Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ecouri:
Sadism şi misoginism de ---


Am avut ocazia pentru prima dată să citesc o intervenţie a lui Robbe-Grillet în presa românească. În general, în afara facultăţilor de franceză, Noul Roman nu e discutat de către literaţii români. Poate faptul că e datat la ora actuală să aibă un rol în acest fenomen de neglijenţă. Ori faptul că românii muncesc mult să recupereze ce nu se putea populariza la noi cu uşurinţă în anii '50-'60. Însă, pe lîngă Robbe-Grillet, Claude Simon, Nathalie Sarraute, Marguerite Duras, Michel Butor şi Claude Ollier sînt autori care merită citiţi în română. O mişcare cît se poate de dispersată şi de neomogenă, Noul Roman rămîne în istoria literaturii ca o grupare de romancieri inovatori, atît la nivelul naraţiunii cît şi în teoria ei. Robbe-Grillet mergea chiar mai departe în eseurile lui din anii '50, republicate în Pentru un nou roman (1963), încercînd să schimbe mentalitatea cititorului, să îl manipuleze în a vedea lumea cu un ochi diferit de cel cu care era constrîns să citească romanele de tip realist convenţional (Balzac constituia deci ţinta principală a atacului noului romancier).
Schimbarea de mentalitate pe care o dorea Robbe-Grillet urma să se producă o dată cu apariţia noului roman, care, prin dislocarea intrigii, a naraţiunii şi prin pulverizarea personajului, lupta împotriva romanului realist bazat pe filozofia umanismului secolului Luminilor şi, mai mult decît atît, împotriva întregii tradiţii literare occidentale, structurată în jurul noţiunii de tragedie. Robbe-Grillet începea o luptă împotriva umanismului tradiţional şi a tragediei, lupta pe care o numea "intreprinderea tragică prin excelenţă" dar care i se părea legitimă. Sprijinit de Roland Barthes, un tînăr critic, la vremea respectivă marginal, şi de Bruce Morrissette, un american care urma să îl popularizeze în SUA, Robbe-Grillet, al cărui prim roman publicat (Les Gommes, 1953) a trecut aproape neobservat, urma să izbucnească pe scena literară franceză nu numai prin scandalurile legate de al doilea roman, Le Voyeur (1955), dar prin intervenţiile lui polemice agresive împotriva establishmentului literar francez.
Spirit polemic, Robbe-Grillet schimba strategiile narative ale fiecărui roman (la început publica un roman la fiecare doi ani ca să răspundă criticii (pozitive şi negative) care i se aduce. Roland Barthes îl calificase de "obiectivist" la apariţia primului roman, Le Gommes, un roman poliţist a cărui naraţiune e bazată pe un joc paradoxal (detectivul care pleacă în căutarea criminalului comite crima el însuşi la sfîrşitul romanului).

Ca să facilitez înţelegerea acestui tip de paradox narativ, am să recurg la o proză S.F. pe care o invoca Slavoi Zizek: un istoric de artă care trăieşte în viitor este aşa de captivat de personalitatea artistului căruia şi-a dedicat cariera că se hotărăşte să se urce într-o maşină a timpului şi să revină în secolul XX să îl întîlnească pe pictor. O dată ajuns în trecut, îşi dă seama că pictorul e un boem care nu a pictat încă nimic şi care se distinge mai degrabă prin şmecherie şi ajunge chiar să îi fure istoricului maşina timpului, cu care pleacă în viitor. Rămas prizonier în trecut, istoricul de artă nu are altă alegere decît să accepte identitatea pictorului care a plecat în locul lui şi să picteze, din memorie, operele acestuia. Or, acest paradox, al celui care, cu ajutorul memoriei livreşti, trece la act, e exploatat de Robbe-Grillet în multele sale romane şi filme. În Le Voyeur, protagonistul citeşte despre uciderea unei fetiţe într-un articol pe care îl poartă în buzunar, decupat dintr-un ziar şi, pe la mijlocul romanului, se pare că el însuşi produce crima. În La maison de rendez-vous (1965) întîlnim acelaşi scenariu, reluat mai degrabă din primul roman "poliţist", Les Gommes.
Robbe-Grillet, care şi-a început cariera ca un autor "obiectivist", cum îl numea Barthes, nu e mulţumit cu această etichetă şi, după primele două romane, scrie La Jalousie (joc de cuvinte între gelozie şi jaluzea), roman parodic al romanului de analiză psihologică. Acest roman e perceput ca psihologic şi, deci, subiectiv. Urmează Dans le labyrinthe (1959), roman pe care l-aş numi "structuralist" pentru că intriga e rezultatul scriiturii, construindu-se pe măsură ce textul se aşterne în faţa ochilor cititorului. Cum protagonistul romanului este un soldat revenit din război cu o cutie pe care urmează să o livreze tatălui unui camarad mort, a cărui adresă nu o cunoaşte, criticii au văzut în acest roman o întoarcere la preocupările umaniste de care Robbe-Grillet se îndepărtase în textele lui anterioare. Dar tema gravă în jurul căreia autorul îşi construieşte romanul e mai degrabă înşelătoare şi Robbe-Grillet accentuează calitatea iluzorie a seriozităţii subiectului prin diverse tehnici de defamiliarizare a cititorului, dintre care cea mai inovatoare, pe care o găsim şi la Claude Simon (în La route des Flandres), este metalepsa (numită astfel de Genette).

Metalepsa constă în trecerea imperceptibilă de la descrierea unei scene "în mişcare" la descrierea unui tablou sau a unei fotografii şi invers. Tabloul intitulat "Învingerea de la Reichenfels", în Dans le labyrinthe, reprezentînd un grup destul de heterogen într-un bar, se animă din cînd în cînd, iar scene din roman "îngheaţă" în acest tablou şi cititorul percepe schimbarea numai retroactiv. Un astfel de procedeu e folosit de Peter Greenaway în filmele sale. Acest maestru al barocului animează tablouri într-un joc intertextual care, ca şi în proza lui Robbe-Grillet, obligă cititorul la o relectură de la prima lectură. Librarul şi bucătarul lui Arcimboldo capătă viaţă sau moarte în Bucătarul, hoţul, soţia lui şi amantul acesteia, iar personajele din ZOO sînt amputate de un chirurg nebun să încapă literalmente în tablourile lui Vermeer.
După acest roman, Robbe-Grillet, plictisit de critica literară care îl "recuperează" ca scriitor umanist, se îndreaptă spre cinema. O mare şansă i se oferă căci Alain Resnais, un alt breton născut în acelaşi an cu el, îi propune colaborarea pentru un film. Astfel ia naştere Anul trecut la Marienbad, capodopera cinematografică a mişcării La Nouvelle Vague. După acest film, care îi va aduce faima lui Robbe-Grillet, autorul începe să realizeze filme el însuşi.
De la L'Immortelle (1963) la Un bruit qui rend fou (1995), Robbe-Grillet şi-a obişnuit publicul cu o varietate de filme care au în comun o trăsătură problematică: sado-erotismul sau violenţa împotriva femeilor. Deşi prezent într-o anumită măsură în romanul Le Voyeur, acest imaginar misogin e lăsat în suspens în romanele care urmează, apare într-un volum de proză scurtă (Instantanés, 1962) şi Robbe-Grillet intenţionează să dea filmului lui Resnais un astfel de sens (o scenă de viol e prezentă în cine-romanul L'Année dernière à Marienbad, dar Resnais nu a acceptat-o în film). După ce autorul capătă un anumit respect în contextul literar francez, imaginarul erotic explodează în romanele şi filmele lui. În ultimul roman, publicat în 2001, La Reprise, asistăm la un adevărat delir sado-erotic şi la reprezentări din cele mai ruşinoase ale violenţei îndreptate împotriva unor fetiţe de vîrsta Lolitei. Acest roman recent al autorului apare după publicarea (în 1985, 1988, 1994) unei trilogii de "romanesques" (amestec de ficţiune, autobiografie şi polemici critice) şi după care Robbe-Grillet afirmase că nu mai intenţiona să producă vreun roman. Dar, abil manipulator al propriei recepţii critice, Robbe-Grillet ştie să orchestreze sărbătorirea celor 80 de ani pe care o să îi împlinească în august 2002 şi publică, cu această ocazie, un nou roman (La Reprise), un cine-roman (C'est Gradiva qui vous appelle), cît şi o carte de eseuri critice şi intervenţii în presă (Le Voyageur), toate în toamna lui 2001. Apoi se prezintă la interviuri televizate, vizitează chiar licee în Franţa, unde se adresează elevilor şi iată-l prezent şi în România literară.

Pe cît de plăcută mi-a fost surpriza să aflu de la mama că revista România literară a publicat un interviu cu Robbe-Grillet, pe atît de dezamăgită am fost de prestaţia acestui "guru" al Noului Roman. Misoginia, condescendenţa şi lipsa de profesionalism m-au şocat, însă erau probabil previzibile după 1965, mai exact după apariţia romanului La maison de rendez-vous, cînd, scăzîndu-i puterea de creaţie, Robbe-Grillet a recurs la imaginarul erotic şi la un manierism obositor, hotărîndu-se să-şi recicleze propriile personaje şi tehnici narative. Ultimul roman este un astfel de exerciţiu de reciclare, numit chiar aşa, La Reprise. Autorul afirmă că îl numeşte astfel pe urmele lui Kierkegaard, dar lectura romanului nu ne lasă cu impresia unei reflecţii filozofice, ci mai degrabă cu gustul amar al unor torturi erotice umilitoare pentru orice cititoare.
În afară de vîrsta Reginei, împrumutată de un personaj feminin, nimic nu transpare din viaţa sau opera lui Kierkegaard în această carte care pare interesantă pe alocuri (naratorul, de exemplu, ne descrie la un moment dat propria moarte, împuşcat fiind de dublul său) dar căreia îi lipseşte orice suflu intelectual. În afara clişeului şi a repetiţiei obsedante a tehnicilor mai vechi, nimic nou nu transpare în acest vechi "nou roman". Din păcate, acest roman recent rămîne doar un simptom nostalgic al unei opere trecute mult mai complexe şi interesante cu care ne-a obişnuit autorul.
Cît despre interviu, iată ce am putut constata. Rasism mai întîi: uşorul accent românesc e remarcat şi imputat jurnalistei Rodica Binder de către Robbe-Grillet care îşi manifestă astfel ostilitatea de la bun început, deşi interviul îi servea bine interesul, făcîndu-i publicitate într-o ţară din Europa de Est, într-un moment cînd nu prea se mai vorbeşte de el în propria lui ţară. Am uitat să menţionez că "acţiunea" romanului La Reprise e situată în Berlinul după al doilea război mondial, de unde interesul subit al germanilor pentru lansarea cărţii autorului. Ostilitatea autorului continuă cu ocazia unui mic incident: o încurcătură cu reproducerea unei pagini manuscrite din Projet pour une révolution à New York, 1970) care e prezentată ca fiind ultima pagină a cărţii. Trebuie menţionat că această carte e una dintre cele mai slabe ale autorului, unde erotismul e amestecat cu sadismul şi cu prostul gust. Procedeul metalepsei pe care l-am evocat mai devreme e prezent în această carte, dar din păcate funcţia lui e mistificatoare, avînd ca intenţie să "scuze" torturile sexuale, deplasîndu-le din "realitate" într-o copertă de revistă.
Rodica Binder procedează foarte bine incluzînd, în voice off, precizări ale gesturilor interlocutorului ca să ne dăm seama mult mai bine de lipsa de măsură a misoginismului autorului. Încolţit în general de jurnaliste feministe cu întrebări la care cu greu răspunde, Robbe-Grillet vede probabil în orice interlocutoare o persoană agresivă împotriva căreia e mult mai confortabil la atac. În Le miroir qui revient (1985) descria feministele missouriene (de la Universitatea lui Bruce Morrissette, unde era invitat ca lector) ca "mi-souris, mi-hyènes". Critica feministă l-a marcat în aşa fel încît nu a încetat să se înfrunte cu ea, atît în "romanesques", cît şi în intervenţiile sale în presă.
Lectura interviului se dovedeşte foarte frustrantă căci "papa" noului roman o contrazice pe jurnalistă sistematic, iar doamna Binder rămîne discretă şi politicoasă în eforturile ei de a salva discuţia care nu mai duce nicăieri. Robbe-Grillet nu se străduieşte nicidecum să producă nişte răspunsuri cît de cît interesante. Adjective calificative de tipul "idioată" (despre o părere critică vizînd dispariţia noului roman) îl coboară pe autorul francez în rîndul celor cu care dialogul intelectual nu se poate întreţine.

Ca să ne explice că noul roman rămîne nou în permanenţă, scriitorul se bazează pe evoluţia carierei proprii şi pe schimbarea de paradigmă de la un roman la altul, ca şi cum el, Robbe-Grillet, ar fi singurul, parametru al noului roman. Sarraute şi Duras, de exemplu, nu au cunoscut aceste schimbări în cariera lor şi rămîn totuşi legate de noul roman. Beckett nu a vrut niciodată să fie pus în aceeaşi categorie cu noii romancieri. Cazul lui e mult mai radical, căci el schimbă limba, ceea ce nu adaugă nimic la "demonstraţia" lui Robbe-Grillet.
Urmează o manifestare de dispreţ pentru romancierii contemporani (care ar fi lipsiţi de ambiţie) pe care am remarcat-o şi în alte interviuri, în Le Nouvel Observateur. Şi iată-l pe Robbe-Grillet profitînd repede de o întrebare ca să evoce Lolita lui Nabokov care justifică, într-o sucită logică a afinităţilor intelectuale, dragostea lui pentru fetiţe, cel mai repulsiv aspect din cariera sa şi cu care nu încetează să ne agreseze. Iată intervenţia lui Robbe-Grillet: "Întîmplarea face ca el (Nabokov) să fi îndrăgit fetiţele, ca şi mine de altfel, dar nu este cîtuşi de puţin suficient să iubeşti fetiţele pentru a fi un mare scriitor". În cazul lui, şi Robbe-Grillet ştie bine, pentru că e interesat de orice reacţie la opera lui, dragostea pentru fetiţe a contribuit şi contribuie la diminuarea calităţii operei sale şi la ridiculizarea ei. O dată ce critica feministă a căpătat o autoritate de necontestat în comunitatea interpretativă contemporană (în America de Nord mai ales dar şi în Franţa), jocurile sado-erotice ale lui Robbe-Grillet nu i-au mai amuzat nici pe criticii bărbaţi. Robbe-Grillet e conştient că bătălia lui cu şoriceii şi hienele feministe e pierdută, iar încăpăţînarea lui de a produce, la 80 de ani, texte sado-erotice nu poate fi văzută decît ca un semn al ridicolului profund al unui scriitor depăşit, un tată obscen, ca să îl parafrazez pe Lacan, care îşi doreşte ca cititorii să fie copiii lui (cum îi mărturiseşte Rodicăi Binder la sfîrşitul interviului) şi care refuză să accepte faptul că nu sîntem fetiţele lui.

Fevronia Novac

P.S.: Am tot sperat să găsesc, în voice off, un gest de reciprocitate din partea jurnalistei. Mă aşteptam ca doamna Binder să fi consemnat că i-ar fi aruncat sadicului interlocutor măcar cu apa din pahar în faţă.