Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Rutină şi spectacol de Cosmin Ciotloş

„Un leu cu două cozi”, condensează Alexandru Dumitriu în finalul cronicii sale situaţia protagonistului acestei cărţi. E vorba de o emendare (şi de o completare inspirată) a portretului pe care, într-un moment de exagerată confienţă, Călinescu însuşi şi-l făcuse: „Sunt mai puternic decât vă închipuiţi. Sunt ca un leu cu cinci picioare”.
Se prea poate să se fi simţit aşa, însă datele din aceste dosare o infirmă. Era, la data respectivă, vânat de Securitate, în virtutea unei suspiciuni până la urmă lipsită de temei: ar fi scris o lungă relatare despre Ororile comunismului în România (conform unui informator marginal, pe cât de speriat, pe atât de zelos). Nu e prima dată când criticul se îmbată cu apă rece. Credea sincer că gesturile de curtoazie ale mai-marilor partidului reprezintă garanţia unei protecţii pe termen lung. Era convins că ideilor lui politice li se va da curs şi că va deveni, fără eforturi compromiţătoare, o eminenţă cenuşie a regimului. (La fel cum, un deceniu şi ceva mai devreme, Camil Petrescu urzea la cafenea planuri militare de importanţă continentală.) Nu sesiza însă că în imediata lui apropiere se agită cu folos două conştiinţe coruptibile: Cornelia Ştefănescu (pe numele conspirativ „Săndulescu Maria”) şi George Muntean („Dragomirescu Ştefan”). Două „surse”, sau, în limbaj mai puţin tehnic, doi turnători.
Dincolo de hăţişul de documente (unele surprinzătoare, altele pur şi simplu stupide şi agramate), Asaltul cetăţii e o carte cu intensă problematică morală. Ştim că anii ’50 pot fi socotiţi un deceniu al tuturor posibilităţilor nefaste. Că s-au petrecut atunci lucruri altminteri de neimaginat, pe care totuşi istoria a avut indecenţa de a le imagina... Cazuistica e întinsă şi, îndeobşte, bine cunoscută. Faţă de alţii (mulţi alţii!) Călinescu a scăpat ieftin. Ieftin, dar nu gratis! Prima provocare de ordin etic a acestui volum ţine de misterele ingratitudinii: cu ce sentimente vor fi pactizat Cornelia Ştefănescu şi George Muntean cu Securitatea împotriva unui om care le făcuse onoarea încrederii sale suverane ? Sigur că judecata prin ochii prezentului e, prin definiţie, nedreaptă şi că, măcar în cazul celei dintâi, se pot invoca circumstanţe atenuante (angajamentul acesteia fiind, cel mai probabil, obţinut sub presiune, după cum concede şi I.Oprişan). Să fim, însă, un pic nedrepţi, măcar acum, la cincizeci de ani de la dispariţia lui Călinescu, şi să spunem că o astfel de atitudine e profund detestabilă. Ea încalcă nu numai preceptele demnităţii personale (o problemă prea intimă ca s-o tranşăm public), dar şi pe acelea, tacite dar ferme, ale relaţiei magistrudiscipol, care, practic, vertebrează orice raport spiritual (sau cultural). Nu vreau să obosesc cititorul cu excursuri peste măsură de livreşti, dar îl rog să-şi aducă aminte că drama care provoacă Bhagavad- Gita (un text, orice s-ar spune, fundamental) e tocmai refuzul lui Arjuna de a-l ucide pe cel care l-a învăţat meşteşugul armelor. Chiar comis în numele binelui, un asemenea paricid simbolic ar fi fost inacceptabil. Câteva mii de ani mai târziu, Cornelia Ştefănescu se dispensează cu uşurinţă de scrupule şi oferă consistente rapoarte asupra celui care, totuşi, o adusese în Institut, fără nici un tremur al mâinii. Îndeplineşte misiuni şi face chiar exces de zel, notând cu răutate fapte legate de viaţa (extra)conjugală a profesorului. E cât se poate de elocvent (şi, ca spectacol uman, de trist) faptul că până şi ofiţerilor de legătură subiectele li se par prea delicate. Interesul lor e legat de eventuala activitate politic reacţionară a lui Călinescu, nu de flamele erotice ale sexagenarului: „Nu ne interesează atare aspecte. Agenta să intre în intimitatea obiectivului şi să ne semnaleze dacă acolo unde lucrează se desfăşoară sau nu activitate contrarevoluţionară, în ce constă şi de către cine” (p. 368).
E motivul pentru care îmi vine greu să iau în calcul ipoteza stilisticii aşa-zicând diversioniste a notelor. Dacă „Săndulescu Maria” ar fi scontat un efect tactic de ocrotire a profesorului, dacă ar fi vrut să abată atenţia Securităţii de la chestiunile cu adevărat ardente, ar fi glosat, mai mult ca sigur, pe marginea unor subiecte anodine. Or, ea nu face decât să acopere un scandal printr-un altul! Fiindcă, deşi colateral, interesul arătat de Călinescu unei colaboratoare apropiate (Liliana Fischer, viitoarea soţie a „târgovişteanului” Tudor Ţopa) putea deveni oricând un cap de acuzare suplimentar. Să nu uităm, Securitatea opera adesea cu asemenea monştri „juridici” pluricefali: nu peste mult, fugind din ţară, Petru Dumitriu avea să fie învinuit inclusiv pentru un fals delict de plagiat (poveste sordidă în care a fost implicată cu forţa, cum ştim, şi Henriette Yvonne Stahl).
Cu atât mai dizgraţioasă se dovedeşte duplicitatea surselor „Săndulescu Maria” şi „Dragomirescu Ştefan” peste ani, când, într-o carte datorată aceluiaşi scrupulos I.Oprişan, cei doi (de astă dată, sub numele reale) adoptă, în chestiunea crizei erotice călinesciene, poza pudorii. O pudoare de-a dreptul obscenă, dacă o raportăm la naturalismul păstos în care-şi redactau notele informative. Iat-o pe aceeaşi Cornelia Ştefănescu, „înţelepţită” ea însăşi: „În ceea ce priveşte drama lui Călinescu, eu zic că este nu atât dramă, cât înţelepciunea vârstei. El trăia bucuria momentului regăsirii de sine în preajma unui om tânăr, care-i poate schimba pe moment impresia, dar nu-l poate schimba profund, într-atât încât peisajul să se transforme din rai în iad, sau invers ş...ţ Dar partea frumoasă, neştiută, o constituie exerciţiile lui de probare a faptului că mai e tânăr – de la senectute –, de urmărire a mişcărilor pe muzică de Beethoven şi de Luly şi, în acelaşi timp, de transpunere a acestor mişcări în desene. Aceasta-i dădea o altă perspectivă asupra a ceea ce credea el că pierduse, sau asupra a ceea ce credea el că-şi evocă: continua nevoie de tinereţe” (p. 366).
Adrian Marino, supărat pentru totdeauna pe Călinescu (şi victimă neîmpăcată a regimului), n-a coborât niciodată la un nivel atât de jos. Îndrăznesc să cred că nici n-ar fi făcut-o. Există, chiar şi-n iubirile lezate, reguli stricte. Indiscutabile. Nu mai spun de oameni ca Dinu Pillat, Ovidiu Papadima sau Al. Piru. Sau, la polul ideologic opus, George Ivaşcu, care iese foarte bine din paginile acestei cărţi. Cum de cei mai şterşi (nu spun mai mult) dintre apropiaţii criticului s-au dovedit cei mai fragili sub raportul caracterului? E o întrebare care nu mai solicită răspuns. Ar fi putut, măcar, să-i preţuiască valoarea, dacă respectul pentru om nu atârna îndeajuns. (Deşi ar fi fost cazul atâta vreme cât Călinescu s-a purtat exemplar cu întreaga echipă de la Institut, pe care o apăra cu ferocitate într-adevăr leonină). Mă tem că, laolaltă cu altele, acestora doi le-a lipsit şi intuiţia valorii. Prin comparaţie cu ei, banalul admirator Aurel Stoicanu (funcţionar la Uzinele „Semănătoarea”) e, fatalitate, un adevărat arbitru al eleganţei. Scrisoarea lui, trimisă profesorului în octombrie 1960, a fost interceptată de Securitate şi anexată dosarului călinescian:
„Ca să ştiţi ce aşteaptă ţara de la dv., aflaţi că sunteţi văzut ca cel mai mare om de cultură al neamului nostru, pe linia Cantemir, Iorga, depăşiţi însă. De aceea, ne mai datoraţi încă opere care să înfrunte veacurile. E necesar să vă restrângeţi activitatea în domeniul în care sunteţi împărat: cel cultural şi să răriţi puţin alte manifestări (sociale, deputăţia), în care orice Nea Ciocan vă poate întrece şi care vă răpeşte şsic!ţ din timpul destinat marilor opere aşteptate de ţară de la dv. Gândiţi-vă că mai aveţi cel mult încă 30 de ani plini de activitate intensă. E păcat de orice minut pierdut. Conştiinţa o puteţi avea împăcată, pentru că: a) aţi dat Cezarului ce este al Cezarului. Ajunge!” (pp. 273 – 275) ş.a.m.d. Trecând peste tonul patetic ardelenesc al expeditorului, radiografia lui e riguros exactă şi chiar curajoasă.
Mai cinstite decât delaţiunile tandemului „Săndulescu”-„Dragomirescu” sunt înregistrările provenite în urma filajului cu tehnică operativă: două luni din viaţa lu G. Călinescu (15 noiembrie 1960 – 15 ianuarie 1961) sunt, în măsura în care transcripţiile sunt exacte (atunci când nu e vorba de simple rezumate) la dispoziţia noastră. Şi nu atât noutăţile biografice interesează azi (sunt, oricum, puţine), cât detaliile cotidiene, altminteri accesibile mai ales din mărturii mai mult sau mai puţin romanţate. Faimoasele spectacole de Crăciun presupuneau, putem constata, îndelungate şi elaborate preparative (pp. 196 – 264 şi 413 – 432). E meritul lui I.Oprişan acela de a ordona materia indigestă a acestor dosare, prelucrându-le „cu ambele mâini”: odată pur şi simplu documentar (oferind acces la facsimilele unor importante piese privitoare penultimul interval din viaţa lui Călinescu); a doua oară, tematic, realizând el însuşi un decupaj mai puţin antipatic. Evident, redundanţele există şi sunt, de la un prag încolo, supărătoare. Dar „sacrificiul” e îndreptăţit. Personajul e, totuşi, G. Călinescu, un critic care şi-a pus geniul nu doar în operă şi a cărui imagine în posteritate trebuie redusă la anecdotică. Şi nu trebuie, redusă, în general. Complicaţiile omului, nenumărate, sunt, în ele însele, fascinante. Capriciile (a trimis la plimbare o întreagă echipă de la Studiourile Sahia pretextând că n-are dispoziţie pentru a fi, în ziua respectivă, filmat) pun şi ele pe gânduri. Actele curajoase, atâtea câte au fost şi atâtea câte ne-au parvenit, livrează un profil în mai mult de două culori. Concesiile, pe care în sinea lui le punea pe ultimul loc, erau, pentru strălucitul critic, o afacere plictisitoare, ca orice rutină. După expedierea căreia continua să-şi vadă de spectacolul personal.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara