Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Război inegal de Sorin Lavric

Cele mai instructive cărți despre istorie sînt cele care descriu catastrofele ei, potrivit regulii că în nici o altă împrejurare omul nu-și depășește condiția ca atunci cînd e pe marginea prăpastiei.
Explicația ține de afurisita stofă din care sîntem croiți: doar puși la zid ieșim din rutină spre a ne atinge elevația. Că elevația capătă deseori o tentă malefică nu are darul de a ne mira, căci sublimul nu trebuie neapărat să te înalțe, el putînd la fel de bine să te strivească.
Așa s-a întîmplat cu ciuma ale cărei miasme au bîntuit Europa din Antichitate pînă în secolul al XX-lea. Însuși detaliul că medicii i-au descoperit agentul patogen abia în 1894 arată cît timp a avut la îndemînă Yersinia pestis, un bacil pe cît de mic pe atît de rapace, al cărui nume latinesc i-a fost dat în amintirea francezului Alexandre Yersin, bacteriologul care l-a izolat prima oară, cît timp a avut la dispoziție mica bestie ca să se joace cu spaimele pămîntenilor. N-aș exagera spunînd că minusculul criminal a adus pe lume o capodoperă a răului, a cărei faimă a supraviețuit secolelor. De la Tucidide, al cărui pasaj din Istoria războiului peloponeziac a însemnat cel dintîi portret pe care un muritor l-a făcut redutabilei pecingine, trecînd prin Vergiliu, care îi descrie lapidar simptomele în a treia Georgică, și ajungînd la Petrarca sau Boccaccio, care au depus mărturie despre ororiile pe care le-au văzut, textele ce zugrăvesc masacrul pe care o infimă bacterie o poate isca în nobila noastră specie sînt cu duiumul.
Cronologic vorbind, de la secolul lui Pericle (al V-lea î. H.) și pînă la descoperirea antibioticelor (sec. XX), microscopica lighioană și-a făcut mendrele cum a vrut, căsăpind o treime din populația Europei în numai patru ani (1347-1351), pentru ca în restul timpului să ne macine constant fondul de prăsilă. Numai o prejudecată nefastă ne face să credem că, stînd în vîrful lanțului trofic, sîntem scutiți de agresiuni subtile, cînd de fapt sîntem la cheremul unor ființe care au atins perfecțiunea în materie de virtuți parazitare: ne mănîncă de vii cu același aplomb cu care noi credem că le putem omorî oricînd.
E drept că Yersinia pestis nu a lucrat de capul ei, ci a avut parte de aliați fideli, de la puricii și șobolanii, cărora omul le servește drept hrană eternă, și pînă la ignoranța cu care același homo sapiens încerca să țină piept unei plăgi despre care nu știa nimic. Dacă mai adăugăm că ciuma și-a găsit o severă concurență în alte binefaceri pe care providența ni le-a hărăzit – holera, lepra, tuberculoza, malaria, variola, trichineloza sînt cîteva nume dintr-o panoplie patologică ce umple lejer un tratat de boli infecțioase –, dacă mai punem la socoteală cauzele fantasmagorice pe care docenții vremii le invocau în încercarea de a explica maladia, atunci ne dăm seama că războiul a fost inegal: nu poți lupta cu un adversar pe care nu-l știi, dar pe care îl înlocuiești cu inamici proveniți din cele mai năstrușnice locuri: ploi cu broaște, miasme contagioase, ambianțe umede, fîntîni otrăvite etc.
Cît despre înfățișarea bolii, ea e sugerată exact de porecla atra mors („moartea neagră“): muribundul se umplea de bube puturoase, pielea i se învinețea, febra îi creștea, și dădea ortul popii în cîteva zile întrun horcăit fetid. Medicul care săvîrșea imprudența de a-i lua sînge sau de a-i sparge pustulele sfîrșea repede prin contaminare, tocmai de aceea singura scăpare era fuga. Dislocări de populație ca cele provocate de pandemiile medievale depășesc cu mult numărul migrațiilor stîrnite de războaie. Cînd într-o cetate sosea vestea că în burgul apropiat a izbucnit molima, porțile se închideau sub regim de claustrare severă. În loc de apă, locuitorii beau numai vin sau lapte, nici un străin nu era primit, bolnavii erau izolați, cartierele erau împărțite după gradele de contagiune, gropile comune deveniseră un fapt cotidian, iar meseriile cele mai bănoase erau cele de cioclu și de farmacist. Și dacă cei din prima categorie își meritau cîștigul, ceilalți erau simplii diletanți, dar nu atît din rea-voință, cît din neștiință. Cu trei prafuri și două prișnițe nu puteai răzbi în fața cohortelor impetuoase de Yersinia pestis.
Ritmul hecatombelor era vertiginos: un tată își îngroapă într-o singură zi cinci copii, un preot privește cum vecinul, sănătos cu o zi înainte, cade în pragul ușii fără ca să se încumete cineva să îl ridice. În fantezia ațîțată de frică a localnicilor, boala vine de pretutindeni: din mirosul aerului, din polenul plantelor, din aripile gîzelor sau din picăturile de ploaie. Nimeni nu pare imun, și totuși nimeni nu-și poate explica de ce un burg e literalmente devastat, în vreme ce un altul învecinat scapă nevătămat.
În privința ecoului religios, ciuma a fost inestimabilă: a incitat mintea teologilor pînă la născocirea celor mai fine distincții menite a explica cum Dumnezeu, în bunătatea lui nemărginită, ne trimite un asemenea flagel pestilențial. Îngroziți de valul de decese convulsive, teologii au mers pînă la a accepta că sufletul morților, înainte de a ajunge în purgatoriu (lăcaș obligatoriu în curățirea prin chin a greșelilor), trec printr-o etapă intermediară, de așteptare liniștită, numită de Tertullian refrigerium interim: locul de răcoare și verdeață, unde sufletul defunct se odihnește după agonia ciumată.
Dar asupra iconomiei mîntuitoare nu plana nici o îndoială: ciuma era pedeapsa prin care norodul își ispășea păcatele, și adevărul e că anarhia pe care o pandemie de acest fel o isca în cetățile medievale ducea la un libertinaj vecin cu dezmățul, care sporea și mai mult nevoia de ispășire. Un cerc vicios în care disperarea se însoțea cu fornicarea. Nimănui nui mai păsa de moravuri de vreme ce moartea bătea la ușă. Carpe diem, sau mai precis carpe noctem, devenise sloganul la modă. Și în măsura în care desfrîul creștea, în aceeași măsură Yersinia pestis se răspîndea, căci mediul ei predilect e colcăiala, formă mizeră a secrețiilor în gloată.
Mai mult, cu cît stufoșenia de interpretări eschatologice sporea, cu atît prestigiul clericilor scădea, pînă acolo că plebea, renunțînd să-i mai asculte, se lăsa în voia superstițiilor la modă. Așa au apărut obsesiile Antichristului, procesiunile în scop de pocăință, flagelările în public, dansurile macabre, totul ca într-o regie de carnaval sumbru, în care o puzderie de ființe evlavioase se dădeau de ceasul morții pe ritmuri de Minnesängeri, trubaduri care, tăinduli- se pofta de a mai cînta madone, închinau ode patetice femeii cu coasa. Spiritul epocii stătea în refrenul Ad mortem festinam! („Ne grăbim spre moarte“.)
Profesor de istoria medicinei la Universtitatea de Köln, Klaus Bergdolt procedează meticulos, întorcînd pandemiile de ciumă pe toate fețele. Așa se face că cititorul le află cronologia, patologia, teologia, dar mai ales răsunetul pe care l-au iscat în mentalul epocilor. Și cum de la Barcelona pînă la Londra, de la Veneția pînă la Köln, nici un mare oraș nu a fost cruțat de vizita ciumei, autorul vorbește inspirat de „unificarea microbiană a Europei“. Mai în glumă, mai în serios, primii diplomați de pe continent, care au pus umărul la dobîndirea unei conștiințe comune, au fost bacteriile, virușii și ciupercile. Dacă nu ne-ar fi decimat cu atîta rîvnă, nu am fi atins acea solidaritate pe care victimele o simt cu acuitate în fața agresorului. Unitatea nu se capătă decît în fața unui dușman comun, iar liantul din care s-a născut o hartă a Europei a fost lupta împotriva contaminării. Se adeverește din nou că răul, chiar în proporții de masă, are efect benign.
Informat și minuțios, volumul e cît se poate de instructiv: recrudescența cazurilor de holeră și ciumă, chiar dacă sporadice în ultima vreme, e un indiciu că războiul cu microbii nu a fost cîștigat. În plus, apariția prin mutații genetice a unor bacterii asupra cărora antibioticele nu mai au efect e semn că ne așteaptă vremuri deloc plicticoase. Dacă nu ne vor veni de hac islamul, încălzirea globală sau epuizarea resurselor, atunci tenacele bestiole de lîngă noi își vor duce la bun sfîrșit misiunea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara