Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Scene din viaţa cotidiană de Tudorel Urian


Povestea este veche de când lumea. Ziaristul Andi este părăsit, pe nepusă masă, de prietena sa Marga, împreună cu care locuieşte de un an şi jumătate. Un întreg complex de deprinderi casnice se face ţăndări, neliniştea existenţială creşte până aproape de angoasă, pe măsură ce convingerea ireversibilităţii gestului femeii prinde rădăcini? Ceea ce iniţial părea o glumă, se transformă într-o certitudine cu atât mai surprinzătoare cu cât nu fusese prin nimic prevestită. Cum să uiţi o femeie? Sau la ce trebuie să te aştepţi, în plină postmodernitate, de la un roman al cărui titlu trimite cu gândul spre romanţiosul univers al versurilor minulesciene? Dramă sentimentală sau roman umoristic în maniera prozelor lui Radu Paraschivescu? Cam acestea ar fi, la prima vedere, principalele opţiuni. Nu însă şi atunci când autorul se numeşte Dan Lungu.

Sociolog de profesie, cunoscutul prozator face în acest roman ceea ce ştie cel mai bine: un excelent tablou al vieţii sociale din România (prea) lungii tranziţii postcomuniste. Drama sentimentală reprezintă doar pretextul unor descinderi cât se poate de realiste în peisajul mediatic şi uman foarte pestriţ al lumii contemporane. Paşii îl plimbă printre îmbogăţiţii tranziţiei, ziarişti şantajişti, corupţi sau pe cale de a-şi pierde orice iluzie legată de mult invocata deontologie a meseriei lor, pacienţi ai unui azil de boli mintale sau membrii Bisericii Penticostale. Plecarea intempestivă a Margăi este echivalentă pentru Andi cu momentul trezirii, cu acutizarea bruscă a atenţiei şi creşterea interesului pentru tot ceea ce se petrece în jurul său. Traiul în comun presupunea într-un fel trecerea vieţii pe pilotul automat. Ducerea unei existenţe pline de tabieturi şi predictibilitate, derulate sub un fel de clopot de sticlă protector, dincolo de care lumea se vedea ca un nesfârşit spectacol, prilej de haz sau de revelaţii amare. Edificator în acest sens este obiceiul celor doi concubini- rememorat cu oarecare nostalgie de bărbatul părăsit - de a asculta prin fereastra deschisă veşnicile discuţii şi certuri din vecini şi a le comenta ironic. Osificarea relaţiei are drept rezultat adormirea tuturor simţurilor, mai ales într-un mediu care predispune la monotonie existenţială. Încă din primele rânduri ale cărţii este descrisă "închisoarea" în care îşi duc viaţa cei doi tineri, fapt ce sugerează o primă posibilă explicaţie a neverosimilei - cel puţin într-o primă fază - pentru partenerul ei, evadări a femeii: "Era o lumină soioasă şi întregul imobil mirosea a cartofi prăjiţi. Un miros intrat în tencuială, care încă de la intrare te învelea, domestic, într-o aureolă olfactivă ca într-un scămoşat halat de casă. Locuiam acolo împreună cu Marga de un an şi jumătate şi rareori vreun alt iz reuşea să-şi impună supremaţia. Doar un nas fin ca al ei putea depista, în momentele de graţie, concurenţa agresivă a mirosului de pensionari îndopaţi cu medicamente. Sau de murături împuţite, cărate cu paşi îngălaţi, pe holul interminabil, până la lift" (p. 5).

Pe cât de interesantă, pe atât de eficientă este tehnica narativă utilizată de Dan Lungu la scrierea acestui roman. După reguli cinematografice autorul alternează introspecţia cu perspectiva largă, obiectivă, din exterior. Capitolele romanului reprezintă un permanent balans între naraţiunea la persoana I şi cea la persoana a III-a. În cele scrise la persoana I sunt relatate gândurile intime ale lui Andi, neliniştile sale interioare şi amintirile dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. După fiecare capitol scris la persoana I urmează altul la persoana a III-a în care acelaşi personaj este privit panoramic, sunt descrise faptele sale la zi, mediul social în care se învârte. Această abordare din dublă perspectivă conferă multă consistenţă şi credibilitate personajului. Rămas singur, derutat după plecarea Margăi, Andi îşi trece în revistă propria existenţă, observă mecanismele care au transformat în scrum toate iluziile sale de adevăr şi justiţie socială, încearcă să înţeleagă care au fost paşii greşiţi. Toate naivităţile de tânăr jurnalist, obsedat de justiţia socială, i-au fost tratate de Bodo, şeful său, după o reţetă pe care o ştiu toţi cei care au lucrat în presa ultimelor două decenii: "Cu un unguent care se aplică zilnic: un amestec eficient de sictir, miştocăreală, alcool şi ameninţări discrete, cât să nu irite. Se aplică în locurile sensibile. Uneori doar cicatrizează, alteori dezvoltă o crustă groasă şi gălbuie căreia în popor i se spune bătătură. Bătătura se face relativ greu, îţi trebuie multă migală, dar odată crescută este trainică, te ţine o viaţă. Le-o poţi lăsa fără grijă moştenire şi copiilor." (pp. 45-46) Sub tutela aceloraşi das­căli din conducerea zia­rului, dar şi din experi­enţele proprii, tânărul jurnalist a învăţat toate tehnicile dubioase folo­site de unii oameni cu iniţiativă pen­tru a da marile tunuri ale tranzi­ţiei, ca şi metodele utili­zate de jurnaliştii des­curcăreţi pentru a obţine publicitate de la diverse companii.

Ajuns printr-un con­curs de împrejurări în mijlocul unei comuni­tăţi de pocăiţi, Andi face o foarte interesantă paralelă între viaţa acestora şi lumea din care venea, dependentă de o realitate cvasi-fictivă, modelată de mass-media. Spre deosebire de cei mai mulţi dintre oameni care seara, în faţa televizorului, sau dimineaţa, "cu cafeaua în faţă şi cu ţigara în mână, pe balcon sau în birouri", descoperă cu uimire din paginile cotidianelor lumea în care trăiesc, pocăiţii par să trăiască într-o altă dimensiune. Dacă pentru cei mai mulţi dintre noi totul este scris în ziar, pentru ei totul se află înscris în paginile Bibiliei. Constată Dan Lungu şi observaţia lui chiar este foarte interesantă: "Ei ştiau mai bine ce s-a întâmplat cu două mii de ani în urmă decât ce a fost ieri. Cunoşteau fiecare gest al lui Cristos, fiecare cuvânt, fiecare pietricică pe care a călcat. Pentru ei, Habacuc era mai familiar decât preşedintele Consiliului Judeţean, vameşul era mai actual decât comandantul Poliţiei de Frontieră"

(pp. 208-209).

Stilul lui Dan Lungu este mai degrabă funcţional decât artist. Prozatorul nu se încurcă în figuri de stil, frazele sunt scurte, la obiect, ceea ce dă romanului un ritm accelerat şi foarte multă cursivitate. Pe de altă parte însă, în pofida a ceea ce ar putea părea sărăcie stilistică, autorul ştie, precum puţini, să descrie situaţii greu de transpus în cuvinte, cum ar fi, de pildă, starea de somnolenţă: "Uneori mă surprindeam visând cu ochii deschişi. Alunecam sub pielea realităţii pe nesimţite, într-o zonă confuză şi călduţă. Nu avea concreteţea unui vis adevărat, în care lucrurile şi persoanele au contururi ferme, în care ştii fără să ştii de unde ştii, ci era o lume somnolentă, tămăduitoare. Nu era ca şi cum te-ai fi scufundat în adâncul apei, ci ca şi cum ai fi făcut pluta - jumătate în apă, jumătate în aer. Rămâneau nişte fire subţiri şi puternice care mă ţineau suspendat într-o imponderabilitate neameninţătoare. Auzeam toate zgomotele exterioare, însă ele nu reuşeau să-mi tulbure noul echilibru" (p. 309).

Scriitor inteligent, Dan Lungu mizează pe profunzimea ideilor şi precizia exprimării, nu pe sonoritatea cuvintelor sau pe excentricitatea formulărilor. Cu siguranţă această manieră de a scrie contribuie serios la succesul pe care romanele sale îl au pe piaţa internaţională. Cărţile sale nu pierd nimic prin traducere, îşi conservă intacte calităţile pentru care se bucură de aprecierea cititorilor din România.

Ca toate cărţile lui Dan Lungu, romanul Cum să uiţi o femeie se citeşte pe nerăsuflate, de la prima până la ultima filă. Fără a fi o capodoperă (din punctul meu de vedere unele relatări din comunitatea de pocăiţi ar fi putut fi scurtate, fără pagube majore pentru consistenţa ficţiunii) este acel gen de carte solidă, egală cu sine, care marchează opera scriitorilor cu adevărat importanţi. Cum să uiţi o femeie este un roman care, cu siguranţă, nu îi va dezamăgi pe fanii tot mai numeorşi ai scrisului lui Dan Lungu.