Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Râul uitării, răul uitării Din alfabetul Mnemosynei de Ioana Pârvulescu

Amintire. Amintirile seamănă cu personajele literare: cele negative sunt îndeobşte mai puternice, se reţin mai uşor. În romanul amintirii vieţii noastre există neapărat câţiva Dinu Păturică, responsabili de marile dezastre afective. În primă instanţă răul iese în faţă. Amintirile care fac rău vin primele la chemarea memoriei, aşa cum ariviştii sunt mereu prin preajmă unde e rost de o promovare, o funcţie, o sursă de putere. Au râvna ambiţiei. Amintirile bune au discreţia planului doi, sunt de o fidelitate care nu se bate cu pumnul în piept. Pe ele trebuie să le cauţi tu, fiindcă nu te asaltează şi nu te copleşesc. Dacă nu ai grijă, le pierzi pentru totdeauna.



Baltag, Cezar. Una dintre cele mai frumoase elegii din lirica românească este, pentru mine, poemul despre iubire şi uitare al lui Cezar Baltag, cu tonuri rilkeene, Celei care se îndepărtează cu o floare a uitării în mâini. Începutul e bântuit de incertitudinile absenţei, de căutarea unui antidot pentru cel care a sorbit din Lethe, râul uitării. Ideea centrală e simplă: despărţirea nu e posibilă între doi oameni cu amintiri puternice, ci numai atunci când măcar unul din cei doi soarbe din Lethe, când unul din cei doi părăseşte casa cuvintelor comune. Antidotul otrăvii ciudate a uitării (otrava acţionează asupra celuilalt: pe măsură ce unul bea din Lethe, celălalt se otrăveşte) e aşadar cuvântul purtător de amintire. Prin cuvânt are loc re-cunoaşterea, adică, din nou, dragostea.

Eşti sau nu eşti? Al cui e chipul oare

care în rana văzului mi-apare?

Lumina se întoarce la izvoare.

Te văd aievea sau mi se năzare?



Sînt unic martor care să-ţi ateste

ivirile în prag fără de veste?

Statura ta în umbra serii este

părere, tragedie sau poveste? ş...ţ



Aş vrea îngîndurat să te descânt

să leg fiinţa ta de un cuvânt

ca să ne regăsim atuncea când

vom mai veni vreodată pe pământ.



Ultima oară când ne-am întrupat

ţi-am povestit un basm de neschimbat.

Era al nostru cel adevărat.

De ce-ai plecat din el? De ce-ai uitat? ş...ţ



Mnemosyna. Zeiţa memoriei, inventatoarea cuvântului este, asemeni fratelui şi aliatului ei, timpul, fiica pământului şi a cerului (Gaea şi Uranos). Din unirea ei cu Zeus, timp de nouă nopţi la rând, se nasc cele nouă muze. Ea ştie leacul împotriva uitării, a-letheia, adevărul. Este reprezentată în genere cu mâna la bărbie, semnul meditaţiei. Iar mâna la tâmplă este varianta romantică a semnului Mnemosynei. Cei care se fotografiază într-una din aceste poziţii îi aduc un omagiu.



Memorare. O temă bună pentru o anchetă literară: "Care e ultimul poem (ultimul vers) învăţat pe dinafară şi când s-a întâmplat asta?" (În paranteză fie zis, dintotdeauna mi s-a părut stupidă sintagma "a învăţa pe dinafară", când tot secretul memorării este să înveţi "pe dinăuntru", în primul rând să înţelegi, apoi să faci asociaţii de idei ca să legi cuvintele între ele şi să le reţii.) Am memorat recent ultimul psalm al lui Arghezi şi unul dintre cei mai puternici scrişi de el, asupra căruia ne-a atras atenţia colegul nostru, Profesorul Mihai Zamfir. "Am fost să-l văd pe Domnul bătut de viu pe cruce..." Unele versuri s-au fixat repede, aproape de la sine, altele îmi scapă mereu. Care e legătura dintre valoarea versului şi memorie e altă discuţie.



Reminiscenţă. Trei uluitoare poveşti despre identitate şi memorie se află în cartea neurologlui Oliver Sacks, Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie. Prima, Marinarul rătăcit, este despre un bărbat, Jimmie, încapsulat în trecut, căruia nimic din ce s-a întâmplat după 1945 şi până în anul discuţiei cu Sacks, 1975, nu i-a mai rămas în minte. 30 de ani care nu au lăsat nici cea mai vagă urmă, ca şi cum timpul capabil de a fi memorat s-ar fi oprit atunci, în '45, iar restul a fost trăit de altcineva cu acelaşi nume. 30 de ani parcurşi de un necunoscut, fără nici un mijloc de comunicare cu Jimmie şi cu memoria lui, un bărbat incapabil să lase urme. Discuţiile cu doctorul sunt şi ele uitate după câteva momente. Un bărbat sănătos, dar care, dintr-un punct al vieţii, a găsit leacul Lethe al tuturor necazurilor lui. Cel de-al doilea caz este o variantă acută a aceleiaşi boli, sindromul Korsakoff (O problemă de identitate). Poveştile arată cum neurologul reuşeşte până la urmă să dea senzaţia întregului, a coerenţei şi unităţii chiar unui om căruia-i lipseşte memoria, deşi, după spusa lui Buńuel, "viaţa fără memorie nu e viaţă". A treia poveste, Reminiscenţă, este cumva opusul celor două şi pare de-a dreptul neverosimilă. O irlandeză internată într-un sanatoriu se trezeşte într-o noapte şi aude - i se pare că la un radio - extrem de puternic, muzică. Sunt cântece irlandeze, toate cunoscute de ea şi toate din copilărie. De fapt o boală a lobilor temporali, "acele părţi ale creierului asociate cu reprezentarea centrală a sunetelor şi muzicii". Ceea ce dovedeşte neurologilor că toate experienţele vizuale şi auditive sunt înregistrate în discoteca şi videoteca creierului ori că memoria are forma unui scenariu sau a unei partituri care, la un moment dat, pot fi activate.

Scrisul. L-am întrebat cândva pe Alexandru Paleologu dacă el este cel care a scris că "Dragostea e o boală fără de care nu eşti sănătos". Nu ştiu, mi-a răspuns, "...dar sună a mine!". Într-adevăr, am găsit-o apoi într-un interviu al său. Am asistat la o conferinţă a unui tânăr autor francez care scrisese o carte despre Cioran. Întrebat de către cititori lui recenţi despre una sau alta dintre afirmaţiile făcute în carte, omul a mărturisit cu dezarmantă naturaleţe că nu-şi mai aminteşte şi că ar trebui să se recitească pentru a da răspunsul. Oricât de neacademică ar fi o asemenea atitudine, ea are măcar atributul sincerităţii şi al naturaleţii. Am asistat şi la o a altă scenă instructivă: un profesor mi-a arătat, într-o lucrare, o idee excelentă şi bine formulată a unui student, idee care-l entuziasma. A trebuit să-i atrag atenţia că el însuşi o scrisese într-una din cărţile lui mai vechi, iar studentul o preluase discret. Dacă nu eşti omul unei singure cărţi mereu recitite, ştii că scrisul are adesea, pentru cel care scrie, rolul de pahar băut din Lethe. Ceea ce descarci pe hârtie se şterge pentru a face loc, în minte, altor gânduri, altor impresii, altor idei. Recunoşti, asemenea lui Alexandru Paleologu, ceea ce-ţi seamănă, ceea ce pare să fie "de tine", dar ca să ştii sigur ar trebui să apelezi la memoria hârtiei. Mnemosyna nu patronează, în principiu, decât memoria interioară, anamneza. Scrisul fiecăruia dintre noi e eliberare, e memorie pentru hrana, ideile şi identitatea celorlalţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara