Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Răzbunarea porumbiţei de Gina Sebastian Alcalay

D-na Gina Sebastian Alcalay, colaboratoarea revistei noastre, împlineşte în 18 martie 80 de ani. S-a născut la Bacău, unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa. A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. A fost redactor la Agerpres şi profesoară de limba engleză. în 1983 a emigrat în Israel.
Eseistă, prozatoare şi traducătoare, Gina Sebastian Alcalay a publicat volumele: Poate mâine (roman, Tel Aviv, 1994), Cei de dincolo (eseuri, Tel Aviv, 1996), Pe urmele altora (eseuri, Cartea Românească, 1997), Peregrinări (nuvele, Tel Aviv, 1997), Singurătatea alergătorului de cursă scurtă (roman, Albatros, 2003), înainte de a fi prea târziu (articole şi eseuri, Hasefer, 2006). Povestirea pe care o publicăm alăturat face parte dintr-un volum în pregătire.
Cu prilejul frumoasei aniversări îi urăm d-nei Gina Sebastian Alcalay multă sănătate şi activitate literară spornică în continuare. (Red.)

Am descoperit de multă vreme, nu numai din lecturi ci şi din proprie experienţă, că Descartes cu teoria sa despre animalul-maşină greşea cu desăvîrşire, că există căţei, de pildă, cu o inteligenţă, fidelitate şi potenţial de afectivitate pe care nu întotdeauna le întîlnim la semenii noştri. Ba mai ştiu şi altceva: că mulţi din tovarăşii domestici ai omului au, pe lîngă instincte, o memorie afectivă ieşită din comun, că nu uită niciodată mîna bună care i-a hrănit, dar în aceeaşi măsură, nu uită şi, în felul lor, nu iartă, diferite acte de cruzime, de trădare şi nerecunoştinţă care în societatea noastră umană sînt monedă curentă.
Dar zburătoarele? Inofensivele, drăguţele, miniaturalele vrăbii care toată vremea ţopăie, ciugulind nepăsătoare din înălţimi şi din ţărînă modesta lor hrană? Dar veselele rîndunele aducătoare de primăveri? Sau porumbeii, populaţie cu care piaţetele unor oraşe ca Veneţia, Parisul sau Tel-Avivul sînt atît de familiarizate? Haide să zăbovim puţin asupra mult alintatelor zburătoare.
"Copilul meu cînd era mic gîngurea tot timpul ca un porumbel".
"Porumbiţa mea, ce dulce eşti!"
"Se giugiulesc toată ziua, ca doi porumbei!"
"Era o plăcere să-i vezi în cuibul lor de porumbei".
"Nu voia să mănînce mai nimic, ciugulea doar cîte ceva, ca o porumbiţă".
Toate aceste stereotipuri operează cu aceleaşi simboluri, conjurînd în mod invariabil prin intermediul lor sunete şi imagini de o maximă delicateţe şi dulceaţă, un univers diafan şi tandru, în care totul nu este decît mîngîiere, frăgezime, duioşie, muzicalitate, seninătate, iubire veşnică.
Aţi auzit însă - vă întreb, dragi cititori - despre porumbei monstruoşi, capabili de răzbunări cumplite, de o tenacitate la care ne-am fi aşteptat doar din partea oamenilor? Eu şi prietenii mei am auzit.
După cum este bine ştiut, ţelul principal al acestor gingaşe vieţuitoare în vederea căruia îşi concentrează toate eforturile precarei lor existenţe în permanentă levitaţie este să-şi clădească un cuib unde să-şi depună ouăle şi să procreeze. Toată vremea zburătăcesc de colo colo în căutarea unor înălţimi unde nici o pisică nu poate să se avînte, tatonează "locaţia" potenţială şi ambianţa, fie că e vorba de pragul (destul de lat) al unei ferestre de la mansardă, o porţiune de balcon sau de acoperiş, ba chiar un colţ de pod. Emiţînd fără preget bine-cunoscutele lor sunete gîlgîite, odată hotărîrea luată, ei trec în sfîrşit la fapte - cară, forfotesc, adună şi orînduiesc neobosit bucăţi de crengi şi crenguţe, rămurele, răsaduri, seminţe şi frunziş, după care urmează instalarea pe termen nedefinit, trîmbiţată în modul lor inconfundabil, fără discreţie, delăsare sau teamă de pericol - acesta din urma foarte real, dealtfel.
Căci pentru unii dintre noi, porumbeii cu emanaţiile lor sonore ce despică aerul începînd cu zorii zilei, şi mai cu seamă cu murdăria care-i însoţeşte - un flux dezordonat de molecule aflate în stare de dezagregare - sînt o adevărată pacoste de care încercăm să scăpăm cît mai degrabă. Uneori nu destul de repede totuşi, căci dacă izbutesc să-şi aşeze şi să-şi răspîndească ouăle, poţi să te consideri pierdut, chiar şi atunci cînd ai apucat să distrugi cuibul şi să-i alungi pe locatarii lui.
Nu pot să uit ceea ce mi-a povestit cîndva o bună cunoştinţă care aflase despre o anume întîmplare de la altă cunoştinţă, aceasta, la rîndul ei, evocînd nenorocirea a cărei victimă fusese chiar propria ei mamă. Se pare că în jurul ouălor de porumbiţă se formează după un timp un strat de ciupercuţe aproape invizibile cu ochiul liber, fecundat, dacă pot să mă exprim aşa, de o sumedenie de microorganisme ce atrag la rîndul lor nişte specii parazite foarte periculoase. Potrivit celor istorisite, aceste ploşniţe sau păduchi otrăviţi ar fi fost responsabili pentru pierderea ciudată a văzului de către bătrîna doamnă. Imprudentă, aceasta se apucase într-o zi să cureţe de moloz - fără a îmbrăca mănuşile de rigoare - o nişă din colţul cel mai îndepărtat al bucătăriei, dînd spre un zid unde se aciuiaseră cîndva nişte porumbei. La scurt timp după aceea, vîrstnica necugetată constatase cu uimire amestecată cu groază, că deşi nu avusese pînă atunci nici un fel de probleme cu ochii, nu mai putea să-i ţină deschişi la nici o oră din zi sau din noapte. Practic, pleoapele ei - arcuri refuzînd să se încordeze, gloanţe lipite indelebil de trăgaciul revolverului, jucării cu resorturile stricate - nu mai parveneau să se pună în mişcare, să se mute din poziţia lor de perdele coborîtoare, de paravane curbate ocrotind vederea de ceea ce îi poate dăuna; nu mai puteau, cu alte cuvinte să permită întîlnirea ochilor cu tot ce este lumină, formă şi culoare. Nici un medic nu a izbutit să vină de hac acestei infirmităţi care, fără să fie propriu-zis orbire, pogorîse asupra bătrînei doamne întunericul neîntrerupt, un întuneric bîntuit doar de umbrele aripilor de porumbei şi fîlfîitul lor afurisit.
- Şi tu chiar crezi în asemenea prostii, în asemenea fleacuri şi superstiţii? o întrebasem ocazional - îmi amintesc de parcă ar fi azi - pe vecina care-mi povestise aceste blestemăţii. La urma urmelor, coincidenţă sau ba, poate că bătrîna aceea se săturase în subconştientul ei să mai privească lumea în faţă, o lume frumoasă, poate, pentru unii, dar cumplit de hîdă şi ameninţătoare pentru alţii, cei bogaţi în ani dar săraci la minte, la suflet şi la pungă, cei bolnavi, cei neiubiţi şi singuri, nevolnicii care nu prea mai au de ce să se bucure... (Reflecţiile astea suplimentare le păstrasem, desigur, pentru mine.)
- Sigur că da, cum să nu cred, e lucru sigur, fusese răspunsul interlocutoarei, chiar dacă neînsoţit, ca mai tot timpul în viaţă, de probele doveditoare.
Din nefericire, providenţa mi le-a oferit chiar mie, tocmai cînd mă aşteptam mai puţin. Uitasem complet - trebuie să spun - palavrele despre porumbei şi neajunsurile pe care le pot provoca, (inclusiv trezitul forţat în zori dacă eşti nevoit să dormi în apropierea sălaşului lor) cînd, pe negîndite, a apărut Pasărea în existenţa mea: un avorton cu picioare de cocostîrc, gît diform de girafă, cioc încîrligat şi roşu ca un gogoşar, un ochi enorm, bulbucat şi albicios, celălalt mic şi negru ca de gînganie; dar mai ales, cu aripi uriaşe care fîlfîiau într-una în faţa geamurilor mele neiertătoare, implacabile, imprevizibile. Aripile acestea erau şi lacrimi şi ţipete şi ocară, mă mişcau, mă îngrozeau şi-mi sfîrtecau inima în acelaşi timp.
Oare cei ce nu şi-au dat osteneala să ascundă, să adăpostească, să proteguiască puii de om de furii asasine nu erau (aproape) la fel de vinovaţi ca şi asasinii? La altă scară, eram şi eu vinovată - e adevărat, o vinovată fără voie, victimă a panicii de moment şi a incapacităţii pe care mi-am recunoscut-o întotdeauna, de a mă orienta în mod prompt şi pozitiv în situaţii neprevăzute. Şi totuşi, săvîrşisem şi eu, în felul meu, o crimă, chiar dacă am regretat-o sincer imediat.
Locuinţa mea era la capătul care dă spre stradă un balconaş folosit mai degrabă pentru a depozita diferite obiecte ieşite din uz: pe poliţa de sub măsuţa din mijloc, vrafuri de reviste şi publicaţii vechi pe care îmi propuneam mereu să le mai răsfoiesc; peste dulăpiorul metalic sprijinit de peretele din fund, cu rafturile înţesate de pungi din plastic, fotografii de acum 50 de ani, ustensile de primă necesitate ale fostului meu soţ - ciocane, şurubelniţe, cuie şi cuişoare, cîrlige, inele de perdele, prize dezafectate, minuscule şi misterioase spirale albe, bucăţele hexagonale de metal frumos strunjite dar orfane de obiectul pe care îl slujiseră, şi cîte altele, plus perniţe, pături decolorate, ceşti şi tacîmuri desperechiate (să nu fie nevoie de ele, dar vorba aia, pentru orice eventualitate) - peste dulăpiorul cu pricina, zic, se lăfăiau mai multe geamntane de toate mărimile, care, orînduite unul peste altul şi învelite într-un cearceaf antediluvian, ajungeau pînă la tavan. Făceam o dată la 8-10 zile curăţenie în balcon, măturam, spălam pe jos, curăţam praful de pe măsuţă şi revistele ceva mai recente. Dar niciodată nu-mi trecuse prin minte, poate şi pentru că nu înregistrasem nici un fel de semnale sonore de la nedoriţii oaspeţi zgomotoşi, că acest colţ al casei s-ar putea dovedi un adăpost preferenţial pentru ei, după ce în faze preliminare fuseseră alungaţi fără milă de pe pervazele înalte ale ferestrelor din bucătărie şi dormitor.
Şi iată că într-o zi, cînd femeia de serviciu care mă ajuta o dată pe lună, făcea curăţenie generală, o văd cum îmi arată stupefiată cu degetul înspre stocul de geamantane: sus, sus de tot, trona peste ele în nemişcare, ca o omidă uriaşă, un porumbel, arborînd, mi s-a părut mie, cum îl privam de jos în sus, un aer sfidător şi trufaş. Dar porumbiţa, căci asta s-a dovedit a fi, nu era singură în mijlocul dezordinii prăfoase peste care stăpînea ca o regină a unui miniatural regn vegetal intrat în semi-putrefacţie: alături de ea se afla, imobil, gălbior, emoţionant şi deja împăroşat, puiul ei. Ce facem cu el? am între­bat-o, descumpănită, pe femeia de lîngă mine, după ce o alungasem pe nepocăita procreatoare şi încercasem, cît de cît, să restabilim ordinea în ceea ce fusese neştiutul ei imperiu. "Lăsaţi, îl duc eu afară şi-l pun bine", mi-a răspuns.
De ce nu mi-a dat prin minte pe loc să aşez puişorul, de pildă, pe mica platformă, şi aşa maculată de excremente, pe care era amplasat motorul cubic al instalaţiei de aer condiţionat din salon? Suspendată în afara balconului, cuşca motorului se afla exact la îndemîna unui zbor de porumbel, m-am gîndit eu după aceea, cînd era prea tîrziu. Sau de-a curmezişul uneia din coloanele alongate din material plastic care astupau şirurile de rufe întinse la uscat? Sau într-o crăpătură de zid în plin soare, la o înălţime, în principiu, inaccesibilă pisicilor? Nu, nu numai că nu-mi dăduse prin cap, dar îl încredinţasem fără nici o altă recomandare concretă femeii, care, după cum a reieşit a doua zi cînd am refăcut drumul împreună - eu, roasă deja de păreri de rău, ea, senină şi imperturbabilă, - îl pusese pe jos vizavi de faţada blocului, taman lîngă nişte boschete unde mişunau întotdeauna mîţele jegoase şi umflate ale cartierului. M-am uitat de jur-împrejur, o dată, de două ori, de trei ori, aşa, în prostie, sperînd fără speranţă, cum s-ar spune; dar degeaba, nici urmă de puişor. Fiecare mîţă întîlnită în cale ştergîndu-se pe bot devenise pentru mine o suspectă. Fie-i ţărîna uşoară, mi-am spus în cele din urmă, ce să-i faci, aşa a fost să fie. Natura însăşi e ucigaşă, toată lumea o ştie. în ultimă instanţă era vorba doar de un pui de porumbiţă şi de instinctul firesc al acesteia, nu de o suferinţă reală.
Dar începînd din aceeaşi seară, Pasărea nu mi-a mai dat pace. La început, apărea neînsoţită şi se pornea să ciocănească pur şi simplu cu o putere diavolească în jaluzelele pe jumătate închise, în încercarea netoată de a-şi face drum printre ele pînă în interiorul balconului. O alungam, desigur, dar nu se lăsa, reapărea la scurt timp după aceea, hipertrofiată, ţanţoşă şi mustind de ură; văzînd-o, nici nu-mi venea a crede că această creatură proastă şi încăpăţînată, sigură că îşi va afla puiul exact în locul în care îl lăsase, nu era decît o femelă care o luase razna. Reapărea deci, fîlfîind furioasă din aripi, pîndindu-mă de afară, săgetîndu-mă cînd cu ochiul mare, apos, cînd cu cel mic şi negru, apoi zburînd în cercuri concentrice la mică distanţă, pentru a se întoarce mai de fiecare dată încrîncenată şi aşa la nesfîrşit, doar doar o să mă prindă pe picior greşit, cu vizorul ridicat, atenţia amorţită, jaluzelele deschise.
De fapt, mi-era foarte milă de columba asta dizgraţioasă care dezminţea toate simbolurile legate de specia ei (milă şi frică totodată), şi o parte din mine nu înceta să nădăjduiască în mod absurd că-şi va regăsi (sau duplica) puiul pînă la urmă, - desigur, nu pe maldărul meu de geamantane, cum părea să creadă cu obstinaţie. Dar, oricît mă rugam lui Dumnezeu să facă o minune, ea nu s-a produs. Creatura continua să mă viziteze fără preget, ba chiar de la o vreme nu mai apărea singură ci în grup, un grup de păsăroaie uriaşe, zgomotoase, agresive, furibunde. Din cauza lor nu mai aveam nici linişte, nici somn. După coşmarele recurente din cursul nopţii, mă trezeau cu gîgîitul lor tot mai ascuţit la orele cele mai bizare, în plus, - lucru la fel de neplăcut - în plină arşiţă a verii eram nevoită să trăiesc în întuneric, întunericul compact al jaluzelelor închise ermetic în toată casa. Ştiam deja că sînt condamnată la o vigilenţă îndelungată şi totală, destul de deprimantă prin consecinţele sale imediate: lipsa luminii, lumina neîngrădită, vindecătoare, masa de sticlă lichidă care precede toate lucrurile, inclusiv aerul proaspăt al dimineţii.
în acelaşi timp, meditam în orele de singurătate - singurătate simţită ca o formă supremă lipsei tale de utilitate pentru alţii - asupra feţelor multiple ale Răului, acela nedepăşit de nici o lege umană dar pe care cei mai mulţi dintre noi îl săvîrşim, voit sau nu, de cîteva ori pe zi: din neatenţie, din prostie, din pauperitatea informaţiilor, dar mai cu seamă a sensibilităţii, a înţelegerii, a empatiei pentru ceea ce ne înconjoară, fie mediu ambiant, vietăţi ale naturii sau semeni. Invidia, gelozia, nepăsarea, ofensa sau insulta - toate lovesc într-o măsură sau alta, la fel ca minciuna sau semiadevărul, zgîrcenia sau lipsa de compasiune, chiar dacă nu ajung în dezbaterea tribunalelor şi judecătorilor. Şi ele sînt întotdeauna însoţite de alibiul răului făcut fără premeditare. Ca cel pe care l-am provocat eu unei porumbiţe.
Ajunge, ajunge! Căt de îndelungată poate fi tenacitatea instinctuală a unei păsări? Şi cît timp se poate trăi într-o anormalitate mentală, într-o obsesivitate disproporţionată, în vreme ce viaţa îţi creează neîncetat alte probleme şi preocupări importante care se cer soluţionate?
în cursul sărbătorilor de Paşte, nepoţica mea a fost adusă de părinţii ei să petreacă 4-5 zile din vacanţa şcolară cu mine, ca întotdeauna în această perioadă a anului. Ce bucurie mult dorită! Mi se părea că trăisem în toate lunile din urmă exclusiv în aşteptarea aestor momente festive. Şi a fost într-adevăr minunat, ca deobicei; numai că, din nefericire, chiar în ultima zi a şederii Lidiei la mine am fost nevoită s-o las singură cîteva ore. I-am repetat formula rituală - să nu dai drumul nimănui în casă în lipsa mea - posibil însă că am uitat să-i atrag atenţia să nu deschidă nici jaluzelele. Cînd m-am întors, am găsit-o întinsă pe jos în salon, aproape în nesimţire. Cu chiu cu vai a reuşit să articuleze cîteva cuvinte. Păsările, păsările, am desluşit pînă la urmă bolboreasla ei. Iar mai tîrziu am constatat cu groază că nu-şi putea deslipi pleoapele.
La scurt timp după aceea, fantoma înaripată a creaturii, gigantică, grotescă, lividă, cu ceva din aerul înfricoşător al Comandorului, m-a vizitat din nou. "Cine ucide inocenţa trebuie să piară", s-a gîngăvit ea. "Pînă la a treia generaţie a părinţilor păcătoşi... Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi..".
Minţea. Bătea cîmpii. Ochii frumoasei fetiţe au fost salvaţi. Prin tehnică, fără doar şi poate. Dar nu numai, cred eu. Nu numai...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara