Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Să poţi iubi fără cruzime de Gabriel Coşoveanu

Varujan Vosganian, Cartea poemelor mele nescrise, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 109 pag.

Judecând după figuraţie, una desprinsă parcă din imaginarul medieval, unde imaginile dansante ale unor tineri prosperi şi fără griji erau însoţite de schelete, ca într-un fel de oglindă ignorată, căci invizibilă, poemele de faţă par o imersiune în universul morţii.

Una voluntară, obsesională aproape, pentru că autorul ştie, simte că, deocamdată, are forţa de a reveni la suprafaţa care îi permite să scrie despre experienţe ori senzaţii care, îndeobşte, nu sunt transmisibile din partea cealaltă, decât dacă repertoriem, cu I. P. Culianu, să zicem, posibilele călătorii în lumea de dincolo. Am vorbi, astfel, de o abordare lirică a ceea ce numim, îndeobşte, ascensus şi/sau descensus al(e) sufletului. Dar sensibilitatea lui Varujan Vosganian îi transcende cultura, asigurându-i profunzimea care îl situează, concomitent, şi drept actant în scenarii thanatice, şi contemplator al acestora. Un soi de dorinţă a obiectivării, între a fi bântuit şi a fi mântuit, animă ideaţia, mereu problematizantă, nicicând (nici măcar în micile aparteuri erotizante) detensionată: „mă gândesc uneori cum ar fi fost/ dacă aş fi trăit mai puţin decât mine/ un gând imposibil: să înţeleg lumea/ situându-mă în afara ei”. O „victorie”, aşadar, asupra indistinctului copleşitor zis şi extincţie: „te-am păcălit, moarte a mea, te-am iubit/ înainte să mă ajungi tu pe mine”. Spaimele sunt bătrâne, eventualul sprijin se ţine de un fir de păianjen, pe care l-am putea numi credinţă, în cazul evlaviosului, în general, ori credinţă transfigurată în cuvânt, ca în situaţia discutată.

Cele nefăcute, cele nescrise exercită fascinaţie, căci, în rest, există istorie, respectiv succesiuni învăţabile, de regulă generatoare de melancolie (Huizinga spunea că istoria omenirii e istoria calamităţilor ei). Cum „creierul meu nu poate să plângă”, constată scriitorul, după ce evocase o mulţime de ordalii în romanul Cartea şoaptelor, atunci, cel puţin, se pot dedica versuri unei emisfere, alte versuri celeilalte, într-o încercare de a le reuni, pentru a pune capăt segregării lor, aceea care ne scindează întreaga fiinţă şi ne face, de regulă, indiferenţi la suferinţele şi la rugăciunile celorlalţi. Şi asta rămâne valabil, fie că e vorba de indivizi trecuţi, precum Iov, prin diverse încercări, fie că trecem la scara popoarelor, destinul teribil şi pilduitor al armenilor fiind amintit şi aici. Toate nedreptăţile produc traume, se metamorfozează, între altele, printr-o foame moştenită de la străbunicii rătăcind prin deşert, spre Deir-es-Zor, într-un exod al morţii nicicând uitat în scrierile lui Varujan Vosganian. Şi nici n-ar avea cum să intre pe lista „uitărilor” care ar elibera sinele împovărat, pentru, în cele din urmă, ambele emisfere cunosc acelaşi tip de încorsetare: trăirea unei vieţi în care nu poţi face ce-ţi place pentru că eşti obligat „să mergi în convoi”. Scrutarea sinelui şi, implicit, a ascendenţilor, poate slăbi în intensitate, mai ales dacă dispare „ochiul al treilea, din frunte” – asta te îndeamnă să spui: „Aici odihneşte privirea mea către mine,/ fie-i ţărâna uşoară!”. Tentativa de impersonalizare îşi are meandrele ei, iar prezenţa unui zid poate declanşa mişcări interioare necaptabile în aşazisele stări de graţie din faţa măreţiei naturii sau a gingăşiei vreunui chip.

Întemeierea ontică se raportează, aproape mereu, la Ecleziast, unde sunt descoperite, în filigran, ipostazele umane esenţiale, printre care şi dorul reîntregirii făpturii de lut, în dorinţa ei nestăvilită de a semăna cu El, cel care este. Dar poetul zice că e „doar o parte din ceea ce sunt”. Tânjirea holistică e vădită. În permanenţă transcendentul se dovedeşte cu o dimensiune în plus, oricât s-ar strădui făptura să iubească fără cruzime (e o axă de lectură); Blaga numea diferenţiale divine aspectele, infinitezimale, dar capitale, care opresc creatura să-şi concureze, cumva, Creatorul.

Cei care ar avea, eventual, (aparent) paradoxala şansă de se ridica ceva mai mult sunt estropiaţii, orbii şi ciungii (care stau câte doi ca să poată aplauda masacrele), pe care i-am întâlnit şi în volumul Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri (unul dintre textele de acolo poartă semnificativul nume, care consună cu lamento-ul poetului, Când lumea era întreagă). Năpăstuiţii, cel puţin, n-au cum să se prefacă, au rămas cu gândul la Tatăl, de la care, suntem avertizaţi, nu pleacă toate, urmând să se vadă şi la om străduinţa de a se distanţa de păcat. În loc de asta, păcatul ia partea leului şi multe lucruri rămân nescrise: unele pentru că sunt inavuabile, altele pentru că nu se pot sublima, tot din motivul limitelor personale, între care tronează, suprem corupătoare, trufia. Cartea poemelor mele nescrise include unele dintre cele adânci, neliniştitoare şi rafinate versuri publicate la noi în ultimele două decade şi ceva.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara