îngerii nu se pogoară pentru un dialog informal. Singurul său ghid este Biblia citită cu frenezie, mototolită cu furie, de unde Venya selectează pasaje reproduse cam după ureche, dar tot timpul cu mânie profetică. Pornind de la o constatare simplă, nu e pic de blândețe în lumina pe care o primește tânărul din Scripturi. Tânărul își asumă rolul de herald al apocalipsei, eșuând în cel de tămăduitor divin. Numitorul comun al acestor decupaje biblice este violența imprecației divine sau profetice, Biblia utilizată de Venya se constituie într-o antologie a mâniei proferate de la înălțimile amețitoare ale unui purism impenitent. Fără a se supune unei asceze severe, mortificându-și trupul, tânărul respinge totuși fetele, nu suficient de vehement încât să refuze un sărut. Venya identifică un ucenic în persoana unui alt ostracizat, elevul Grișa (Aleksandr Gorchilin), marcat de un handicap locomotor și atras homoerotic de acest profet autoproclamat care intenționează să facă din cuvântul Domnului un instrument de teroare.
Momentul în care afacerea Venya devine rusească sută la sută, mai precis dostoievskiană, este acela în care tânărul profet decide să facă un gest suficient de puternic care să atragă atenția, mai precis o crimă pe care i-o ordonă ucenicului credincios. Vărsarea de sânge, sacrificul pe altarul credinței face parte din alfabetul consacrării; Dumnezeu însuși îi comandă lui Isaac sacrificiul propriului fiu, intervenind ultimativ pentru a-l salva. Sugestia unei evoluții criminale, al radicalizării unei pasiuni este realizată nu tocmai discret de regizor când îl plasează pe Venya în plină vituperație a tuturor sub portretul lui Putin aflat în cancelaria directoarei. Ce anume provoacă derapajul criminal al lui Venya? Resorturile intime ale psihismului abisal rămân obscure; cert este însă că tânărul accede la un text fundamental, la cel biblic și se rătăcește în arcanele lui. Știm de cele patru sensuri care pot fi convocate la lectura Sfintei Scripturi, sensul literal sau istoric, sensul alegoric sau tipologic care face legătura între cele două Testamente privite în oglindă cu episoade care-și corespund, sensul moral sau tropologic care explorează dimensiunea morală încifrată în anecdotic și sensul anagogic sau mistic care se adresează dimensiunii profetice a textului biblic.
Ce constatăm din felul în care verbalizează Venya semnificațiile relevante la lectură. Sensul profetic este dominant, dar tânărul focalizează dimensiunea lui apocaliptică, sensul moralizator se dispensează de rolul parabolei, punând accentul pe literalitatea comandamentelor divine, fără nimic din administrarea blândă a omenescului pecabil care irigă textul biblic. Asemenea unui Savonarola, tânărul are gura pungă de imprecații, încruntarea unei severități torturate în total contrast cu vârsta sa adolescentină. Se află aici datele unei sminteli, ale unei lecturi necoapte care malformează mesajul biblic, cauționând ecrima și exhibând un păcat mortal: superbia. Mai există însă alte două elemente agravante care contribuie la sminteala tânărului. Primul ține de refuzul oricărei forme de ghidaj din partea unui preot sau călugăr, mai precis refuzul unei ucenicii la școala aspră a devenirii întru sfințenie, cultivând două dintre virtuțile esențiale și anume smerenia și răbdarea. Venya refuză prezența bisericii și a sacerdoților ei, negând rolul oricărei moșteniri apostolice, nu întâmplător icoanele nu își găsesc locul în „chilia” sa, nici candela sau lumânările.De asemenea, în tot ce face Venya există un refuz al contemplativului, al acestui orizont al dezmărginirii, asociind melancolia vanitas-urilor. Dimpotrivă, tânărul este un „activist” în căutarea unei acțiuni decisive, de aceea felul în care utilizează scriptura este foarte aproape de esența ideologiei și credo-ul revoluționarilor de profesie care pregătesc apocalipsa lumii burgheze pentru zorii promiși ai comunismului. Violența nu este doar în discurs, ea virează în acțiune violentă. Kirill Serebrennikov prinde această agitație care nu e una a căutării a ceea ce se ascunde în spatele lumescului, ci a mijloacelor de a „purifica” acest lumesc prin violență. Avem în prim plan ecuația unei deveniri în datele demonismului dostoievskian trecute prin filtrul Catehismului revoluționar al lui Bakunin și al nihiliștilor ruși, numai că tânărului îi lipsește tutorele întru sminteală, iar demența sa exploatează o resursă interioară care alimentează constant pasiunile inavuabile ale sufletului rus.
A-l omologa pe tânărul Venya drept o creație a societății în care trăiește, un produs al epocii Vladimir Putin ar fi simplist și, în ciuda unor aluzii presărate în text, regizorul nu a apăsat pe această explicație. Corpul profesoral este solidar cu el, profesoara de biologie caută o soluție la problemele lui Venya, o frumoasă adolescentă este atrasă de el și încearcă să-i câștige simpatia cu un sărut fără consecințe, este iubit și apărat cu îndârjire de propria sa mamă, protejat de directoare, un preot îi întinde o mână de ajutor etc., tot atâtea gesturi de solidaritate și afecțiune. Tinerii din jurul său care fac nudism, sex, sport etc., sunt în datele normalității cu o violență hormonală moderată. În mod cert, delirul tânărului conține toate reziduurile unei proaste combustii a pasiunii care-l devorează, antisemitismul și homofobia ieșind violent la suprafață. Încă o dată, aceste produse reziduale și evoluția distorsionată a tânărului nu cred să configureze un diagnostic al societății contemporane rusești, ci al Rusiei profunde. Inumană este această tinerețe emfatică, rahmetoviană, erijându-se într-un arbitru moral al lumii, autoproclamată ca instanță justițiară și virând spre sminteală. Ceea ce surprinde ține de faptul că ea reușește să antreneze adulții în propriul scenariu distructiv, captându-le inițial atenția pentru a evolua către manipularea totală.
Serebrennikov oprește filmul înaintea unei clarificări, fără a proiecta și alte etape ale evoluției „ideologice” a tânărului Venya, însă cu o crimă fondatoare, cea pe care Verhovenski o pune la temelia cercului său de nihiliști revoluționar.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara