Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Teatru:
Scenografie de Marina Constantinescu


Pentru orice om de teatru, specialist sau nu, albumul lui Liviu Ciulei despre care am scris într-un num\r al revistei noastre este o cuvîntare în imagini a uneia dintre cele mai dificile [i mai complexe profesiuni: scenografia.

L-am privit, l-am studiat, l-am analizat, am înţeles cît de mult a marcat şi viziunea plastică a domniei sale istoria teatrului românesc. Albumul nu este doar o confesiune de autor, este o lecţie deschisă despre asumarea vocaţiei. Revin mereu la această carte fundamentală ca într-un fel de terapie. Soluţiile de spaţiu, semnul puternic al şcolii de arhitectură, cultura solidă, pasiunea, curiozitatea pentru lumea din jur, pentru orice detaliu, respiraţia teatrală uluitoare îl aşează pe Liviu Ciulei în centrul unei creaţii impresionante. Fantastic de vie, de autentică, de asumată. Mult mai puţine dedt numele regizorilor sau decît cele ale actorilor sînt numele de scenografi care să fi creat şcoală, direcţie, spectacole puternice, mari, care să fi fost creatori geniali. Azi ne cam îmbătăm cu apă rece atunci cînd vorbim despre scenografi sau despre scenografia unui spectacol. În extrem, extrem de puţine cazuri mai este vorba despre creaţie pură, despre armonia cu textul şi cu interpretarea lui de către un regizor, cu spaţiul unde se joacă, despre acea cultură zdrobitoare. E suficient să vezi puţin din ce au făcut Paul Bortnovschi, Liviu Ciulei, Ion Popescu Udrişte, de pildă, ca să revii, repede, cu picioarele pe pămînt.

Stau şi mă întreb cu o tristeţe imensă cum putem trăi atît de ignorant? Undeva în buricul oraşului Bucureşti trăieşte una dintre uriaşele personalităţi ale teatrului mondial: Liviu Ciulei. Îmi pare că mai nimeni nu vrea să ştie asta. Las la o parte faptul că nu este invitat să monteze, să facă un work-shop, o discuţie despre teatru, despre cum a înţeles el, Liviu Ciulei, această poveste, dar nici o şcoală de teatru din prea numeroasele cîte există nu a făcut nici un efort ca studenţii să-i stea în preajmă. Măcar o oră. Nu cred că Liviu Ciulei ar fi refuzat o invitaţie pe care să o simtă sinceră. Ce mult pierdem cu vanitatea care ne macină ceas de ceas... cît de deformată este istoria teatrului atunci cînd valorile ei sînt, fie şi puţin, lăsate deoparte. Cred că proximitatea lui Liviu Ciulei poate să fie marcantă chiar şi pentru un student anost. Îl poate pune pe altă şină. Îi poate da perpsectiva meseriei. Discursul domniei sale este îmbibat de analize fine, subtile, de observaţii care te urmăresc, de amintiri, de gesturi, priviri, replici pe care actorii le-au spus sau nu la un moment dat. Cu generozitate îţi poate arăta pe o fotografie secretul unei scenografii, îţi poate vorbi despre o sursă de inspiraţie, despre cum s-a transformat aceasta într-un spectacol. Despre ce înseamnă repetiţiile în teatru. Sau întîlnirile. Discursul lui Liviu Ciulei te amplasează pe tine, cel care asculţi, în lumea ideilor.

Nu demult mă grăbeam spre Institutul francez din Bucureşti. La intrarea în Parcul Ioanid, am observat cu coada ochiului o casă refăcută impecabil, care redă acestui loc amprenta timpului în care a fost ridicată. Am citit în viteză atît: Lowendal. Şi am trecut mai departe, pierzîndu-mă în noianul de treburi, de gînduri, de nelinişti. Dar nu de tot... am revenit acolo într-o după-amiază. Ştiam istorii despre pictorul George baron Lowendal, dar nu aveam habar ce a făcut ca scenograf. Născut la sfîrşitul secolului al XlX-lea la Sankt Petersburg, după studiile de artă făcute acolo, George baron Lowendal poposeşte la Bucureşti. Lucrează mult, intens şi, la un moment dat, primeşte două invitaţii. Una i-o face Paul Gusty, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Pe cealaltă, regizorul Aurel I. Maican la Teatrul din Cernăuţi. Şi, din motive subiective, pleacă la Cernăuţi. Acolo lucrează cu Victor Ioan Popa, cu George Mihai Zamfirescu, acolo se pun în scenă spectacole importante, pe care scenografia semnată de Lowendal le face memorabile. Cîteva pagini pe care le-am citit din cronicile timpului îmi creionează personalitatea acestui artist de forţă, avangardist, cu un simţ fantastic al proporţiilor, un artist cu linii puternice care prind perfect tensiunea unui costum creat pentru un anume personaj sau amplasarea textului într-un spaţiu genial. Voi reveni, cît de curînd şi pe îndelete, cu un comentariu aplicat despre scenograful Lowendal. Ce mă interesează acum este un proiect al Fundaţiei ce poartă numele artistului, unul dintre proiectele ce îşi propune să aducă în atenţia anului 2010 un mare şi complex artist: George baron Lowendal. Plecînd de la schiţele şi gîndurile lui Lowendal la „Azilul de noapte" pe care l-a făcut la Cernăuţi, nepoata artistului şi fondatoarea Fundaţiei a iniţiat un concurs generos pentru studenţii scenografi de la Facultatea de Arte din Bucureşti.

Pentru mine a fost un exerciţiu mai mult decît provocator. Imaginile din spectacolul lui Liviu Ciulei Azilul de noapte de la „Bulandra" sînt, încă, cele mai pline de sens teatral, de viaţă marginală şi aleatorie. Punerea în pagină, amplasarea pe scena de la Grădina Icoanei, visceralitatea unei existenţe puse sub semnul hazardului, simplitatea desenului scenografic sînt cîteva dintre lucrurile care îi urmăresc pe cei ce au văzut acest spectacol, care au văzut mari actori în roluri-creaţie, de neuitat. Mă plimb printre machete, desene, citesc rîndurile în care studenţii îşi expun, succint, concepţia scenografică. Mă întreb cîţi au citit atent şi cap-coadă textul? Cîţi ştiu montări cu această piesă sau au avut curiozitatea să se uite pe fotografiile din spectacolul lui Ciulei sau al lui Cojar sau pe atîtea din lumea asta mare? Urmărindu-le desenele, machetele, citind expozeul, îmi pot face o imagine despre fiecare, despre ce pricep ei din profesiunea pentru care se pregătesc, despre ce ştiu cu adevărat despre teatru. Mă întreb dacă îi pasionează treaba asta. Sau relaţia cuvînt-imagine. Mă gîndesc, mai departe, la relaţia de lucru şi de colaborare cu un regizor, cu atelierele. Mulţi sau cei mai mulţi cred că sînt, încă, foarte, foarte departe de teatru. Cîteva idei, machete, desene, propuneri, însă, mi-au atras atenţia cu adevărat. O amplasare a spaţiului într-o gară abandonată de metrou. Expresiv prezentată, cu o tensiune teatrală dar şi cinematografică. Un spital dezafectat care poate să fie, perfect, azilul unor nopţi, unor destine. Un palat vechi, în paragină, în care îşi poate face adăpost orice homles.

În scenografie, drumul de la cuvînt la imagine este complex. Are nevoie ca artistul scenograf să fie bîntuit de dorinţă, de deschidere, de cunoaştere, de o bogăţie de imagini personale care să intersecteze lumea textului şi a fiecărui personaj în parte. Rigoarea desenului, a cotelor la scară, macheta propriu-zisă, tridimensionalul, studierea amplasării spectatorului faţă de scenă, a actorului în decor, punerea luminilor, drumul de la parte la întreg şi viceversa ne situează în faţa unei profesiuni fantastice, cu o dinamică aparte. O profesiune în care talentul, vocaţia sînt necesare dar nicidecum suficiente. Este acel tip de lucru pe care îl naşti creînd, mereu, cu mintea şi cu ochiul la creaţia celorlalţi, la ceea ce vrea să spună regizorul, actorii lui. Mai sînt foarte puţini scenografi de teatru în sensul cel mai pur, mai complex şi mai just al noţiunii. Cîţi mai sînt interesaţi să povestească despre asta? Despre ce este misterul în teatru, despre valoarea unui detaliu, greutatea, pentru un spectacol, a unui spaţiu genial, cît de decisiv este un material sau altul, ce merge şi ce nu pe scenă, cît de tare trebuie să îmbini creaţia cu rigoarea şi cu perfecţiunea realizării practice a unei construcţii?

Şederea la sediul Fundaţiei Lowendal a adus la suprafaţa gîndu-rilor mele atîtea frămîntări... ple-cînd spre casă în liniştea unei seri de duminică am trecut prin faţa casei lui Liviu Ciulei. Normal. Rotund. Cîtă nevoie avem de modele, de repere, de valoarea respiraţiilor largi, mari, cu anvergură...