Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Pornind de la Valery:
Scepticism de Livius Ciocarlie


"Cel care vrea să-şi impună ideile este nesigur de valoarea lor" (II, 872). Nu cred deloc. Din păcate, cel care vrea să-şi impună ideile e sigur, e cumplit de sigur de justeţea lor. E o vieţuitoare hrănită cu certitudini. De aici, exasperarea: un asemenea om are convingerea că ar face minuni, dar ceilalţi nu-l înţeleg. Îi vine să-i strângă de gât. Şi îi şi strânge, nu de puţine ori.
În ceea ce mă priveşte, n-am crezut niciodată destul într-o idee, cât să vreau s-o impun. Nici măcar în scepticism.
A nu crede nici în necredinţă ce este, o formă de credinţă? Mult mai degrabă e scepticismul la pătrat.

*
"Cel drept îşi contemplă cu deliciu răzbunarea, în eternitate" (I, 238). De aceea, nici nu-i bine să ai de-a face cu cel drept. Pe păcătos mai poţi spera să-l îndupleci. El are momente de răgaz. Are slăbiciuni. Nu-i lipseşte supleţea. Cel drept e ţeapăn ca un baston.

*
"Omul public îl înjoseşte pe omul privat" (II, 873).
Ca de atâtea ori, hazardul: ideea se leagă de ce vorbirăm, acum un sfert de oră, la cafea. Enumeram otrăvurile din noi. A nu le da pe faţă nu e ipocrizie, sau e acea ipocrizie fără care nu există civilizaţie. A fi civilizat implică o combinaţie între a nu minţi şi a nu spune ce gândeşti.

*
"Există zile 'cu idei'. În acele zile, ideile se nasc brusc din cele mai mici ocazii, adică din NIMIC" (I, 313).
Nici nu cunosc altfel de idei, în afară de comentarii, cum încerc să fac. Sau nu, mai sunt şi ideile pe o temă dată, precedate de un plan. Astea mi-au amărât zilele, cu ele mi-am făcut viaţa de profesor şi, mai ales, de publicist. Doamne, cât le-am urât pe toate, deşi nu erau la fel: multe să năşteau moarte, altele, cine ştie cum, erau vii. N-are importanţă! Gândirea în serviciu comandat, fie ea şi vie, fie el comandat chiar de mine, nu mi s-a potrivit pentru că semăna prea mult - poate şi era, în sine - cu ceea ce nu-mi stă în fire: să mă iau în serios.

*
Nu mai citez. Se întâmplă ca făcând parte dintr-un partid să ai păreri judicioase contrare principiilor acelui partid (cf. I, 327). Cu toate că nu sunt membru cu carnet, probez pertinenţa observaţiei. Mi-am zis ca în vederea alegerilor de anul acesta să-mi îndeplinesc, cât de cât, datoria de cetăţean. Am scris articole în care spuneam nu-i votaţi pe unii, votaţi-i pe ceilalţi. Era atât de plat şi de conformist tot ce scriam încât m-am simţit în pielea unui penitent. Plăteam toate giumbuşlucurile pe care mi le voi fi permis cândva. Cu vârf şi îndesat. Deşi, până la un punct, am rămas egal cu mine: alegerile erau pierdute dinainte, articolele mele nu aveau chiar nici un rost.

*
"Între Eul limpede şi Eul tulbure, între Eul drept şi Eul vinovat, există o veche ură şi vechi aranjamente, vechi renunţări şi vechi rugăminţi" (I, 39). Nimic de comentat, e prea evident ce spune. Adaug însă două cupluri: eul conformist şi eul liber, eul cuminte şi eul nebun. Le adaug fiindcă mi se pare că între acestea relaţia de comunicare, ca să nu mai spun osmoza, e greu, dacă nu imposibil de stabilit. Variantele înregistrate de Valéry îşi sunt necesare, una alteia, dacă eşti artist. E destul să ţi-o imaginezi pe una în lipsa celeilalte. Ai putea fi inginer, ai putea fi judecător; ai putea fi năuc, ai putea fi tâlhar. Nu poţi să fii inginer năuc, ori o pramatie de judecător (Adică, mă rog... Nu la asta mă refer.) În schimb, când nu le incluzi pe toate patru - şi lista rămâne deschisă - poţi fi meşteşugar, sau cârpaci. Nu artist.
Pe celelalte, cum ai putea să le împaci, ori să le pui într-un raport potrivit? Dacă mă hotărăsc să mă angajez, să particip, să-mi spun cuvântul, să-mi aduc "aportul", să nu rămân nepăsător, să fac şi eu ce se poate (dar ce se poate?) pentru biata asta ţară, pentru oamenii ăştia dezorientaţi, dacă, deci, gândesc cum se cuvine, cum să mai scriu literatură, la ce mai foloseşte coasta mea de drac? Singura legătură se face în partea rea. Ştiu dinainte că aportul nu foloseşte la nimic. Ca atare, ce motivaţie pot să am? Mediocritatea, vanitatea sau, în cel mai bun caz, împăcarea conştiinţei. În cel mai bun? În cel mai rău!
În biblioteca lui, de care n-am să râd niciodată şi nici nu înţeleg cum un tânăr venit de pe dealuri, cu studii comerciale, a simţit nevoia şi a ştiut să strângă atâtea - multe bune - cărţi, tata avea şi raftul bien pensant. De la Cum îşi învaţă Gertruda copiii la metoda Coué. Spune-ţi în fiecare seară: mâine am să fiu mai bun, mai aşa şi pe dincolo. Morgen, morgen, nur nicht heute, cârteam în gândul meu. Era şi unul de-ai noştri, un Al. Lascarov-Moldovan.