Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Satirul pocăit de Sorin Lavric

Lev Tolstoi, Spovedanie. Căutînd sensul vieţii, traducere din rusă şi îngrijire de ediţie de Anca Irina Ionescu, Editura Herald, Bucureşti, 2016, 156 pag.

Cine vrea să vadă cum un intelectual, frămîntînduse pînă la tortură pe seama sensului vieţii, ajunge să se ducă la fund din prea multă meditaţie, poate citi Spovedania lui Tolstoi, mostră patetică de jupuire de sine.

Tolstoi are aproape 50 de ani cînd, atins de o sfîrşeală bătînd în letargie, începe să aibă sentimentul acediei. Totul i se pare absurd, de o serbezime frizînd nimicul. În gesturile pe care în trecut le săvîrşea spontan, cu încredinţarea că duc la ceva, acum nu vede decît găunoşenie. Pînă atunci trăise alert, în virtutea unei vigori nemăsurate, tipică pentru bărbatul sănătos pe care îl întruchipase dintotdeauna. Nu-i lipsea nimic, nici averea şi nici sănătatea, nici iubirea şi nici pigmentul aventurii. În timpul războiului Crimeii (1853-1856), Tolstoi, la 26 de ani, fusese locotenent de artilerie, obligaţiile marţiale ducîndu-l de la Bucureşti pînă la Sevastopol, într-un periplu a cărui atrocitate l-a silit să mediteze asupra destinului uman. Mai mult, întors în Rusia, va trăi pe picior boieresc, scriind, iubind şi chivernisîndu-şi averea de la Iasnaia Poliana. Plesnind de energie, Tolstoi are toate viciile epocii, dar pe deasupra are o puzderie de virtuţi menite a-i compensa căderile.

Numai că, la un moment dat, ceva se strică în coardele intime: o rutină de rău-augur îl aduce în punctul în care, orice ar face, totul se repetă, drept care un gust de sastisire îi pătrunde în vine. Nu mai găseşte plăcere în nimic, apetitul pentru viaţă îi scade vertiginos, într-un cuvînt cunoaşte urîtul. Atîta doar că, la rus, cenuşiul spleen-ului ia proporţii paroxistice, dintr-un trecător cafard Tolstoi căzînd într-o apatie cronică. „Acum cinci ani a început să mi se întîmple ceva cumplit: aveam la început minute de perplexitate, de oprire a curgerii vieţii, de parcă n-aş fi ştiut cum trebuie să trăiesc, ce să fac, îmi pierdeam cumpătul şi mă cuprindea deprimarea. Apoi aceste minute de perplexitate au început să se repete tot mai des şi în aceeaşi formă. Acele opriri ale vieţii se manifestau întotdeauna prin aceleaşi întrebări: «De ce?»; «Şi mai departe?»“ (p. 46)

Ce va urma va fi un crescendo în cursul căruia Tolstoi trece din deprimare în deprimare, fără putinţa de a găsi o cale de ieşire. Ce e bizar e că totul se petrece în plan teoretic, Tolstoi fiind genul de chinuit ce caută avid o explicaţie raţională, cînd de fapt rădăcina letargiei stă într-un sentiment: o posomoreală ce creşte pe măsură ce aderenţa la lume se rupe. Pur şi simplu Tolstoi simte că impulsul vieţii s-a stins, caz în care nici o filosofie nu îl poate ajuta. Uimitor e că el mută întreaga tribulaţie din plan emotiv în plan speculativ, de parcă noţiunea de „sens al vieţii“ poate suplini sentimentul franc că sensul nu există.

Dar Tolstoi crede că noţiunea poate convinge sentimentul, drept care îşi face mea culpa într-o avalanşă de mustrări de conştiinţă. Îşi mărturiseşte păcatele cu bucuria celui care vrea să se biciuiască singur: „Am ucis oameni în război, i-am provocat la duel ca să-i ucid, am pierdut la cărţi, am risipit roadele trudei mujicilor, i-am omorît, am trăit în desfrînare, am înşelat. Minciuna, hoţia, depravarea de toate felurile, beţia, violenţa, crima… Nu a existat nici o nelegiuire pe care să n-o comit.“ (p. 33)

Disperarea îl împinge la autoflagelare, ca cel dintîi pas în atingerea pocăinţei. Suferindul ateu se preschimbă în prozelit religios. Dar pentru că e deştept n-o face brusc, ci treptat, asta însemnînd că scriitorul îşi însoţeşte exasperarea cu un necontenit şuvoi de meditaţii, într-un veritabil solilocviu de tip stoic. Tolstoi îşi caută salvarea unde îl îndeamnă flerul: în metafizică, unde scrutează scopurile ultime, apoi în ştiinţa exactă, unde descoperă cauzele vieţii. Numai că pe amîndouă le va părăsi dezamăgit, dîndu-şi seama că nici una nu-i poate da un răspuns. Din metafizică (pe Socrate, Schopenhauer, Budda şi Ecleziast îi citează cu prisosinţă) află că viaţa e un rău efemer, iar din ştiinţe află că moartea e definitivă, cap de drum fără reluări.

Decepţionat, e ispitit de gîndul sinuciderii: „Mi se făcuse lehamite de viaţă, un fel de forţă de neînvins mă împingea să fac ceva ca să scap de ea. Nu se poate spune că doream să mă sinucid. Era o forţă similară cu năzuinţa mea anterioară spre viaţă, dar în sens contrar. Mă străduiam din toate puterile să mă îndepărtez de viaţă. Gîndul la sinucidere mi-a venit la fel de firesc cum îmi venea mai înainte gîndurile spre desăvîrşirea vieţii!“ (p. 54)

Numai că desăvîrşirea nu vine, iar deznodămîntul tribulaţiilor nu e cel dorit: un sens al vieţii nu va găsi, dar în schimb va afla o cale de a scăpa de suicid. E drept, calea provoacă stupoare, fiindcă vezi cum un intelectual de geniu abdică de la inteligenţă şi alege calea sărăciei cu duhul. Pentru Tolstoi, un intelectual se mîntuie dacă se contopeşte cu poporul, adică cu plebea din rîndul căreia un loc aparte îl ocupă mujicul – talpa ţării şi deopotrivă mîntuirea ei. „De cîte ori nu i-am invidiat pe mujici pentru că erau analfabeţi şi neînvăţaţi! Din acele principii ale credinţei din care pentru mine rezultau absurdităţi clare, pentru ei nu reieşea nimic fals; ei puteau să le accepte şi să creadă în adevăr, în acelaşi adevăr în care credeam şi eu.“ (p. 141)

Rîndurile mustind de filetism provoacă consternarea, căci Tolstoi vede în intelectuali (aristocraţi ai spiritului) nişte paraziţi haini, a căror minte despică inutil firul în patru, cînd de fapt soluţia stă în fuga de frămîntări speculative. A cădea pe gînduri pe seama sensului vieţii e semn că deja l-ai pierdut, pe cînd mujicul nu se întreabă despre nimic, el trăieşte şi gata, şi tocmai aceasta este expresia credinţei: să te laşi purtat de soartă fără a-i cerceta rostul.

E deconcertantă seninătatea cu care Tolstoi, un intelectual rasat manevrînd distincţii, se leapădă de gîndire şi aruncă peste bord distincţiile, considerîndu-le surse ale debusolării. Pentru Tolstoi a filosofa e semn de rablagire intimă, o alterare profundă a elanului vital, şi asta după ce, în toată Spovedania, nu făcuse altceva decît să filosofeze. În ochii rusului, cu cît gîndeşti mai mult cu atît ai mai multe motive de suferinţă. De aceea mîntuirea nu o afli în cultură, ci în contopirea directă cu poporul, al cărui adevăr se transmite prin tradiţie. Şi astfel Tolstoi se întoarce la ritualurile naţiei: se duce la slujbe, capătă un vădit accent habotnic, ba chiar se străduieşte să-şi înăbuşe glasul raţiunii. Raţiunea aduce luciditate, iar luciditatea provoacă durere, pe cînd Tolstoi vrea bucuria frenetică a convieţuirii mistice, o promiscuitate de gloată în care mujicii fojgăie fericiţi într-o turmă indistinctă. În mijlocul turmei, Tolstoi se scufundă cu jind, fiind încredinţat că aici găseşte sensul, acelaşi sens pe care, pe cînd era un intelectual năzuros, nu-l putea găsi.

Iar dacă mai sunt duşmani ce împiedică convieţuirea în turmă, aceia sunt chiar prelaţii Bisericii, prin a căror voce învăţătura creştină a fost alterată pînă la o face de nerecunoscut. Concluzie? Adevărul e în popor, pe cînd minciuna sălăşluieşte în Biserică. Nu-i de mirare că Sinodul Bisericii Ruse l-a excomunicat pe imprudentul scriitor: depăşise orice măsură. Să faci pledoaria ignoranţei şi să vezi în plebe o matcă izbăvitoare mai treacă- meargă, dar să ataci Biserica învinuind- o că a falsificat adevărul cristic, o asemenea ofensă feţele pravoslavnice nu o puteau îngădui.

Tolstoi a fost un om al excesului, la început în plus, cînd şi-a trăit cu frenezie tinereţea, apoi în minus, cînd a trecut la asceză dură, ruptă din cele mai aspre reguli monahale. Volumul Spovedania, scris în anii războiului ruso-turc (1877-1878), surprinde chiar saltul dintr-o extremă în alta: necredincios la început, Tolstoi ajunge la credinţa turmei, scriitorul renegîndu-şi cultura pentru a închina ditirambi mujicului incult. Ce frapează e stăruinţa cu care Tolstoi face teorie în marginea unei emoţii care exclude teoria. Cine simte că viaţa nu are sens nu mai trebuie să aducă argumente teoretice în această privinţă.

Scris cu talent, volumul se citeşte cu plăcere, chiar dacă pe alocuri abuzul de paroxisme slave provoacă consternarea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara