Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Răul nemuritor de Daniel Cristea-Enache

Când Ioan Es. Pop a debutat cuieudul fără ieşire (1994), cititorii profesionalizaţi care sunt criticii au sesizat imediat ponderea unui autor ce se prezenta, la treizeci şi şase de ani, pe deplin maturizat artistic.
Tatonările anterioare ale poetului maramureşean descoperit de Laurenţiu Ulici ar putea fi redescoperite, la rândul lor, însă numai printr-o detectivistică minuţioasă. Discretul „nouăzecist” şi le-a ascuns bine.
Au urmat, într-un interval de graţie lirică, două volume de aceeaşi forţă vizionară şi albă expresivitate: porcec (1996) şi pantelimon 113 bis (1999). Pe baza acestei serii editoriale ce configurează, prin omogenitate tematică şi coerenţă simbolică, un triptic, Ioan Es. Pop a fost plasat, prin unanimitate de voturi critice, pe prima poziţie a liricii „nouăzeciste”. Deşi, în literatură, asemenea clasamente sunt minate de o structurală imperfecţiune (fiindcă se alege dintre forme artistice, în fapt, incomparabile), comentatorii avizaţi s-au pus de acord că autorul ieudului fără ieşire este cel mai important poet apărut la noi după 1989; după cum tragicul Cristian Popescu, care a debutat, cum-necum, înainte de Revoluţie, e liderul generaţiei ‘90.
După acest întâi val de receptare, am impresia că şi poezia lui Ioan Es. Pop, şi critica pe marginea ei au intrat în impas. Superlativele au fost consumate, elogiile şi-au pierdut forţa caracterizantă, devenind stereotipe şi înscriindu-se într-o inerţie evaluativă. Expresionism, vizionarism, poète maudit... Dar ce tip de expresionism? Sub ce auspicii şi în ce cadre sunt turnate viziunile? Cum se densifică, pentru a nu fi o poză, postura de poet blestemat, damnat?
În viaţă, dramele lovesc şi distrug omul, acoperă ca un linţoliu familiile, afectează o (micro)comunitate şi destinul individual. De drame şi tragedii, oamenii rămân marcaţi până la sfârşitul zilelor. În literatură însă – şi în expresia concentrată, tensionată a acesteia care este poezia modernă –, drama e un climat al eului, un registru retoric adecvat şi o posibilitate artistică uneori împlinită. Bucuria, fericirea, seninătatea nu prea fac casă bună cu lirica. Sunt mai degrabă excepţii sau reprize, pauze de respiraţie grea, stări de contrast. În ele, scriitorul nu se regăseşte şi nu se comunică profund, la nivelele de adâncime ale fiinţei, în acele extreme moral-afective de maximă portanţă cognitivă. E motivul pentru care impresioniştii graţioşi nu ne mai spun, literar vorbind, mare lucru (decât ca procedee şi tehnici utilizate), în timp ce crepuscularul Bacovia pare că trage o dâră prin întreaga poezie românească.
Ioan Es. Pop a înţeles, pe cont propriu, că raportul dintre bine şi rău, în plan existenţial, poate şi trebuie să fie răsturnat în planul creaţiei. Convenabil vs. neconvenabil, ba chiar minunat vs. mizerabil: văzuţi de aproape şi trecuţi prin mai multe ape, aceşti termeni se prezintă şi se justifică în chip diferit. Ceea ce realizăm în viaţă, împlinirea noastră dă rău pe hârtie. Şi invers: experienţele-limită, spaimele convulsive, suferinţele atroce, teroarea adâncă a fiinţei trec în carte cu semnul schimbat.
Evident, am simplificat puţin această translaţie, care este adesea contaminată de elemente opuse, de nuanţe ale împotrivirii şi protestului, de impulsuri contrare ale eului diurn. Dar nu din nebunie de om îndestulat căuta Tolstoi să-şi provoace suferinţă (şi îl invidia pe Dostoievski pentru ale sale!), ci anume pentru a cunoaşte infernul uman şi a scrie despre el pagini mai-puţin-luminoase. Mizeriile vieţii şi „răul gras şi gros”, „nemuritor”, suportă o transmutaţie în acest spaţiu al artei în care forma, fondul şi sensul se întrepătrund. Ele devin altceva.
Lui Ioan Es. Pop, suferinţa cunoaşterii şi cunoaşterea suferinţei îi vin ca o mănuşă. O mănuşă ruptă, prin care se văd pielea şi oasele, carnea „religioasă” şi lumea întreagă, în fotograme spectrale, „sub dogoarea unei luni îngheţate”. Jocurile de cuvinte practicate în petrecere de pietoni (titluri ca şlagăre de concentrare, sacrul şi peticul, groapa cu alei) sunt de aceea stridente. Registrul de combustie şi performanţă poetică al autorului „nouăzecist” este cel grav, funebru, macabru-morbid, care se impune deodată, copleşitor, mult în afara ariei de acoperire a glumiţelor lexicale.
Vizionarismul lui Ioan Es. Pop străpunge materialul biografic şi trece în partea cealaltă a fiinţei. Lirica nu scontează pe efecte imediate, exhibate demonstrativ, ci mizează pe un efect de ansamblu: o rătăcire morală şi o halucinare prin care se întrevăd marile şi cumplitele adevăruri. Impresionează la Ioan Es. Pop şi sensul convergent al unei imaginaţii poetice care traversează lumea şi abisurile, văzutele şi nevăzutele, căpătând totodată corp şi formă, organizându-se şi disciplinându- se într-un sistem.
Poezia este pusă în volume cu litere mici, ca şi cum autorul ar vrea să ne semnalizeze, inclusiv gramatical, că lucrurile nu sunt fixate, predictibil, în categorii distincte: majore şi minore, centrale şi marginale, importante şi periferice. Dacă insignifiantul Porcec e dat cu literă mare, a numelui propriu, atotputernicul Dumnezeu apare frecvent cu literă mică. Dincoace de ireverenţa metafizică, descoperim însă o religiozitate tulbure, rusească, făcând să tremure mâinile şi picioarele defăimătorului: „la treizeci şi şase, am învăţat să mă rog. am făcut rost cu chiu cu vai/ de un dumnezeu al meu, o păpuşă din gumă, ferfeniţită,/ cu buzele groase, cu o mână sărită din umăr,/ cu cauciucul de pe pântece tăiat. până la urmă,/ numai atâta dumnezeire mi-a fost dat mie să aflu/ şi nu-i, poate, păpuşa asta din gumă cel mai puţin dumnezeu/ ce i s-a dat unui om.// de asta, în camera unde stau, l-am pus la loc de cinste, pe masă./ la dumnezeul meu, acesta, nu îmi e ruşine să mă rog/ nici când mă întorc acasă pe patru cărări, abia reuşind să îi arunc/ două-trei vorbe deşucheate înainte să mă prăbuşesc/ cu capul pe masă şi cu mâna peste beregata lui.// (...) mă rog cum pot: uneori tăvălit pe duşumea, alteori/ şuierându-i în urechea teafără un cântec deocheat,/ el oricum n-aude, dar cu el e mai puţină teamă,/ mai puţină singurătate-n casa asta.// poate doar moartea îmi va fi la fel de nemiloasă/ ca moartea pe care dumnezeul celorlalţi o pregăteşte/ pentru fiecare dintre ai lui în parte./ pe dumnezeul meu eu însă-l pot ierta şi pentru asta,/ el n-are habar, doarme căzut într-o rână pe masă,/ când mă rog nu urlu, el oricum n-aude,/ abia lălăi un cântec deşucheat, mă clatin spre el, îi caut gâtlejul,/ mă-mpleticesc şi-ngenunchi.”
Indiferent la convenţionalismul clasicist şi la tiparele consacrate de o lungă tradiţie, autorul „nouăzecist” desfiinţează barierele dintre genurile literare, făcând ca discursul liric şi cel epic să se amestece până la indistincţie. Poemul prozastic sau proza poematică vor aspira şi praful prozaismului, obţinând din registrele comunicării obişnuite şi din piesele uzate ale limbajului „de zi” o lirică aparent brută; de fapt, mai subtilă, ascunzându-şi sau chiar anulându-şi retorica.
Cu două decenii în urmă, Marin Sorescu contraria critica autohtonă prin ciclul La Lilieci, în care oralităţile şi firescul rural creau un nou cod poetic. Profitând de această breşă şi observând, totodată, involuţia „optzeciştilor” textualizanţi, Ioan Es. Pop îşi va împinge creaţia spre o „extremală” (cum ar fi zis Ion Barbu) suprapunere. În Liliecii sorescieni găsim expresii selectate pentru izul lor provincial, pentru savoarea oltenească. Poetul le gustă şi le pune în versuri ce vor fi apreciate tocmai de către spiritele fine, de connaisseur- i. La autorul ieudului fără ieşire şi al lui pantelimon 113 bis, o selecţie de acest tip nu mai există. Realitatea cea mai prozaică şi cotidianul cel mai banal pătrund într-o poezie atât de permisivă, încât ajunge să-şi includă şi referentul. Lumea s-a strecurat, pur şi simplu, între două coperţi.
Secvenţele şi frânturile comunicării, sintaxa aglutinată a propoziţiilor şi întinderea firească a replicilor întretăiate (fără dramatism exterior, teatralitate declamatorie), neglijarea voită a ortografiei şi ignorarea selectivă (nici involuntară, dar nici mecanică) a punctuaţiei semnalează efortul autorului de a elibera poezia nu numai de constrângerile genului, ci şi de acelea ale gramaticii. Se degajă o autenticitate izbitoare: constituită sau, mai bine zis, construită atent, în conformitate cu ritmurile, vocile şi tonalităţile proprii acestei poezii. Un flux şi liric, şi epic, şi dramatic, captând lectorul iniţial nedumerit şi făcându-l să traverseze o serie de experienţe revelatoare.
Îmi pare de înţeles reacţia vehementă a unui profesor de limba şi literatura română din Ieud, care-l osândea public pe Ioan Es. Pop, cu ani în urmă, pentru felul în care acesta, nu-i aşa?, „prezenta” o aşezare românească atât de veche şi demnă de respect. Un sat cu oameni muncitori şi cumsecade – am putea ricana în continuare –, şi cu învăţători animaţi de patriotism local, care vor insufla şi pe mai departe elevilor dragostea pentru vatra lor strămoşească. Ce nu pricepea meritoriul dascăl înfuriat era faptul că în această poezie ieudul, ca şi năneştii, şomcuta mare, pantelimonul bucureştean şi alte repere pseudo-geografice, constituie un simplu pretext.
Autorul le fixează ca pe un punct de plecare şi de rotire în gol al liricii sale delocalizate, deteritorializate, îngheţată sub un soare negru, expresionist. Orice spaţiu (oraşul şi satul, casa părintească şi căminul jegos de nefamilişti, biserica şi cârciuma, cursa de Sighet şi tramvaiul 56 din Capitală) se transformă într-o scenă mobilă a performării şi destrămării, a suferinţei care nu mai încetează şi a morţii care, de fapt, nu eliberează. Personajele se scoală cu greu, mormăind, din somn şi merg prin oraş cu paşi împleticiţi de băutură. Ori visează că îmbracă o sutană ca să facă, sub ea, tot răul din lume. Înjură când se roagă, bolborosesc, îşi scrâşnesc dinţii, îşi exersează gâtlejul pentru urlet. Îşi scobesc pielea şi carnea cu unghiile. Gănău, rege peste groapa de gunoi a oraşului, adună „o armată numai a lui”: „cizme desperecheate şi sparte, capete de păpuşi, scaune pe jumătate arse, burţi hămesite de anvelope, măruntaie de frigidere, spinări ale unor scrinuri cândva trufaşe. Din ele, când va să fie ziua, va reface omul aşa cum îl vede el de acolo, din singurătatea lui de om de la margine, de care nu se apropie nimeni niciodată cu adevărat. Va ieşi o făptură înaltă, înfiptă în picioroange de lemn, cu pântece din gumă şi măruntaie de metal, cu spatele din tablă arsă, cap de ghips şi coroană de cârpe. Ea va fi pentru el singura în stare să salveze lumea, singura cu adevărat frumoasă şi demnă să stea dreaptă înaintea cerului.” (gănău).
Omul e o astfel de sperietoare compusă din resturi ale civilizaţiei şi confortului, ale utilităţilor dezafectate şi ale intimităţii ajunse la gunoi. În realitatea densă şi crepusculară a poeziei lui, Ioan Es. Pop aduce fragmente de lume degradată, înjosită, franjuri murdari şi scame dintr-un covor putrezit. Spre deosebire de producţia pe stoc a mizerabilismului agresiv, brevetat de unii colegi de generaţie şi transmis câtorva urmaşi „milenarişti”, aici, peisajele dezolante şi scenele murdăriei contaminante ies dintr-un vizionarism al ruinei. Din rotativa zilelor şi a nopţilor, din baletul mecanic al faptelor, gesturilor şi vorbelor reiterate tot mai stins, nu poate să iasă nimeni; şi în alt sens, nimic. Oriîncotro ai lua-o, nu există ieşire, scăpare, salvare individuală şi colectivă. No exit. Fără Mântuire.
Lumea este o groapă comună, cu resturi menajere şi cadavre ce nu şi-au aflat condiţia. Viaţa ce ţi-a fost dată e un jeg lăţit şi o dramă care te absoarbe, deodată cu „răul gras şi gros”, nemuritor. În cerul gol nu se întrevede nici un Dumnezeu, iar Isus apare şi dispare din cadru cu o cruce provocând zbieretele tovarăşilor de pahar. Tot ce se poate, omeneşte, rata se ratează în această poezie neagră, crudă şi morbidă, mai degrabă rece decât apocaliptică.
Cu o excepţie: poezia însăşi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara