Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cultură:
Sacrilegiul posterităţii lui Ţuculescu - Falsuri de George Radu



Până nu e şi fudul
Prostul nu e prost destul!

(Zicală populară)

În afară de rolul de sabotor şi de autor al unui rapt intelectual de imensă proporţie - cum voi arăta în cele ce urmează - Mircea Deac n-a jucat absolut nici un rol în iniţierea, organizarea şi realizarea marei retrospective }uculescu, de la Dalles, din februarie-aprilie 1965. I-a declarat însă văduvei pictorului, după audienţa pe care i-o acordase, iar dânsa mi-a relatat cu lacrimi în ochi spusele lui Deac: "Ori voi fi eu cel ce redactează catalogul, ori nu va exista catalog!" Şi aşa s-a şi întâmplat... Lucrurile nu s-au petrecut totuşi atât de simplu, iar implicaţiile au fost multiple, astfel încât sunt absolut necesare o sumă de precizări; generaţiile mai tinere nu au nici cea mai mică idee de cum s-a desfăşurat în acei ani (1964-1967) istoria reală.

în ce împrejurări şi cu concursul căror factori s-a născut ideea care a condus în cele din urmă la organizarea faimoasei retrospective de care am pomenit? în privinţa aceasta meritul principal îi revine lui Pompiliu Macovei. Cu mult înainte ca Ţuculescu să-şi fi căştigat faima care l-a consacrat - fapt întâmplat cu prilejul retrospectivei din 1965 şi a selecţiilor itinerante, mult mai reduse, care au făcut obiectul unor expoziţii la Iaşi, Craiova, Timişoara, Constanţa şi Sibiu - arhitectul şi diplomatul Pompiliu Macovei a fost un admirator entuziast al picturii celui ce murise prematur la 27 iulie 1962.

Fost ambasador al României la Roma între 1960-1962, ministru adjunct al afacerilor externe sub ministeriatul plin al lui Corneliu Mănescu, unde îl aflăm şi în 1964, Macovei şi-a făcut o mulţime de relaţii, găsind la un moment dat prilejul de a-i organiza lui Ţuculescu o expoziţie în Italia, situaţie despre care a încunoştiinţat-o printr-o scrisoare pe Constanţa Crăciun, preşedinta Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, atrăgându-i cu insistenţă atenţia asupra excepţionalului pictor.

Până atunci, Constanţa Crăciun nu aflase mare lucru în legătură cu }uculescu. Sensibilă la spusele lui Macovei şi la ecoul ce părea să-l fi trezit }uculescu în Italia, i-a atras totuşi atenţia adjunctului de la externe că nu ar fi potrivit să-l promovăm pe pictorul nostru în străinătate, înainte ca meritele acestuia să fi fost recunoscute în ţară. Aşa a luat naştere ideea de principiu a organizării unei expoziţii în consecinţă, patronată de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, cu concursul Muzeului de artă al Republicii şi al Muzeului Simu, făcându-se bineînţeles apel la văduva lui }uculescu, pentru ca dânsa să pună la dispoziţia instituţiilor în cauză fondul de opere pe care îl deţinea, instituindu-se în acest scop o comisie organizatorică prezidată de sculptorul Ion Vlasiu. Este faza în care Maria Ţuculescu mi s-a adresat, cerându-mi, cu o notă de disperare în glas, să mă implic, opunându-mă atitudinii şi selecţiei operate de Vlasiu, care, susţinea ea, preferase din oportunism şi servilism faţă de stăpânire să aleagă calea minimei rezistenţe, scoţând în evidenţă acele opere ce păreau să reflecte un spirit concesiv şi o ţinută de compromis, în dauna elementului inovator, profund original.

Convingându-mă că aşa stăteau într-adevăr lucrurile, m-am lăsat stăpânit de un singur gând: acela de a sluji cauza lui Ion }uculescu. Nu era chiar uşor. Doctoriţa }uculescu îi era fără îndoială devotată, dar elanul ei de a i se consacra nu era însoţit şi de o acţiune metodică, avizată întru ale artei şi sustrasă pornirilor pătimaşe, alimentate de numeroase frustrări şi nemulţumiri. Avusese multe de îndurat şi familia pictorului, părinţii îndeosebi, nu văzuseră cu ochi buni căsătoria acestuia cu o femeie ce-l depăşea vârstnic cu patru ani şi câştiga mai mulţi bani decât el.

La începutul colaborării cu dânsa m-am bucurat de tot sprijinul şi de toată încrederea, dar în afara faptului că era deţinătoarea unui însemnat număr de uleiuri pe pânză, pasteluri, desene şi câteva sculpturi, nu avea nici o pregătire în a le recepta critic şi ierarhiza valoric, supunându-le totodată unui inventar care să respecte anumite norme ştiinţifice. O asemenea sarcină îmi revenea mie şi pentru a o putea duce la îndeplinire Maria }uculescu mi-a pus în braţe întreaga zestre artistică aflată în stăpânirea ei, supunându-se instructajului profesional pe care i-l prescriam.

Această zestre comporta două mari categorii: 1. Ceea ce se afla în locuinţa doctoriţei, adăpostit adesea între rafturile din dulapuri sau păstrat în mape; 2. Ceea ce se transportase, fie la Muzeul Simu, fie la sălile Dalles, urmând ca din fondul respectiv de lucrări să se aleagă cele destinate expunerii. Numai că tablourile pictate în ulei pe pânză nu erau întinse pe şasiu; această operaţie avea să fie realizată cu concursul organelor de specialitate ale Statului. Pentru acest motiv, în locuinţa din strada Lizeanu nr. 5, Maria }uculescu nu putea arăta vizitatorilor, fie sau nu oficiali, decât puţine lucrări încadrate, probabil dintre cele pe care pictorul însuşi le pregătise cu prilejul expoziţiei sale din 1956 de la domiciliu, şi figuraseră de asemenea pe perete, atunci când l-am vizitat împreună cu soţia mea, în aprilie 1962. Sunt detalii ce îşi au importanţa lor şi trebuie reţinute, având în vedere ceea ce, întru stabilirea adevărului urmează să relatez mai târziu.



Trebuie să evoc acum - deschizând o paranteză largă ce nu poate fi ocolită - un episod care s-a petrecut în după amiaza lui 15 ianuarie 2004, zi în care a avut loc, la orele 18, vernisajul expoziţiei "}uculescu necunoscut - donaţia Eugenia Iftodi". La închidere, spre seară, mi-a ieşit în cale, în pragul intrării în expoziţie, vesel şi surâzător, cu braţele întinse, Mircea Deac, care cu aerul cel mai firesc mi-a declarat în prezenţa soţiei sale cu care mă cunoşteam de o jumătate de veac: "Hai să facem pace!"

Am rămas surprins de această invitaţie spontană, care nu putea fi tradusă în fapt, decât dacă Deac şi-ar fi recunoscut abuzurile din trecut, făcând public mea culpa, ceea ce practic era de neconceput. Un clopoţel mi-a sunat în minte, avertizându-mă că aici ceva nu era în regulă şi că trebuia să fiu mai mult decât circumspect. Am intrat totuşi în joc şi, într-un mod tot atât de afabil, m-am arătat gata să-i accept propunerea, exprimându-mă nu prin cuvinte, ci prin calmul degajat al atitudinii. Ne-am despărţit aşadar fără nici cel mai mic incident, eu fiind convins că fusesem obiectul unei perfidii, menite să mă adoarmă. Şi, într-adevăr, nu mă înşelam. Surpriza urma să se producă prin apariţia unei cărţulii intitulate Fără rame, fără soclu, prezentată - cu multă prudenţă şi lăsând toate portiţele deschise - de Ion Bogdan Lefter, în cadrul unei emisiuni televizate pe care am vizionat-o.

Primul meu gând a fost să-mi procur publicaţia în chestiune, cutreierând librăriile. Nimeni, nicăieri, nu auzise de ea şi la rostirea numelui lui Deac nici nu se arăta dornic s-o difuzeze. M-am străduit să-mi procur câteva exemplare, ajungând la concluzia cu această ocazie că autorul reuşise să cointereseze, convingându-i să-l finanţeze, pe nişte tineri care habar nu aveau cine era în realitate veneratul "maestru".

Cine e într-adevăr Mircea Deac? Situaţia şi funcţia lui sunt notorii pentru cei ce au fost contemporani cu el şi i-au putut urmări activitatea din clipa sosirii sale în ţară spre finele lui 1944. îndoctrinat şi apreciat ca element propagandist al Uniunii Sovietice în cadrul diviziei româneşti Tudor Vladimirescu create de colosul răsăritean, Mircea Deac şi-a dus în bună parte existenţa în limitele armatei, manifestându-se pozitiv pe front; nefiind însă cu mai nimic la curent din ceea ce se petrecea esenţial în viaţa artiştilor noştri plastici, nu este de mirare că relatările sale în materie sunt foarte lacunare, caracterizându-se printr-un pronunţat amestec între real şi nereal. Abia începând din 1954, când a fost numit într-un post de conducere în Ministerul Culturii, calitate în care - aflându-se pentru mulţi ani în postura celui ce deţinea pâinea şi cuţitul şi putea influenţa soarta artiştilor dându-le sau refuzându-le comenzi - a mai ştiut Deac câte ceva din ceea ce se petrecea în viaţa oamenilor de creaţie; dar chiar şi atunci ignoranţa, minciuna, reaua credinţă şi apelul necontrolat la fantezie au prevalat în felul său de a prezenta realitatea. Ca să dau un singur exemplu, Deac afirmă la pag. 35 a cărţii sale că pictorul Ressu "fusese numit Director General în Ministerul Artelor având ca subalterni pe Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Radu Bogdan, Eugen Ispir şi pe (sic.!) Vasiliu Falti". Totul este fals în această aserţiune. Camil Ressu nu a fost niciodată Director General în Ministerul Artelor, iar cei citaţi nu au fost şi nu puteau fi subalternii săi.

Faţă de regimul comunist Mircea Deac s-a manifestat întotdeauna ca un obedient necondiţionat şi nu el era cel ce hotăra dacă să fie sau nu membru de partid, dacă să primească sau nu o anumită funcţie, dacă să apară sau nu într-o anumită postură. Obedienţa i-a fost răsplătită din plin şi i s-a permis să-şi facă de cap, tolerându-i-se nenumărate abuzuri. Am fost martorul direct al multor situaţii pe care el le prezintă în carte exact invers de cum s-au petrecut. Astăzi, Mircea Deac încearcă să se înfăţişeze ca victimă şi îşi arogă merite pe care nu le-a avut, nedreptăţindu-i, cum am arătat, pe alţii. Nu a primit niciodată o distincţie de ordin profesional din partea Uniunii Artiştilor Plastici sau a Ministerului Culturii, necum a Academiei; nu i s-a acordat nici un premiu, fiind singurul "critic" de la noi în această ipostază. Pentru foarte mulţi dintre cei cu care a venit în contact nu a însemnat decât un etalon al inculturii, al nepriceperii de a scrie şi al abuzurilor. Cartea sa recent publicată e în privinţa aceasta dovada cea mai grăitoare. A putut să apară pentru că la noi, de 15 ani încoace, se poate publica orice, fără a fi stingherit câtuşi de puţin.

Este instructiv şi definitoriu să constatăm că până în 1964 Mircea Deac nu auzise despre şi nu văzuse nimic de Ion }uculescu, aşa cum mărturiseşte la pag. 113 a cărţii sale. Fie şi numai atât şi e suficient să ne dăm seama cu cine avem de-a face. Dar autorul nu se opreşte aici ci socoate de cuviinţă - după ce se lasă convins "uşor" de pictorul Pavel Codiţă şi se hotăresc amândoi să-i facă o vizită "familiei" }uculescu - să precizeze. "Artistul murise şi familia o ducea greu. M-am trezit în faţa a peste 600 de lucrări (!!! - n.m. G.R.B.)". Am avut o revelaţie estetică neaşteptată în faţa picturii sale. Am căzut repede fără să cuget prea mult, de acord să-i organizăm o expoziţie. Problema dificilă pentru mine a constat după aceea în modalitatea de a convinge ministerul să dea aprobare, pentru sală, pentru fonduri etc. Am fost, am pledat şi l-am convins pe Popescu Dumitru, care era vicepreşedinte, să-i facem împreună o vizită. El l-a invitat şi pe Roşianu de la CC al PCR, şi toţi trei am fost din nou acasă la familia }uculescu. Cei doi au fost încântaţi îndeosebi de lucrările cu peisajele viu colorate. Important, am obţinut aprobarea cu indicaţia severă să le revăd şi să elimin ceea ce gândeau ei că sunt lucrări abstracte".

Trebuie să ai un tupeu formidabil ca să faci astfel de afirmaţii. L-am contactat pe I. Roşianu, care mi-a confirmat că o asemenea vizită a avut într-adevăr loc, dar numai cu caracter informativ, nu şi decizional, şi că doctoriţa }uculescu le-a prezentat respectivilor vizitatori un număr restrâns de lucrări, asupra cărora - din punct de vedere selectiv - n-au avut a se pronunţa. Lucru firesc, pentru că decizia fusese luată la nivelul Constanţei Crăciun, în condiţiile arătate, ba au intervenit chiar şi hotărâri emanând de la un nivel încă şi mai înalt, numai că acestora le-a trebuit timp spre a putea fi înţelese şi asimilate de masa celor vizaţi; aspect asupra căruia - din considerente dictate de un imperativ economic - nu mă pot întinde aici.

Mircea Deac invocă obsesiv cifra de 600 lucrări de }uculescu pe care le-ar fi posedat, chipurile, văduva sa şi le-ar fi pus la dispoziţia Statului, după ce le adăpostise vreme îndelungată în locuinţa din strada Lizeanu. Cum nu dispune în această privinţă de nici un fel de documente şi nici nu a cunoscut realitatea, ci recurge la aserţiuni fanteziste, e necesar să punem lucrurile la punct. Dintr-un Proces Verbal încheiat la 4 decembrie 1964 "între tov. dr. }uculescu ca predător şi tov. Gîlcă Constantin din partea Muz. Simu ca primitor" rezultă că Maria }uculescu a înaintat muzeului 401 lucrări specificate într-o listă însoţitoare, anexă. Această cifră s-a tot modificat ulterior prin adăugirile operate de văduvă, ajungând până la urmă să însumeze în jurul a 436 de piese. Cifra 600 şi peste corespunde numărului de tablouri executate de Ion }uculescu pe care am reuşit să le adun în totalitate de la fiecare dintre colecţionarii respectivi, incluse fiind şi cele ale soţiei sale. Le-am avut la dispoziţie, în sălile Dalles, timp de patru nopţi şi cinci zile, pentru un studiu şi o catalogare ce s-ar fi voit integrală, dar pe care - dat fiind intervalul extrem de scurt şi obstrucţiile manifestate de Mircea Deac - nu am putut s-o realizez. Restul afirmaţiilor acestuia nu sunt decât minciuni:

O comisie ad hoc formată din Radu Bogdan, Camilian Demetrescu, Pavel Codiţă, Petru Comarnescu "şi alţii" nu a existat niciodată şi nici vreun juriu al expoziţiei. Inexactităţile, insinuările şi invenţiile izvorâte din ignoranţă şi rea credinţă nu mai contenesc, aşa încât mă văd silit să sar peste o mulţime de detalii mai mult sau mai puţin concrete. Relev unul singur, pentru că e de domeniul celei mai crase imposturi. Citez: "Entuziasmat de pictura lui }uculescu, am început să scriu prefaţa pentru viitorul catalog, pe care, din cauza timpului scurt, până la deschiderea expoziţiei, am publicat-o sub formă de broşură la Fondul Plastic. Este singurul document al introducerii modernităţii în aprecierea picturii", (sublinierea mea - G.R.B.). Socot că orice comentarii asupra formei de exprimare sunt de prisos.

Lucrurile nu se opresc însă aici, pentru că gândirea şi practica infracţională a lui Mircea Deac depăşeşte prin dimensiunile ei orice limită imaginabilă. El ştie foarte bine că un cititor obişnuit, ba chiar şi unul întrucâtva specializat în ale artelor plastice, nu se apucă să facă investigaţii cu intenţia de a-i controla spusele. La adăpostul acestei mentalităţi şi contând pe indolenţa timpurilor actuale faţă de nelegiuire, el nu-şi ia nici cea mai elementară măsură de precauţie. Broşura pe care o invocă, publicată la Fondul Plastic şi prezentată cititorului ca fiind "prefaţa pentru viitorul catalog", o cunosc prea bine şi o posed, aşa încât am putut s-o studiez în detaliu. Ea aparţine unei scrieri redactate de Mircea Deac în 1967, având ca subiect o seamă de manifestări expoziţionale cu opere de }uculescu "itinerante la Paris şi în Statele Unite". Cele cuprinse în pomenita broşură nu au absolut nici o legătură cu marea retrospectivă din 1965, de la Dalles, exceptând faptul că este la un moment dat amintită. Reproducându-i coperta în cartea sa (v. pag. 114) şi prezentând-o drept o publicaţie din 1965, Deac ştie că cititorul nu are cum să-şi dea seama de falsul comis, o reproducere neputând fi răsfoită.

Şi astfel fărădelegea, pătrunde, nepedepsită, în cetate!

(Va urma)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara