Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Scriitorii români de ieri de Cosmin Ciotloş

Cu prima sa carte de critică literară, Mihail Vakulovski face un gest necesar: discută extrem de serios poezia generaţiei precedente. Despre optzecişti au scris până acum mai cu seamă optzeciştii. Radu G. Ţeposu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei sunt cei dintâi.

Le-au urmat Andrei Bodiu (şi el lunedist) şi Radu Andriescu (care, deşi ieşean şi membru al Clubului 8, nu e departe de simpatiile anglo-saxone ale ceva mai vârstnicilor colegi bucureşeni). Asta în ce priveşte studiile sistematice. Recenziile nu le pun la socoteală. Ele vin şi trec. Iar importanţa lor e de obicei conjuncturală.

La origine o teză de doctorat, remaniată în mai multe rânduri din 2002 (când a fost susţinută) până astăzi, Portret de grup cu generaţia 80 e, aşadar, primul demers analitic care nu poate fi bănuit de partizanat. (La noi suspiciunea fiind aproape o metodă de interpretare.) Sigur, se vede de la o poştă că lui Vakulovski poezia optzeciştilor îi place. Altminteri, n-ar fi citit-o aşa, de la titluri până la virgule. Nimic n-a iertat. Impresia e că manuscrisul acestei cărţi a fost redactat pe hârtie milimetrică.

Să comparăm selecţia lui Mihail Vakulovski cu aceea, tradiţională deja, a lui Alexandru Muşina, din cunoscuta lui Antologie. Cifrele ne-ar putea înşela. Vakulovski alege 31 de autori, Muşina 32. Comuni, însă, sunt doar 24. Apar, prin urmare, 7 (Ioan Flora, Virgil Mihaiu, Emilian Galaicu-Păun, Gheorghe Iova, Vasile Gârneţ, Ion Bogdan Lefter şi Petru Romoşan) şi dispar alţi 8 (Aurel Dumitraşcu, Paul Grigore, Emil Hurezeanu, Ion Monoran, Aurel Pantea, Augustin Pop, Dan Stanciu şi Marcel Tolcea). Cu unele semne de întrebare, modificările mi se par plauzibile. Şi cred că justificarea lor stă nu într-o reacţie de respingere estetică, ci, mult mai simplu, în grila de lectură pe care o propune Vakulovski. O grilă foarte dinamică, unsă la încheieturi, surprinzătoare adeseori, degajată şi, în tot cazul, formalistă. Am încercat să mă pun în pielea autorului şi să-mi imaginez ce rezultate ar fi putut da ea aplicată la poezia celor absenţi. Răspunsul e implicit.

Acesta e meritul critic al lui Mihail Vakulovski: e imun la influenţe. Dacă greşeşte, greşeşte pe răspunderea lui. Nu decantează o poetică pentru fiecare poet, pentru ca pe urmă să se folosească de ea mecanic. (O şi afirmă răspicat într-unul din capitole.) Nu umblă cu şperacle şi pontoarce. Mai degrabă se lasă condus de o imagine proprie, coerentă însă, a optzecismului generic. Cu girul discret al acesteia se desfăşoară întreaga investigaţie.

De aici ceea ce aş numi, în Portret de grup cu generaţia 80, empatie stilistică. Ca să-i poată comenta cum trebuie, Mihail Vakulovski le învaţă, optzeciştilor, codurile. Despre acest curs practic de limbi străine depun mărturie titlurile secţiunilor din care e alcătuită cartea. Cazul Alexandru Muşina sau despre intertextul cu viitorul sau, la Mircea Cărtărescu, poezia rock baroc sunt doar două exemple. Memorabile. Mai mult ca sigur, astfel de sintagme ar fi făcut vogă la Cenaclul de Luni, cu treizeci de ani în urmă. Dar nu-i timpul pierdut nici acum.

Interesant şi original e, de asemenea, decupajul. Pentru Mihail Vakulovski, trei sunt fronturile principale ale poeziei optzeciste: realul, textul şi psihoza. (În Flashback 1985, Ion Bogdan Lefter identifica tot trei tipuri de poeţi, prozaizanţi, conceptualizanţi şi, în fine, orgolioşi moralişti.) Pe undeva, cele două clasificări se aseamănă. Cu deosebirea că între criteriile tânărului critic de azi, spre deosebire de cele ale tânărului critic de ieri, atitudinea nu mai e decisivă. Iar prin aceasta, principial stilistică fiind, viziunea lui e mai puţin incandescentă.

Şi lucrurile nu se opresc aici. Diviziunile admit subdiviziuni: poezia realului cotidian, poezia hiper-realului şi poezia realului fabulos. Apoi: poezia texistenţialistă şi poezia textualirickă. Cât despre psihoză, aceasta e una şi bună, fără suplimentare accente schizoide. Nu sunt sigur că locul lui Ion Mureşan, de pildă, e între textualirici şi nu între realiştii fabuloşi. Dar astea-s chiţibuşuri.

Mai important e că, din cele trei categorii, Mihail Vakulovski nu pare să aibă instrumente decât pentru primele două. Urmăreşte cât se poate de ingenios tratativele cu realul ale unor Florin Iaru, Romulus Bucur, Mariana Marin sau Ioan Flora, caută minereuri livreşti în poezia unor Bogdan Ghiu, Nichita Danilov, Ion Bogdan Lefter sau Vasile Gârneţ. Când ajunge însă la Călin Vlasie, Marta Petreu, Matei Vişniec, Daniel Pişcu, Ion Stratan, Viorel Padina sau Cristian Popescu apelează, ca metode, tot la pactul cu realul (încălcat, ce-i drept, de aceştia) şi tot la radiestezii culturale (chiar dacă impure). Poezia psihozei are autonomie. Felul de a o citi, în schimb, nu. Unui poem ca Despre primul şi al doilea, de Viorel Padina, Vakulovski îi revelează o structură de un radicalism logic exemplar. Pe mine demonstraţia m-a convins, nu-i vorbă, dar, ca să zic aşa, m-a convins prin învăluire.

„Sfârşit deschis, luminos”, conchide Mihail Vakulovski. „Lectura poemelor lui Viorel Padina aminteşte de ultima etapă a jocului de-a telefonul stricat sau mai degrabă de-a vorbitul cu degetele în gură. E un mecanism pus în funcţiune care deliberat se schimbă şi face comunicarea mai complicată şi de aceea mai interesantă.” (p. 423) Dar, în cazul acesta, autorul Poemului de oţel ar putea foarte bine să fie nu un psihotic (în sensul clasificării din carte), ci unul dintre poeţii realului cotidian sau, de ce nu, un texistenţialist de toată nădejdea.

Oricum, atenţia pe care acest Portret de grup o acordă unor autori ca Padina sau Daniel Pişcu e lăudabilă. Aşa marginali cum sunt, importanţa lor, deopotrivă estetică şi tipologică, e categoric mai mare decât a atâtor şi-atâtor „optzecişti” retroactivi şi, de ce să n-o spun, inflaţionişti. Îl avertizez pe Mihail Vakulovski că în primul rând cu aceştia din urmă va avea de furcă în lunile ce vor veni. Ei se vor supăra cel mai rău.

Nu Mircea Cărtărescu, în comentarea căruia tânărul critic strecoară, la un moment dat, o confuzie datorată tocmai ingeniozităţii prea alerte. Mă refer la două versuri din Levantul:

„Când deodată boulenii şi-i struneşte cu un hăis,
Cu un ţol acoper iute crumpi, făsui şi părădăis.”

În jurul ultimului cuvânt, Vakulovski construieşte o mică teorie occidentalistă, convins fiind că avem de-a face cu o localizare a englezescului paradise (p. 150). Nu greşeşte chiar de tot, termenul de la occident răsare, dar mai de-aproape, din germană, din paradeis, unde înseamnă tomată. Ceea ce, s-o recunoaştem, face pereche mai bună cu crumpii şi făsuiul!

Cu sau fără amănuntul acesta, capitolul dedicat poeziei lui Mircea Cărtărescu rămâne remarcabil. (Vakulovski ajunge chiar, printr-o foarte bună posesie a materialului bibliografic, la inteligente previziuni legate de volumul nimic, la ora aceea încă nepublicat.) Cu nimic mai prejos sunt secvenţele despre Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Alexandru Muşina, Vasile Gârneţ, Ion Bogdan Lefter, Călin Vlasie sau Ion Mureşan.

Păcat că un critic atât de subtil nu deţine, în nici una din revistele importante, o rubrică numai a lui! Am câştiga cu toţii, poate nu un publicist, dar un talentat cititor de meserie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara