Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Film:
Să ne-ngrozim împreună de Miruna Barbu


Remake al unui thriller din 1971 cu Michael Caine în rolul principal, Recuperatorul în varianta 2000 este tot ce poate fi mai ridicol în materie de reluări. În plus, un Sylvester Stallone - ediţie revizuită, nebărbierită şi încercănată (la propriu) - în rol central. Dacă pelicula iniţială trata subiectul într-o manieră de o sobrietate excepţională, versiunea recentă nu este decît o preluare în linii foarte aproximative a subiectului, iar adaptarea cronologică precum şi maniera discursului narativ ţin mai degrabă de bîlci decît de un film, fie el şi de serie D. Şi încă ni se pare a-l fi situat prea sus. De mult nu am mai întîlnit o asemenea subrealizare.
Din punct de vedere epic totul se rezumă, în ambele variante, la momentul în care un personaj tipic negativ doreşte să facă dreptate pe cont propriu în cazul morţii fratelui său. Frate desigur ucis de alte peronaje negative. Oricum, odată dreptatea restabilită eroul moare (în 1971) sau pleacă mai departe (în 2000). Să vezi şi să nu crezi: dacă în originalul Get Carter, Carter este ucis de către colegii săi, căci era la rîndul său unul din bandă, astfel încît cercul se închide de la sine, în copia mai recentă şi de mai proastă calitate, "acelaşi" Carter îşi răzbună fratele după ce în prealabil a avut grijă şi de adevăraţii băieţi răi, apoi (ca în bunele vremurile de altă dată cînd era întruchiparea justiţiarului) îşi vede nestingherit de drum.
Se vede treaba că în secolul XXI nici un film nu se mai poate termina cu moartea personajului principal. De ce oare? Simplu - publicul devorator de asemenea filme se identifică inconştient cu acest personaj (căci cine nu doreşte să-şi facă singur dreptate?), dacă el moare, personajul colectiv - publicul care va'să zică - "moare" şi el/odată cu el. Şi cine ar mai merge la film, cine ar mai plăti biletul dacă este mort (de dezamăgire)? Numai o speculaţie, o asemenea explicaţie însă nu este chiar atît de departe de realitate: filmul a devenit un miraj necondiţionat - pe măsură ce numărul delictelor nerezolvate din cotidian cresc, filmele cu happy-end se înmulţesc proporţional, ceea ce nu rezolvă societatea o face în mod reparator cinematograful. Neverosimilul de pe ecran nu reprezintă decît o contra-imagine a altui tip de neverosimil. Cel în care trăim zilnic şi pe care nu îl mai înregistrăm ca anormal din motive de supravieţuire.
Revenind la oile noastre vom mai spune numai că relaţia dintre original şi remake este aceeaşi ca cea dintre tabloul din-
tr-un muzeu şi pictura de gang pe care o puteam admira cu ani în urmă în întreaga sa splendoare pe tarabele de la mare. Să mai comentăm în aceste condiţii jocul actorilor, modalitatea de a crea suspense ori alte asemenea aspecte cu care realizatorii filmului nici măcar nu şi-au bătut capul? Nu are rost. De notat este totuşi maniera absolut dementă a montajului; succesiunea cu 170 km/h a imaginilor te lasă nu numai fără replică, ci şi fără conexiuni neuronale. Efectul cel mai reuşit fiind acela că pleci de la film complet buimac, năuc.

Un alt film acum în cinematografe este Camera de refugiu a cărui regie este semnată de către David Fincher, autorul lui Fight Club, cu Jodie Foster în rol principal. Premisele par promiţătoare. Dar...
Totul se desfăşoară într-un spaţiu închis - într-o casă cu o cameră din oţel destinată cazurilor de urgenţă, unde te poţi adăposti în siguranţă. Tocmai de aici încep acţiunea şi tensiunea peliculei. Căci există o răsturnare de situaţie între destinaţia acelei încăperi şi întreaga poveste ce se derulează pe parcursul celor două ore de proiecţie. Camera în cauză era vizată de către agresori astfel încît în loc să fie o salvare, locul cu pricina reprezintă chiar ţinta lor.
Faptul că este vorba despre un thriller este prefigurat prin imagini chiar din generic (v. trecerea în revistă a blocurilor impersonale din sticlă, a reclamelor mari cît casa ş.a.m.d.) şi întărit printr-o coloană sonoră corespunzătoare. În contradicţie cu peisajul descris în cele cîteva minute de debut se află dorinţa eroinei principale de a găsi pentru ea şi fiica sa o locuinţă spaţioasă. Prezentarea casei dorite se realizează în goană - agentul imobiliar se grăbea, bun prilej pentru autori de a se grăbi împreună cu el. Dorinţa de a ajunge în miezul acţiunii unde suspensul se desfăşoară în voie transformă expoziţiunea într-o succintă dare de seamă a elementelor esenţiale pentru conflictul ce urmează: o descriere detaliată a camerei ce va deveni centrul poveştii, faptul că o mare parte din moştenirea fostului propietar a dispărut fără urmă. Astfel încît la apariţia spărgătorilor nu mai există nici o îndoială cu privire la scopul lor.
Cei trei răufăcători sînt şi ei prezentaţi la fel de rapid şi circumscrişi unui tipar caracterologic: şeful - moştenitorul banilor dispăruţi, cu pretenţii şi fără minte (prost ca noaptea, pe româneşte), un personaj aproape parodic; tipul dur - cu mască şi arme încearcă să impresioneze, previzibil în intenţia sa de a-i măcelări pe toţi, odată banii găsiţi; în sfîrşit, personajul complex (adică vorba copiilor de şcoală - un personaj complex este acel personaj care este şi bun şi rău în acelaşi timp) - un amărît de lucrător la firma ce construia şi furniza camerele de oţel împins de nevoie să intre în acest joc.
Întreaga acţiune este centrată pe aflarea unei modalităţi de a le scoate pe mamă şi fiică (Jodie Foster în ipostaza mamei) din odaia pentru refugiu spre a găsi seiful secret. Aici începe tensiunea şi tot aici se şi sfîrşeşte deoarece, în ciuda cîtorva scene sugestive, fantoma happyend-ului pluteşte în aer. Nu ştim cum, dar în mod cert lucrurile se vor sfîrşi cu bine. Astfel încît o explozie, o crimă, o criză de diabet a copilului, un telefon tăiat, ceva sînge aproape că nu mai spun nimic. Suspensul implicit prin faptul că aproape totul se desfăşoară între patru pereţi, că economia de personaje este remarcabilă, este ecranat de siguranţa noastră că ordinea va fi reinstalată odată cu genericul de final.
Pentru a continua pe acel "dar..." de mai sus să notăm că Jodie Foster ne uimeşte în această partitură în care marele său merit este acela de a se panica la fiecare cinci minute pentru ca în final, cu forţe proaspete, să organizeze o strategie şi un cîmp de bătălie în cîteva secunde şi fără nici o ezitare. Deh, din capcanele scenariului.
Oricum Camera de refugiu este de preferat Recuperatorului, deşi ambele pelicule au ceva în comun: groaza. Dacă în cazul Camerei, spaima, teroarea erau induse cu bună ştiinţă, făceau parte din plan, Recuperatorul ne îngrozeşte prin kitsch. Astfel, nu putem să nu constatăm că în sala de cinema intrăm pentru a ne îngrozi împreună cu ceilalţi spectatori. Decît acasă, la ştiri - mai bine la film.
Încercăm uneori să adaptăm calitatea şi ritmul textului critic la cele ale filmului/filmelor discutate. Ce se întîmplă însă cînd calitatea şi/sau ritmul acestora se află la un nivel care nici măcar nu ar merita amintit ?
Răspuns a) - scriem un articol pe potrivă;
Răspuns b) - încercăm să facem haz de necaz;
Răspuns c) - nu mai scriem o vreme pînă ne revenim, mergem însă în continuare la cinematograf. Şi scriem în continuare, căci tristeţea trece în cel mult o săptămînă.


Recuperatorul/Get Carter (SUA, 2000, distribuit de GlobCom Media) - Cu: Sylvester Stallone, Johnny Strong, Michael Caine, Mickey Rourke; Regia: Steven Thomas Kay.
Camera de refugiu/Panic Room (SUA, 2002, distribuit de IntercomFilm Romania) - Cu: Jodie Foster, Forest Whitaker, Jared Leto, Dwight Yoakam; Regia: David Fincher.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara