Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
S-a stins şi Saul Bellow de Antoaneta Ralian


Am pus acest titlu pentru că, în chip straniu, - un straniu cam sinistru - este a treia oară cînd conduc, cu accente elegiace, un scriitor din a cărui operă am tradus lucrări substanţiale - adică un scriitor în a cărui gîndire şi simţire m-am transpus, vremelnic - şi care s-a stins. Tot în spaţiul României literare, i-am petrecut, cu aprecieri necrologice, pe Lawrence Durrell, pe Iris Murdoch, şi acum pe Saul Bellow.

în Ravelstein, ultimul şi cel de-al treisprezecelea roman al său (să fie 13 o cifră fatidică?), Bellow spune prin cuvintele personajului Chick, una dintre ipostazierile sale:

"De mult am adoptat hotărîrea de a muri de moarte naturală, ca tot omul. La viaţa mea am văzut mulţi oameni murind, aşa încît sînt pregătit. Poate că am ţesut prea multă ficţiune în jurul gropii - frigul şi umezeala din mormînt. Poate că am imaginat prea multe detalii legate de moarte şi poate că sînt prea ataşat - anormal de ataşat - de morţii mei... O persoană raţională nu şi-ar da întîlnire cu morţii în zona crepusculară..."

Şi iată că Saul Bellow a murit de moarte naturală, că a aflat, sper, dacă a imaginat, sau nu, prea multe detalii legate de moarte şi că s-a prezentat la întîlnirea din zona crepusculară cu morţii lui de care era atît de ataşat. Adică familia lui de imigranţi evrei din Rusia, în mijlocul căreia s-a născut, în 1915, la Montreal.

S-a stins, la 89 de ani, proteicul, hipervitalul Saul Bellow, cel care, la şaptezeci şi ceva de ani s-a căsătorit pentru a cincea oară (în sfîrşit cu soţia perfectă), cel care la optzeci de ani a devenit tatăl unui nou copil, şi la optzeci şi cinci de ani a mai scris un nou roman, Ravelstein. Efervescentul, trepidant-juvenilul Bellow, care a acumulat, cred, mai multe premii decît oricare alt scriitor american. Pentru că prezentarea de faţă are caracter de necrolog, se cuvine să-i înşirăm premiile - asemenea medaliilor de pe perniţa de catifea care precede cortegiul funerar al unui mare comandant. A fost distins de trei ori cu prestigiosul National Book Award (performanţă unică în istoria premiilor literare americane), pentru romanele Aventurile lui Augie March (1953), Herzog (1964) şi Planeta domnului Sammler (1970); a luat premiul Pulitzer pentru Darul lui Humboldt (1975). în 1976 a primit Premiul Nobel pentru literatură (a fost, pînă acum, singurul scriitor american, laureat al Premiului Nobel, rămas în viaţă). în 1984, preşedintele François Mitterand i-a conferit titlul de Comandor al Legiunii de Onoare, iar în 1990 i s-a acordat medalia National Book Foundation.

în proza ficţională americană, Bellow este exponentul fazei de tranziţie între generaţia modernistă - clasicii modernismului - Hemingway, Faulkner, Steinbeck, Dos Passos, şi cea a postmoderniştilor: Pynchon, Barth, Coover, Federman etc.

Dacă ar fi să-i lipim o etichetă - simplificatoare ca orice etichetă - s-ar putea spune că Saul Bellow - cel licenţiat în sociologie şi antropologie, profesor la diverse universităţi americane, printre care, cea din urmă şi cea mai durabilă, Universitatea din Chicago - este un scriitor intelectualist. Datorită nu numai luxuriantei erudiţii în care-şi scaldă romanele, nu numai acutei lucidităţi cu care sesizează şi anatomizează faptele de viaţă, nu numai pentru că introduce în roman eseul, de-sine-stătător (vezi eseul despre plictis din Humboldt), nu numai pentru că intelectualizează şi cerebralizează experienţa imediată, ci şi prin faptul că tema de bază, recurentă în toate romanele sale, o constituie drama intelectualului alienat într-o lume superprogramatică, supertehnicistă, superconsumistă; intelectualul debusolat în faţa unei tot mai ample crize de valori.

în discursul ţinut cu prilejul decernării Premiului Nobel, Bellow spune:

"Există, într-adevăr, o imensă şi dureroasă nevoie de o explicaţie mai largă, mai flexibilă, mai completă, mai coerentă a ceea ce sîntem noi, fiinţele omeneşti: cine sîntem şi care este sensul vieţii? în centrul preocupărilor umanităţii stă lupta pe care o duce omul împotriva dezumanizării, pentru stăpînirea deplină a sufletului propriu".1)

Dar Saul Bellow nu este un antropolog cultural rece, conectat la un intelectualism sec, rarefiat. Eticheta lipită lui Bellow trebuie să cuprindă neapărat şi extraordinara sa calitate de umorist. în volumul O istorie a literaturii americane, Peter Conn apreciază: "Bellow este unul dintre cei mai buni umorişti pe care i-a dat America".

Toate romanele sale sînt infuzate de un umor subtil dar savuros, tincturat de o ironie amăruie, de o picantă maliţiozitate care-şi îndreaptă acele şi spre el, autorul autosatirizat. Pentru că Saul Bellow este prezent în fiecare dintre cărţile lui, nu numai ca autor ci şi ca personaj, asemenea pictorilor renascentişti care-şi introduceau portretul într-un colţ din figuraţia tabloului. Bellow îşi transferă sinele asupra cîte unui personaj cheie sau chiar a protagonistului din fiecare roman, împrumutîndu-i multiple episoade autobiografice, idei, avataruri, spaime existenţiale, impresii şi expresii proprii. Ba, în cazuri repetate, chiar şi trăsăturile lui fizice: calviţia, pungile de sub ochi, dinţii neregulaţi. El este naivul intelectual Citrine ("hahaler al Leziunii de Oroare") din Darul lui Humboldt, el este frămîntatul decan Corde din Iarna Decanului, Chick, acidulatul biograf al lui Ravelstein; el este Herzog, prototipul intelectualului cu depozitele lui de idei filozofice, teologice sau politice, care, testate în momente de criză, se dovedesc inutilizabile; el este septuagenarul Sammler, care se confruntă lucid şi detaşat cu jungla newyorkeză. Sînt atîtea ipostaze, paraidentităţi ale lui Saul Bellow, şi tot atîtea încercări de exorcizare.

Apropierea de senectute a marcat scrierile lui Bellow printr-o accentuare a filonului autobiografic care, în Ravelstein, capătă o notă de comunicare directă, aproape de confesiune.



L-am cunoscut personal pe Saul Bellow în iarna anului 1977, cînd a venit la Bucureşti în împrejurările descrise în Iarna Decanului. Cea de a patra soţie a sa, Alexandra Bagdasar, renumită matematiciană, era fiica fostei Ministru al Sănătăţii, Florica Bagdasar. Deşi era, ceea ce se numea pe atunci transfugă, Alexandra a venit la Bucureşti, escortată de celebrul ei soţ, proaspăt laureat al Premiului Nobel, pentru a sta la căpătîiul mamei ei (în iluzia că i se va permite) aflată pe patul de moarte la spitalul Elias. Eu tocmai traduceam Darul lui Humboldt şi sosirea lui Saul Bellow la Bucureşti mi-a picat ca o incredibilă mană cerească. L-am cunoscut la o întîlnire - mai mult sau mai puţin fericită - cu scriitori români, organizată de Uniunea Scriitorilor. Cum traducerea lui Humboldt îmi ridica o serie de nedumeriri legate de realităţile americane care pe atunci îmi erau perfect străine, l-am rugat să-mi acorde o întrevedere de lămuriri. L-am vizitat de două ori - fireşte cu aprobarea directorului editurii în care lucram şi pentru care traduceam cartea -, la locuinţa surorii Floricăi Bagdasar, unde se instalaseră soţii Bellow. Era iarna 1977, anul cutremurului, şi Bucureştiul arăta mai sordid, mai friguros, mai urîcios ca oricînd. Pentru Bellow, picat din calda bună-stare din Chicago, din luxul vieţii unui scriitor de mare notorietate, vizita la Bucureşti echivala cu o coborîre în infern. L-am găsit speriat, înfrigurat (caloriferele nu funcţionau în casă), derutat, perplex cînd vedea că, în timpul discuţiilor, se punea o pernă pe telefon şi aparatul de radio se deschidea la volum maxim. Aşa cum am mai arătat în unele interviuri, făcuse o psihoză, avea impresia că tot timpul e urmărit pe stradă de agenţi ai securităţii şi că pretutindeni e impresurat de microfoane. Toate trăirile bucureştene au fost redate, mai mult sau mai puţin ficţionalizat, dar inevitabil intelectualizat, în cartea Iarna Decanului, apărută în America în 1982. Moment din care Bellow a devenit persona non grata în România şi cărţile i-au fost scoase din biblioteci. Abia în 1991, în febra şi boomul de publicaţii postdecembriste, am reuşit să-i traduc în grabă Iarna Decanului. De altfel, sincronizată parcă să marcheze dispariţia lui Bellow şi legătura lui cu România, urmează să apară foarte curînd, în colecţia Biblioteca Polirom, o reeditare revăzută a traducerii respective.

Dar legătura lui Bellow cu România nu se opreşte aici. în 1979, la apariţia traducerii Darul lui Humboldt şi înainte de publicarea celebrei Ierni, am făcut un interviu cu Saul Bellow, prin corespondenţă, interviu apărut în revista "Secolul 20".

}in să reproduc două dintre răspunsurile pe care mi le-a dat, unul pentru că ilustrează umorul lui Bellow, şi al doilea pentru că se leagă de o chestiune mult controversată - prietenia sa cu Mircea Eliade.

La întrebarea mea convenţională, ce a însemnat Premiul Nobel pentru Saul Bellow, mi-a răspuns:

"Daţi-mi voie să vă ofer un răspuns anecdotic. Cu ani în urmă, mă aflam în Italia, în chip de turist zelos, împreună cu fiul meu, pe atunci în vîrstă de şase ani, pe care-l purtam prin biserici şi galerii de artă, fără să-mi dau seama că-l oboseam şi-l plictiseam. Cînd l-am dus la Roma, la Catedrala Sfîntul Petru, i-am spus: ŤCred că aceasta e cea mai mare biserică din lume.ť Mi-a răspuns: ŤDa? Foarte bine. Atunci nu mai e nevoie să văd altele.ť Tot aşa, şi eu am depăşit toate onorurile şi acum nu mai e nevoie să alerg după altele."

Şi al doilea răspuns - repet, datat 1979:

A. R. Ştiu că îl cunoaşteţi bine pe scriitorul Mircea Eliade. Mă înşel sau se pot descifra în ultimul dumneavoastră roman sensuri şi rezonanţe ale gîndirii lui Mircea Eliade?

S. B.: îl admir foarte mult pe profesorul Mircea Eliade, şi am citat multe dintre cărţile sale; faptul de a citi cu admiraţie duce, fără îndoială, la unele influenţe, dar nu aş putea spune cinstit în ce fel sau în ce măsură m-a influenţat. Mă simt îndatorat lui, dar nu am posibilitatea de a aprecia măsura acestei datorii".

Pentru ca, în chip dumasian, "După douăzeci de ani", să se producă marea mutaţie. Bellow a divorţat de Alexandra Bagdasar, (sau viceversa). Mina, soţia adulată în Iarna Decanului, devine Vela, soţia detestată şi inelegant criticată, în Ravelstein. Mircea Eliade, cel admirat în 1979, bun prieten al Alexandrei, prin care l-a cunoscut şi Bellow, devine profesorul Grielescu, pe care Ravelstein îl zugrăveşte în cele mai sumbre şi prolegionare culori. Furnizînd materie primă doamnei Laigniel-Lavastine.

E limpede că răfuiala lui Bellow cu fosta soţie s-a reverberat şi asupra fostului prieten comun, Mircea Eliade. Trăiri şi sentimente omeneşti, pe care, în context, Bellow le-ar fi putut analiza şi intelectualiza magistral.

Bellow care, da, s-a stins şi el.



Antoaneta Ralianm pus acest titlu pentru că, în chip straniu, - un straniu cam sinistru - este a treia oară cînd conduc, cu accente elegiace, un scriitor din a cărui operă am tradus lucrări substanţiale - adică un scriitor în a cărui gîndire şi simţire m-am transpus, vremelnic - şi care s-a stins. Tot în spaţiul României literare, i-am petrecut, cu aprecieri necrologice, pe Lawrence Durrell, pe Iris Murdoch, şi acum pe Saul Bellow.

în Ravelstein, ultimul şi cel de-al treisprezecelea roman al său (să fie 13 o cifră fatidică?), Bellow spune prin cuvintele personajului Chick, una dintre ipostazierile sale:

"De mult am adoptat hotărîrea de a muri de moarte naturală, ca tot omul. La viaţa mea am văzut mulţi oameni murind, aşa încît sînt pregătit. Poate că am ţesut prea multă ficţiune în jurul gropii - frigul şi umezeala din mormînt. Poate că am imaginat prea multe detalii legate de moarte şi poate că sînt prea ataşat - anormal de ataşat - de morţii mei... O persoană raţională nu şi-ar da întîlnire cu morţii în zona crepusculară..."

Şi iată că Saul Bellow a murit de moarte naturală, că a aflat, sper, dacă a imaginat, sau nu, prea multe detalii legate de moarte şi că s-a prezentat la întîlnirea din zona crepusculară cu morţii lui de care era atît de ataşat. Adică familia lui de imigranţi evrei din Rusia, în mijlocul căreia s-a născut, în 1915, la Montreal.

S-a stins, la 89 de ani, proteicul, hipervitalul Saul Bellow, cel care, la şaptezeci şi ceva de ani s-a căsătorit pentru a cincea oară (în sfîrşit cu soţia perfectă), cel care la optzeci de ani a devenit tatăl unui nou copil, şi la optzeci şi cinci de ani a mai scris un nou roman, Ravelstein. Efervescentul, trepidant-juvenilul Bellow, care a acumulat, cred, mai multe premii decît oricare alt scriitor american. Pentru că prezentarea de faţă are caracter de necrolog, se cuvine să-i înşirăm premiile - asemenea medaliilor de pe perniţa de catifea care precede cortegiul funerar al unui mare comandant. A fost distins de trei ori cu prestigiosul National Book Award (performanţă unică în istoria premiilor literare americane), pentru romanele Aventurile lui Augie March (1953), Herzog (1964) şi Planeta domnului Sammler (1970); a luat premiul Pulitzer pentru Darul lui Humboldt (1975). în 1976 a primit Premiul Nobel pentru literatură (a fost, pînă acum, singurul scriitor american, laureat al Premiului Nobel, rămas în viaţă). în 1984, preşedintele François Mitterand i-a conferit titlul de Comandor al Legiunii de Onoare, iar în 1990 i s-a acordat medalia National Book Foundation.

în proza ficţională americană, Bellow este exponentul fazei de tranziţie între generaţia modernistă - clasicii modernismului - Hemingway, Faulkner, Steinbeck, Dos Passos, şi cea a postmoderniştilor: Pynchon, Barth, Coover, Federman etc.

Dacă ar fi să-i lipim o etichetă - simplificatoare ca orice etichetă - s-ar putea spune că Saul Bellow - cel licenţiat în sociologie şi antropologie, profesor la diverse universităţi americane, printre care, cea din urmă şi cea mai durabilă, Universitatea din Chicago - este un scriitor intelectualist. Datorită nu numai luxuriantei erudiţii în care-şi scaldă romanele, nu numai acutei lucidităţi cu care sesizează şi anatomizează faptele de viaţă, nu numai pentru că introduce în roman eseul, de-sine-stătător (vezi eseul despre plictis din Humboldt), nu numai pentru că intelectualizează şi cerebralizează experienţa imediată, ci şi prin faptul că tema de bază, recurentă în toate romanele sale, o constituie drama intelectualului alienat într-o lume superprogramatică, supertehnicistă, superconsumistă; intelectualul debusolat în faţa unei tot mai ample crize de valori.

în discursul ţinut cu prilejul decernării Premiului Nobel, Bellow spune:

"Există, într-adevăr, o imensă şi dureroasă nevoie de o explicaţie mai largă, mai flexibilă, mai completă, mai coerentă a ceea ce sîntem noi, fiinţele omeneşti: cine sîntem şi care este sensul vieţii? în centrul preocupărilor umanităţii stă lupta pe care o duce omul împotriva dezumanizării, pentru stăpînirea deplină a sufletului propriu".1)

Dar Saul Bellow nu este un antropolog cultural rece, conectat la un intelectualism sec, rarefiat. Eticheta lipită lui Bellow trebuie să cuprindă neapărat şi extraordinara sa calitate de umorist. în volumul O istorie a literaturii americane, Peter Conn apreciază: "Bellow este unul dintre cei mai buni umorişti pe care i-a dat America".

Toate romanele sale sînt infuzate de un umor subtil dar savuros, tincturat de o ironie amăruie, de o picantă maliţiozitate care-şi îndreaptă acele şi spre el, autorul autosatirizat. Pentru că Saul Bellow este prezent în fiecare dintre cărţile lui, nu numai ca autor ci şi ca personaj, asemenea pictorilor renascentişti care-şi introduceau portretul într-un colţ din figuraţia tabloului. Bellow îşi transferă sinele asupra cîte unui personaj cheie sau chiar a protagonistului din fiecare roman, împrumutîndu-i multiple episoade autobiografice, idei, avataruri, spaime existenţiale, impresii şi expresii proprii. Ba, în cazuri repetate, chiar şi trăsăturile lui fizice: calviţia, pungile de sub ochi, dinţii neregulaţi. El este naivul intelectual Citrine ("hahaler al Leziunii de Oroare") din Darul lui Humboldt, el este frămîntatul decan Corde din Iarna Decanului, Chick, acidulatul biograf al lui Ravelstein; el este Herzog, prototipul intelectualului cu depozitele lui de idei filozofice, teologice sau politice, care, testate în momente de criză, se dovedesc inutilizabile; el este septuagenarul Sammler, care se confruntă lucid şi detaşat cu jungla newyorkeză. Sînt atîtea ipostaze, paraidentităţi ale lui Saul Bellow, şi tot atîtea încercări de exorcizare.

Apropierea de senectute a marcat scrierile lui Bellow printr-o accentuare a filonului autobiografic care, în Ravelstein, capătă o notă de comunicare directă, aproape de confesiune.



-am cunoscut personal pe Saul Bellow în iarna anului 1977, cînd a venit la Bucureşti în împrejurările descrise în Iarna Decanului. Cea de a patra soţie a sa, Alexandra Bagdasar, renumită matematiciană, era fiica fostei Ministru al Sănătăţii, Florica Bagdasar. Deşi era, ceea ce se numea pe atunci transfugă, Alexandra a venit la Bucureşti, escortată de celebrul ei soţ, proaspăt laureat al Premiului Nobel, pentru a sta la căpătîiul mamei ei (în iluzia că i se va permite) aflată pe patul de moarte la spitalul Elias. Eu tocmai traduceam Darul lui Humboldt şi sosirea lui Saul Bellow la Bucureşti mi-a picat ca o incredibilă mană cerească. L-am cunoscut la o întîlnire - mai mult sau mai puţin fericită - cu scriitori români, organizată de Uniunea Scriitorilor. Cum traducerea lui Humboldt îmi ridica o serie de nedumeriri legate de realităţile americane care pe atunci îmi erau perfect străine, l-am rugat să-mi acorde o întrevedere de lămuriri. L-am vizitat de două ori - fireşte cu aprobarea directorului editurii în care lucram şi pentru care traduceam cartea -, la locuinţa surorii Floricăi Bagdasar, unde se instalaseră soţii Bellow. Era iarna 1977, anul cutremurului, şi Bucureştiul arăta mai sordid, mai friguros, mai urîcios ca oricînd. Pentru Bellow, picat din calda bună-stare din Chicago, din luxul vieţii unui scriitor de mare notorietate, vizita la Bucureşti echivala cu o coborîre în infern. L-am găsit speriat, înfrigurat (caloriferele nu funcţionau în casă), derutat, perplex cînd vedea că, în timpul discuţiilor, se punea o pernă pe telefon şi aparatul de radio se deschidea la volum maxim. Aşa cum am mai arătat în unele interviuri, făcuse o psihoză, avea impresia că tot timpul e urmărit pe stradă de agenţi ai securităţii şi că pretutindeni e impresurat de microfoane. Toate trăirile bucureştene au fost redate, mai mult sau mai puţin ficţionalizat, dar inevitabil intelectualizat, în cartea Iarna Decanului, apărută în America în 1982. Moment din care Bellow a devenit persona non grata în România şi cărţile i-au fost scoase din biblioteci. Abia în 1991, în febra şi boomul de publicaţii postdecembriste, am reuşit să-i traduc în grabă Iarna Decanului. De altfel, sincronizată parcă să marcheze dispariţia lui Bellow şi legătura lui cu România, urmează să apară foarte curînd, în colecţia Biblioteca Polirom, o reeditare revăzută a traducerii respective.

Dar legătura lui Bellow cu România nu se opreşte aici. în 1979, la apariţia traducerii Darul lui Humboldt şi înainte de publicarea celebrei Ierni, am făcut un interviu cu Saul Bellow, prin corespondenţă, interviu apărut în revista "Secolul 20".

}in să reproduc două dintre răspunsurile pe care mi le-a dat, unul pentru că ilustrează umorul lui Bellow, şi al doilea pentru că se leagă de o chestiune mult controversată - prietenia sa cu Mircea Eliade.

La întrebarea mea convenţională, ce a însemnat Premiul Nobel pentru Saul Bellow, mi-a răspuns:

"Daţi-mi voie să vă ofer un răspuns anecdotic. Cu ani în urmă, mă aflam în Italia, în chip de turist zelos, împreună cu fiul meu, pe atunci în vîrstă de şase ani, pe care-l purtam prin biserici şi galerii de artă, fără să-mi dau seama că-l oboseam şi-l plictiseam. Cînd l-am dus la Roma, la Catedrala Sfîntul Petru, i-am spus: ŤCred că aceasta e cea mai mare biserică din lume.ť Mi-a răspuns: ŤDa? Foarte bine. Atunci nu mai e nevoie să văd altele.ť Tot aşa, şi eu am depăşit toate onorurile şi acum nu mai e nevoie să alerg după altele."

Şi al doilea răspuns - repet, datat 1979:

A. R. Ştiu că îl cunoaşteţi bine pe scriitorul Mircea Eliade. Mă înşel sau se pot descifra în ultimul dumneavoastră roman sensuri şi rezonanţe ale gîndirii lui Mircea Eliade?

S. B.: îl admir foarte mult pe profesorul Mircea Eliade, şi am citat multe dintre cărţile sale; faptul de a citi cu admiraţie duce, fără îndoială, la unele influenţe, dar nu aş putea spune cinstit în ce fel sau în ce măsură m-a influenţat. Mă simt îndatorat lui, dar nu am posibilitatea de a aprecia măsura acestei datorii".

Pentru ca, în chip dumasian, "După douăzeci de ani", să se producă marea mutaţie. Bellow a divorţat de Alexandra Bagdasar, (sau viceversa). Mina, soţia adulată în Iarna Decanului, devine Vela, soţia detestată şi inelegant criticată, în Ravelstein. Mircea Eliade, cel admirat în 1979, bun prieten al Alexandrei, prin care l-a cunoscut şi Bellow, devine profesorul Grielescu, pe care Ravelstein îl zugrăveşte în cele mai sumbre şi prolegionare culori. Furnizînd materie primă doamnei Laigniel-Lavastine.

E limpede că răfuiala lui Bellow cu fosta soţie s-a reverberat şi asupra fostului prieten comun, Mircea Eliade. Trăiri şi sentimente omeneşti, pe care, în context, Bellow le-ar fi putut analiza şi intelectualiza magistral.

Bellow care, da, s-a stins şi el.

________
1) Citat preluat din prezentarea făcută de Andrei Brezianu la traducerea unor fragmente din Planeta domnului Sammler, în "Secolul 20" nr. 226-229/1979.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara