Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Anchetă:
Scriitorii tineri pe care mizaţi de ---

gabriel chifu - Tinerii au totdeauna dreptate?

Tinerii au totdeauna dreptate, lumea va fi a lor. Acesta este un adevăr pe care îl cunosc şi îl asum. Iar noi, cei din generaţiile mai vechi, avem datoria să ne îndreptăm totdeauna privirea spre cei ce vin, dacă dorim ca lumea, în cazul nostru cea literară, să continue fără sincope absurde. Ce ne facem însă când ei ne întorc spatele, ne detestă (nici nu mai contează că n-au motive!), când clamează despărţirea programatică, voind şi anunţând chiar o rupere brutală? Greu de răspuns. Probabil, totuşi, soluţia cea mai simplă este şi cea mai bună: n-avem altceva de făcut decât să ne comportăm normal, să ne facem datoria fără să luăm în seamă turbulenţele, atacurile violente.
Dar, presupunând că unii tineri şi-ar atinge dezideratul, un univers fără bătrâni, pot oare ei, iniţiatorii despărţirii, să funcţioneze autonom, renunţând la trecut? Probabil nu şi aş zice că din această cauză situaţia lor, a acelor tineri, se complică aşa cum, altfel, complicată este şi situaţia noastră, a celor respinşi.
Dar, întorcându-mă la întrebarea din anchetă, pentru a încerca un răspuns se cuvine să ne întrebăm mai întâi ce înţeles are adjectivul tânăr. Desigur, prima semnificaţie a cuvântului se referă la condiţia biologică a unei persoane. Dar, în literatură, tânăr poate fi identificat cu o tinereţe a limbajului, totuna cu inventivitate, prospeţime şi forţă a expresiei verbale şi atunci graniţele termenului se lărgesc foarte tare, un scriitor ca George Bălăiţă, de pildă, cu această proză a sa pe care tocmai o publicăm în foileton, se adevereşte mult mai tânăr decât cei tineri cu numele şi care sunt bătrânicioşi în scrisul lor tern, previzibil, lipsit de pregnanţă şi de îndrăzneală a gândului. Apoi, încă o precizare: tinereţea este o chestiune de perspectivă. Dezavantajul de a fi mai în vârstă, e cazul meu, se transformă într-un avantaj oarecum surprinzător: din punctul de unde privesc eu, îmi pot îngădui să-i încadrez la categoria tineri pe mai mulţi, care altfel ar cădea în golul dintre lumi, nici seniori, nici nou-veniţi – ceea ce e de bine, nu?
De asemenea, trebuie să mai lămurim un lucru: înţelesul verbului a miza din întrebarea anchetei. Nu s-a folosit verbul a preţui, ci verbul a miza care aduce o încărcătură suplimentară de sens: pe lângă preţuirea literară, a miza presupune şi o bună cunoaştere din partea ta a celui tânăr şi o încredere umană a ta în el, tradusă în sentimentul tău că el nu te va dezamăgi într-o situaţie sau alta, că poţi să te bizui pe el uman şi că poţi merge cu el umăr la umăr, până la capăt. Ei bine, această înţelegere a verbului a miza influenţează categoric lista de preferinţe. Dacă ar fi fost vorba doar de a preţui înzestrarea literară a unor tineri ar fi încăput şi alţii aici. Dar cu această limitare lista se reduce drastic.
Acum, după aceste mici clarificări, sunt în măsură să dau lista mea. În primul rând, pe cine mizez: colegii mei mai tineri din redacţie, Răzvan Voncu, Sorin Lavric, Simona Vasilache, dar şi Daniel Cristea-Enache, Angelo Mitchievici, Gabriela Gheorghişor, Marius Miheţ, Cristina Chevereşan. Apoi e obligatoriu să introduc a doua categorie, nominalizând o serie de tineri scriitori de care nu sunt apropiat (cu câteva excepţii), dar pe care îi apreciez din scris: Augustin Cupşa, Lucian Dan Teodorovici, Alexandra Ciocârlie, Adrian G. Romila, Andrei Mocuţa, Roxana Sicoe-Tirea, Teodor Dună, Dumitru Crudu, George Neagoe, Flaviu Predescu (pentru un roman în manuscris), Felix Nicolau, Raluca Dună, Vlad Moldovan, Gabriel Nedelea, Maria Pilchin, Cosmin Perţa, Andreea Răsuceanu, Emilian Pal. Ar fi şi a treia categorie: cei cărora le apreciez talentul, dar care m-au nedumerit (desigur, aici „nedumerit” este un eufemism!) ca oameni şi care, tăind punţile, m-au pus în imposibilitatea de a fi solidar cu ei, ceea ce mi-aş fi dorit.
Înainte de a încheia, aş mai adăuga ceva, întorcându-mă de unde am plecat, la prima frază a acestui text: e adevărat că tinerii au totdeauna dreptate, fiindcă lumea lor le va aparţine, nu nouă, celor care suntem în declin (nu e nimic depreciativ în formularea aceasta, suntem în declin!). Dar e la fel de adevărat că timpul trece fără să simţi, zboară şi halucinant de repede ei, tinerii, se vor afla în locul nostru, copleşiţi de neîmpliniri şi fără să mai aibă vreme să repare lucrurile. Neantul ne paşte pe toţi.


al. cistelecan - Încerc să fac o listă cât mai scurtă

Conceptul de „scriitor tînăr” e dintre cele atît de flexibile încît aproape că devin lichide şi indeterminate. Dar cum e tot timpul nevoie să lucrăm cu el, îl folosim ca pe un concept-acordeon, care se întinde ori se scurtează după împrejurări şi după bunul plac (în care intră şi oarece interese, fie ele generaţioniste, fie doar de grup). Aceste împrejurări nu sunt, totuşi, de tot capricioase, căci stau şi ele sub ceva determinări, dar mai degrabă personale decît convenţionale şi convenite. „Scriitorul tînăr” depinde mai mult de vîrsta celui care examinează categoria decît de vîrsta celor din categoria ca atare. La 20 de ani un om de 30 mi se părea că-i deja cu un picior în groapă; azi, un om de 40 de ani mi se pare mai curînd un tinerel care abia şi-a tăiat primele tuleie. Cum întrebarea dvs. vine acum, o să mă folosesc de sensul mai încăpător, deşi nu-s deloc sigur că nu voi trece, din neştiinţă, şi peste limitele lui. (La asta mai adaug – pentru onestitate minimă – că spusele de aici sunt atît de relative încît devin irelevante, întrucît nu numai că nu i-am citit pe toţi „tinerii scriitori”, dar nici nu ştiu cam ce procent din suma lor generală reprezintă cei citiţi. În orice caz, pe cei numiţi mă bizui – sau mizez, cum ziceţi dvs.).
Încerc să fac o listă cît mai scurtă, chiar dacă ştiu ce riscuri de nedreptate implică (fie din cauză de gust, fie din pricină de memorie). Între direcţiile pe care se mişcă poezia tinerilor cea de care mă simt mai legat (deşi îmi plac şi frivolităţile) e cea – oarecum – neoexpresionistă. Poezia, aşadar, care-şi asumă deopotrivă acuitatea ontologică şi efervescenţa imaginativă (fie aceasta şi o spastică imaginativă, de nu chiar mai degrabă tocmai aceasta). E linia care ţine să recupereze substanţialitatea poetică şi care vrea să reformuleze într-o nouă viziune întregul complex al problematicii existenţiale. Şi toate astea cu o nouă imaginaţie – sau un nou imaginar, unul care-şi asumă ca dimensiuni interioare şi denotativul şi directeţea sau imediateţea notaţiei. Nu-i o clasă numeroasă pentru că materia care se predă aici e destul de „grea” – şi e mult mai uşor să lupţi contra „metaforei” şi imaginaţiei abandonîndu- le, decît să le înlocuieşti cu altele. Peste toate, e şi o clasă eterogenă, căci formulele sunt tranşant personalizate (cum şi trebuie, fireşte); dar una peste alta, cu Dan Coman, Claudiu Komartin, Teodor Dună, Ştefan Manasia şi Rita Chirian se poate defila cu steagul desfăşurat. Chiar dacă nu-i tocmai la locul lui, l-aş adăuga aici şi pe Marius Ianuş, chiar şi aşa trecut cum e la poezia pietăţii imnifore (dar n-aş paria că aceasta e ultima lui convertire, chiar dacă aşa pare). Dac-aş putea, i-aş scrie eu Ruxandrei Novac al doilea volum, ca să nu mă mai tot lamentez că s-a oprit după primul, făcînd o neiertată. O deviaţie cu destulă aprindere de tip expresionist par să promită Radu Niţescu şi Alex Văsieş (poate uşor grăbiţi cu prima lor carte). O altă „desprindere” consistentă e cea a poeţilor traumei, cu descîntecele lor de exorcizare şi cu febra (încă) mîntuitoare a poeziei: Radu Vancu, Laura Dan, Medeea Iancu, Roxana Cotruş (abia debutată); poate şi Ania Vilal. Nu prea departe – Ofelia Prodan. Pe partea biografismelor (traumatizate ori mai feerice, cînd nu şi şi), a minimalismului cu substrat deceptiv şi sarcastic, aş zice că Dan Sociu rămîne tot şeful clasei. Dar nu fără rivali (omogenizez aici, destul de abuziv, formule şi ele net diferenţiate), dacă mă gîndesc la Vasile Leac, Ştefan Baghiu, Andrei Doboş, Livia Lucan-Arjoca (fostă Roşca), Ioana Şerban, Mihoc Tamas, Ştefan Ivas sau Hristina Doroftei. De miză aparte e şi biografismul fantasy al Cristei Bilciu sau cel dus în parabole de Maria Pilchin ori de Merlich Saia.
Nu ştiu dacă Marius Chivu va mai scrie (poezie), dar nu l-aş uita pentru ceea ce deja a scris. În fine, cam singur în clasa lui – Vlad Moldovan. Nu ştiu dacă în critică mai e cazul să mizez – gest la risc, nu? – sau sunt deja clasici (fie şi ai „criticii tinere”) Andrei Terian, Alex Goldiş, Radu Vancu, Mihai Iovănel, Gabriela Gheorghişor, Marius Miheţ, George Neagoe şi Cosmin Ciotloş. (Poate şi alţii). Mizez însă toţi banii (chiar şi cei pe care nu-i am) pe Andreea Pop, un cronicar înnăscut. Dar şi pe Alex Ciorogar şi Laurenţiu Malomfălean. Numai că tare mi-e teamă că şi ei îşi vor face în critica de actualitate doar ucenicia, fiindcă îi va absorbi cu totul Universitatea (cum s-a întîmplat deja cu destui, în modul cel mai dramatic – oare şi definitiv? – cu Andrei Terian, Adrian Lăcătuş, Nicoleta Cliveţ etc., etc.). E drept că Universitatea le oferă o carieră, pe cînd critica literară se face mai degrabă ca muncă voluntară...


marina constantinescu - Bebeşelea

L-am văzut prima dată la Sinaia. Pe terasa superbă a hotelului Palace. Era seară tîrziu, priveam ciudata lună plină, mai palidă ca niciodată, şi mă gîndeam ce este un Maestru. Se terminase concertul susţinut de Elisabeth Leonskaya împreună cu Orchestra de Tineret în sala de spectacole de la Casino. Dirijor, Horia Andreescu. Tandreţea şi generozitatea unor modele. Vibraţia extraordinară a celor tineri. Armonie. Normalitate. Ceva ce-i face bine minţii. Şi sufletului. Ceva preţios şi pentru că este rar. Lucrurile sînt amestecate la noi. Multă superficialitate, snobism, emfază. Nu mai e limpede ce înseamnă valoare. Şi cine o defineşte. În seara aceea, Horia Andreescu mi-a şoptit: „Priveşte-l, este un Dirijor!”.
Îl ascultasem pe Gabriel Bebeşelea tot cu Orchestra de Tineret. Ştiam că este prim dirijor, de cîţiva ani deja, al Operei din Iaşi. Că are o bursă de studiu la Viena. În vara lui 2014, însă, l-am cunoscut cu adevărat. Şansa producţiei cu „ West Side Story” a fost în mîna lui. Prima producţie a Festivalului Naţional de Teatru, un music hall, avea nevoie de Dirijor ca să se nască. Marin Cazacu, complicele meu minunat, mi-a spus că numai el poate face spectacolul. Şi a avut dreptate. Partitura complicată şi grea a lui Bernstein îl preocupase. O avea, o ştia. Incredibil!... Colaborarea noastră a început pe aeroportul „Henri Coandă”. Aterizase de la Viena cînd l-a sunat Marin Cazacu. Şi s-a învîrtit mereu în jurul decolărilor, aterizărilor, repetiţiilor, concertelor, drumurilor. Un du-te vino continuu, fără sfîrşit, parcă. Programul repetiţiilor şi al spectacolelor s-a făcut în funcţie de datele din agenda încărcată a lui Gabriel Bebeşelea. Admiraţia mea era fără margini. Am văzut cu ochii mei un artist cu har, matur, responsabil, devotat, forţîndu-şi limitele omeneşti. Mereu calm, ferm şi tandru. Controla nu doar orchestra şi pe fiecare muzician în parte, ci şi interpretarea muzicală a actorilor. Am simţit, la o dimensiune uriaşă, spiritul unei Generaţii. Sub bagheta lui. Pe scenă, cel puţin. Toată munca lui Răzvan Mazilu, orele şi zilele şi nopţile de repetiţii, de muncă infernală, nebunia noastră a tuturor, zborul şi aventura tinerilor actori, totul a stat, la urma urmelor, sub harul acestui muzician de 28 de ani. Palid ca Luna mea plină de la Sinaia.
P.S.: Gabriel Bebeşelea fiind dirijor, am extins, fireşte, tema anchetei la tineri artişti.


gabriel coşoveanu - O generaţie emergentă

Multul din minte şi puţinul din inimă – aşa m-aş hazarda să caracterizez un contingent destul de larg al tinerilor cultivaţi de azi. Sunt destui tehnicişti printre ei (era să zic tehnocraţi), decenţi mânuitori de concepte, branşaţi la tot ce este/pare a new approach, în special la marxisme deghizate în sofisme antropologizante. Aspectul cu pricina, aşadar, mă împiedică să laud în bloc, aşa cum poate s-ar cuveni din partea unui dascăl, o generaţie emergentă. Pe de altă parte, cum nu îi suport pe scepticii etanşi şi pe nihilişti, nu am motive serioase pentru a insista pe clivajul menţionat anterior. Mizez, aşadar, în primul rând, pe nişte cercetători ai literaturii, specie care se formează greu, cu efort ştiut doar de insideri, pentru că, tout court, ei vor descrie, după veterani, cum vine chestiunea cu desenul din covorul domeniului. Asta înseamnă, după mine, că ar trebui să ne referim la cronicari ai actualităţii. Am în vedere entităţi critice deja conturate precum Gabriela Gheorghişor şi Andreea Răsuceanu. Cărţile lor, unele multipremiate, şi încă de jurii intransigente spre rigide, vorbesc de la sine. Mă gândesc, iarăşi, cu încredere, la Luminiţa Marcu, la Catrinel Popa sau la Simona Vasilache, voci autorizate şi recunoscute de multişor. Oricum, e clar că nu se nuanţează aici ce presupune, calendaristic, termenul tânăr. E vorba, mai mult, de o ficţiune necesară, în limitele rezonabilului biologic, totuşi. Aş mai pune pe această „platformă” propusă şi pe Luminiţa Corneanu, pe Dana Pârvan Jenaru sau pe Florina Pîrjol, active, vizibile, captive ale literaturii. Nu m-aş avânta să indic nişte ficţionari – poeţii şi prozatorii pe care îi apreciez au vârste de seniori. I-aş numi, dar asta e retorică sentimentală, tineri, pentru inima lor mare care a rimat, mereu, cu o minte pe măsură. Dacă nu ar fi exagerat, aş zice că timbrul acesta uşor prăpăstios s-ar atenua în măsura în care am vedea mai mulţi literaţi ataşabili natural domeniului, nu doar pentru puncte ori glorie.


daniel cristea-enache - Zece nume

Am mizat şi mizez în continuare pe mai mulţi scriitori, fie ei poeţi sau prozatori, care erau tineri şi foarte tineri la data la care le-am citit şi comentat primele cărţi. Aceasta intră în fişa postului de cronicar literar şi nu e un merit deosebit al meu că am scris favorabil despre ei. E meritul lor, de scriitori. Marius Ianuş, Ruxandra Novac, Ştefan Manasia, Dan Sociu, Ionuţ Chiva (în poezie) şi regretatul Sorin Stoica, Dan Lungu, Radu Pavel Gheo, Bogdan Popescu, Lucian Dan Teodorovici (în proză) vor rămîne, cred eu, în istoria literaturii române, chiar dacă nu vor mai scrie nimic de acum încolo.
Mai trebuie să precizez că miza pe un scriitor este la mine pur literară, iar dacă autorul X are un comportament deviant, e problema sa, nu a mea, care-i citesc cărţile. I le pot deci lăuda exprimîndu-mi concomitent consternarea asupra derivei sale. Recunosc însă că mi-ar plăcea ca un scriitor bun pe care mizez să fie şi un caracter.


vasile dan - Andrei Mocuţa

Dintre zecile de nume tinere care au apărut mai întîi în Arca, şi de care nu mai ştiu mare lucru, au supravieţuit literar doar cîteva: şase, şapte. Vizibile azi, deşi unite, văd, măcar jumătate dintre ele, mai degrabă prin refuzuri de grup, prin disocieri generaţioniste, chiar prin negaţii imprudente, ca să nu spun mai mult, unele impardonabile. Unite nu prin opţiuni estetice distincte, legitime. De nu cumva chiar cuvîntul estetic le sună prost, a devenit intempestiv ceva urît. Vasile Leac (mai nou V. Leac). T. S. Khasis, Mihai(l) Neamţu, Lia Faur, dar şi Ciprian Vălcan, Felix Nicolau, Andrei Mocuţa. Toţi îşi leagă debutul literar de Arca. Am căutat să-i ţin aproape, dar numai atîta cît am putut. Adică nu împotriva convingerilor lor, unele explicite. Cel mai fidel e, cum se întîmplă, cel mai tînăr: Andrei Mocuţa. Recunosc, poate şi din pricini, din împrejurări biografice dure care nu i-au dat posibilitatea unei evadări mai tentante, cu toate riscurile asumate, pe cont propriu.
Andrei Mocuţa a debutat ca prozator premiat în 2006 la concursul de manuscrise al Editurii „Cartea Românească” organizat de USR. Povestiri din adînci tinereţi este o carte subţire a unui tînăr abia ieşit din adolescenţă (avea 21 de ani!), lovit brutal de o perfidă boală. O carte cu iz confesiv- biografic. Un lirism disipat în spatele cuvintelor icnite, propoziţiilor scurte, reci. Au urmat alte două, trei cărţi de proză în care tînărul autor oscilează indecis între un stil sapienţial (Şercan, 2012) şi unul cinic, pe toate palierele epice, poveste, limbaj, psihologii, personaje (Porcilator, 2009). Surpriza, cel puţin pentru mine, a fost cînd, prin nimic anunţat, autorul publică Nu există cuvinte magice (2013), o carte de poeme dezvrăjite. Castrate liric, cum s-ar zice. Dar nu prin metoda exersată pînă la saturaţie de congenerii săi, cea minimalistă, ci prin una personală, ca să zic aşa, prin demistificare livrescă, prin coborîrea de pe soclu a monştrilor sacri şi a pasajelor prestigioase ale literaturii de aici sau de aiurea.
Zilele acestea Andrei Mocuţa a dat, cred, lovitura cu Literatura (Editura „Tracus Arte”, 2015). Titlul, stupefiant, nu e ceea ce ar şti toată lumea că-i „literatura”, ci un nume propriu, un personaj în carne şi oase: o tînără adolescentă, elevă întîrziată în clasele primare, o ţigancă seducătoare, botezată chiar aşa, Literatura, – aşa cum se întîmplă nu o dată în lumea lor ţigănească – de tatăl ei, el însuşi tîrziu alfabetizat la aceeaşi şcoală de poetul învăţător Francisc Vinganu. Cartea e scrisă alert, în episoade scurte, salingerian (autorul e, nota bene!, proaspăt doctor în J. D. Salinger), debordînd de un umor nebun, de scene tari la toate nivelele construcţiei epice. E un poemation eroi comico- satiric postmodern, o nouă Ţiganiadă, care se citeşte nesăţios, pe nerăsuflate. Autorul, el însuşi personaj în carte, profu, nu se iartă nici pe sine, exhibîndu-se total, inocent. Aşadar el e cel pe care îl aleg eu aici – Andrei Mocuţa.


gabriel dimisianu - Noua critică

Nu pentru întâia oară sunt confruntat cu întrebarea despre scriitorii tineri pe care mizez. Care ar fi aceştia? În anii ’60 ai veacului trecut, eu însumi tânăr, tânăr critic, priveam din interior, pot spune, configurarea peisajului literar. Nu doar observam ce se petrece în spaţiile poeziei, ale prozei, dar mă simţeam solidar cu tot ceea ce-mi apărea drept manifestare înnoitoare, spre a folosi un termen de care în epocă se făcea mult caz. Ceva nou doreau cei mai mulţi, în anii suprasaturării de dogmatism, de clişeele oficializate, o acţiune de înnoire pe care însă, credeam, doar tinerii o puteau înfăptui. Adevărul este că eforturi de schimbare (de înnoire) nu făceau numai tinerii, erau şi destui ancheta R.l. scriitori din vechile generaţii care luptau cu osificarea în clişee, cu închistarea în dogme, dar cei mai mulţi dintre noi, tinerii de atunci, nu le acordam, acestora, prea mult credit. Ne vedeam doar pe noi. Pentru a ilustra înnoirea din poezie spuneam fără ezitări : Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Petre Stoica, Grigore Hagiu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, cel de atunci, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu. Gabrielei îi prefaţasem Ceremonia de iarnă, cartea ei de debut. Pentru proză : Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu, Nicolae Velea, Sorin Titel, George Bălăiţă, D. Ţepeneag, D.R.Popescu, Nicolae Breban, Al. Ivasiuc, ceva mai târziu Augustin Buzura. Pe aceşti tineri scriitori ai vremii a mizat critica generaţiei mele şi nu cred că a mizat rău. Cu alţii poate s-a înşelat, dar nu cu aceştia.
Dar să venim şi în zilele noastre. Răspunsuri despre noile tendinţe, despre scriitorii tineri pe care se poate conta sunt de aşteptat de la noii critici. Ei sunt cei care acum „întâmpină”, depistează valorile şi le aduc în atenţia publică. La fel cum noi, criticii de ieri, ne-am străduit să facem.
Sunt critici din generaţia nouă ale căror „întâmpinări”, ale căror luări de poziţie totdeauna mă interesează, fie că ader la ele, fie că nu. Astfel sunt comentariile pe care le consacră noilor apariţii Daniel Cristea-Enache, prezent în mai toate revistele (chiar şi înCaţavencii !),activat de dorinţa de a lua act de modurile în care se configurează „timpurile noi literare” (formula e a sa). Dar este şi autor al unei substanţiale monografii consacrate lui I. D. Sîrbu, scriitor complex, prozator, dramaturg, memorialist.
Am remarcat dealtfel plurivalenţa noilor critici, a celor care comentează actualitatea, cărţile recent apărute, fără a se restrânge, mai niciunul, numai la atât. Gabriela Gheorghişor, din echipa de cronicari a României literare, este şi autoarea unei ample monografii închinate lui Mircea Horia Simionescu. Simona Vasilache , şi ea comentatoare a literaturii la zi, a dat o carte despre Caragiale. Bianca Cernat, un studiu amplu despre literatura română scrisă de femei, Paul Cernat, studiul despre avangarda literară românească, Luminiţa Corneanu, o amplă cercetare consacrată lui Leonid Dimov, Luminiţa Marcu, o carte dedicată „Gazetei literare” şi epocii în care aceasta a apărut, Sorin Lavric cele două cărţi despre Constantin Noica, Andreea Răsuceanu, studiul despre Bucureştiul lui Mircea Eliade, Răzvan Voncu, eseul despre strategiile referenţiale în literatura noastră medievală , Nicoleta Sălcudeanu,studiul despre revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă. Să nu uit cele două mari cărţi despre G. Călinescu, una a lui Andrei Terian, cealaltă a lui George Neagoe, amândouă înscriindu-l pe marele critic şi scriitor în complicata epocă dinainte şi de după al Roilea Război. Este o bucurie să constaţi afirmarea atât de bogată, spectaculoasă, din ultimii câţiva ani, a criticii tinere, cu studii clădite pe erudiţie şi simţ istoric. Putem fi siguri că noii critici nu vor lăsa valorile noastre literare să se piardă în necunoscut.


gheorghe grigurcu - O erupţie de aspiraţii literare

În ultima jumătate de veac, evoluţia literaturii noastre s-a produs pe etape, la intervale de aproximativ două decenii, care au primit numele de generaţii: şaizecişti, optzecişti, douămiişti. Într-un ritm oarecum grăbit, acestea avînd şi subdiviziuni socotite „promoţii”: şaptezecişti, nouăzecişti. De observat că afluxul de nume noi a fost mai mare în cazul şaizeciştilor şi douămiiştilor, adică atunci cînd s-au ridicat zăgazurile politice. Cvasiliberalizarea din 1965 şi evenimentele din 1989 au înfăţişat caracterul unor energii stimulative pentru creaţie. Dar am avut a face totodată şi cu o năvală de texte eterogene, sub o puzderie de semnături din care, fatalmente, istoria literară şi, înaintea acesteia, critica, n-ar putea reţine decît un număr limitat. E ca o loterie cu cîştiguri extrem de tentante, însă cu un număr enorm de jucători. Poeţii şaizecişti au avut norocul unui critic înzestrat şi, pe deasupra, extrem de generos, Laurenţiu Ulici, care a găsit de cuviinţă a „întîmpina” atît de mulţi din rîndul acestora sub condeiul său, activitate ce a nutrit cîteva volume intitulate Prima verba, încît azi nu ne putem decît da seama cu decepţie că imensa lor majoritate a rămas la început de drum. Complet uitaţi ori de găsit doar la periferiile vieţii literare, aceşti barzi i-au dat o lecţie neobositului lor zelator. O lecţie pe care n-am putea-o ignora. Ce e mult strică.
În prezent, asistăm la un fenomen analog, cel al unei erupţii de aspiraţii literare care nu dă semne de-a se diminua, ci, dimpotrivă, se amplifică de la un an la altul. O imensă cantitate de maculatură uşurează din capul locului sarcina oficiului critic. Dar mai departe? Ei, aici e aici. Există zeci şi zeci de autori foarte onorabili din care subsemnatului cel puţin i-ar veni foarte greu să aleagă o listă de preferinţe. Un soi de „listă a lui Manolescu”, pe un criteriu al vîrstei june. Numind pe cîţiva, riscăm – nu-i aşa? – a-i nedreptăţi pe alţii, aparent încă indisociabili din masa generaţionistă. Pe de altă parte, să admitem că puţini sînt cei ce-şi ţin promisiunile producţiei inaugurale, „gata făcuţi” din start. Unii douămiişti ne trimit cărţile lor, pe alţii îi cunoaştem doar aproximativ, din reviste. Apropiindu- ne prea mult de ei, cu nasul lipit de tabloul momentului, cum am putea ierarhiza valoarea lor reală? Aşadar preferăm a aştepta înainte de-a da un răspuns explicit amabilei dvs. anchete, urînd tuturor celor intraţi în mecanismul selecţiei, noroc. Nu fără a menţiona o latură mai specială a competiţiei. Şi anume prezenţa mereu crescîndă într-însa a numelor feminine, care, foarte probabil, a depăşit-o pe cea a numelor bărbăteşti. Una din revistele noastre şi-a propus un gen de pariu: acela ca-n fiecare număr să publice nu doar un grupaj de stihuri ale unei poete, ci şi fotografia ei, care ocupă întreaga pagină întîi a periodicului. Poete neîndoios... frumoase cu toatele. Astfel cum pot fi văzute chipurile de frumuseţi de top, în tabloidul „Click”. Ce-am mai putea adăuga? Un prieten al nostru a avut o vorbă: „După cum Finlanda e socotită ţara celor zece mii de lacuri, România ar putea fi socotită ţara celor zece mii de poete”. Încă o dată, noroc tuturor.


sorin lavric - Cinci

Am ales cinci tineri cărora cultura le e mediu firesc, de aceea nu mi-i pot închipui trăind fără ea. Trei dintre ei mi-au fost studenţi, aşa că voi începe cu ceilalţi doi, de care viaţa m-a apropiat prin afinitate.
Alin Mureşan, născut în 1983 la Oradea, este absolvent al Facultăţii de Jurnalistică (Universitatea „Babeş- Bolyai”, Cluj) şi al programului de master Istorie şi Civilizaţie (Universitatea Bucureşti). A lucrat ca expert (2007- 2012) şi şef serviciu (2014-prezent) în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Este preşedinte al Centrului de Studii în Istorie Contemporană. A publicat Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate (Polirom) şi e coeditor la Casa terorii. Documente privind penitenciarul Piteşti: 1947- 1977 (Polirom) şi Experienţe carcerale în România comunistă, vol. 1-6 (Polirom). Alin e un intransigent cu stofă de lider, reuşind să pună pe picioare un Centru de Istorie care, în materie de trecut recent, face mai mult decît Facultatea de Istorie din Bucureşti. La Alin, inteligenţa merge mînă în mînă cu caracterul, de aceea, printre figurile versatile ce se mişcă în lumea intelectuală, Alin cade ca nuca în perete. E un intrus ce izbeşte prin inadecvare la jocul duplicitar. E temeinic, ingenios şi, culmea, are credinţă în Dumnezeu. Un om frumos într-o junglă de marionete vanitoase. Cercetarea istorică va fi marcată de gheara lui în viitor.
Ioana Şerban, născută în 1990 la Brăila, a beneficiat de bursă de un an în Germania, la Universitatea „Jacobs” din Bremen (2009-2010), a absolvit Facultatea de Litere de la Universitatea din Bucureşti în 2014, şi acum e masterandă la Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii. Este redactor la revista „Verso”. A debutat cu volumul de poezie Zero-Unu, la Editura Brumar, Timişoara, 2014. A semnat articole în reviste precum România literară, „Viaţa Româ- nească”, „Cronica”, „Familia”, „Ramuri”, „Apostrof”. La 24 de ani, a citit deja mai multă beletristică decît mine, dar în locul unei fetiţe tocilare şi posace, care îşi compensează nesiguranţa cu o erudiţie sterilă de şoarece de bibliotecă, Ioana te întîmpină cu un aplomb doct, de spirit matur, pentru care literele sunt aerul zilnic. În genere, sînt reticent cînd aud de talentul femeilor în literatură. În afara de ştiutele excepţii, femeile sfîrşesc lamentabil în peisajul literelor, natura lor intimă sabotîndu-le constant expresia. Ioana Şerban vine să-mi umilească opinia, firea ei avînd o năvală demiurgică de ordin inteligent. Dacă viaţa nu-i va juca feste, Ioana Şerban va fi o altă excepţie alături de cele puţine.
Răzvan Andrei, născut în 1981 la Galaţi, a absolvit Seminarul Teologic din Galaţi şi a urmat cursuri de Teologie şi Filozofie la Bucureşti. A colaborat cu eseuri şi recenzii la România literară, „Idei în dialog”, „Adevărul literar şi artistic” şi cotidianul „Lumina”. Pentru mai bine de 5 ani a lucrat la televiziunea Patriarhiei Române. Este pasionat de gânditori americani ca Richard Rorty şi Donald Davidson. Cînd se satură de relativişti, trece la filozofi moderni (W. James, R. Otto dar şi G.Vattimo şi J. Caputo) sau la gînditori români (D. Stăniloae, C. Noica, L. Blaga şi M. Eliade). În Răzvan se ascunde un demon cu fler literar, genul de „mirositor” care simte după cîteva pagini dacă o carte are valoare sau nu. Nu e vorba de gust la el, ci de ceva mai profund: de „flerul” în virtutea căruia simţi dacă autorul are ceva de spus în plan spiritual. Răzvan are nas, şi în plus are un talent cu care, dacă l-ar trata cu tenacitate ascetică, ar putea umili pe mulţi dintre vanitoşii literelor actuale. Duşmanii lui Răzvan sunt firea comodă şi o nesuferită detaşare ce-i împrumută aerul cinic al unui dezamăgit de omenire. Dar la ce înzestrare are, Diavolul şi-ar rîde în barbă dacă Răzvan ar lăsa-o să se irosească degeaba.
Sorin Popa, născut în 1985 la Olteniţa, este licenţiat în Filozofie la Universitatea din Bucureşti, cu o teză despre Martin Heidegger, şi a urmat un master de doi ani la Universitatea Paris IV Sorbonne, sub coordonarea lui Jean-Luc Marion. Scrie rar şi doar pentru un cerc restrâns, de obicei eseuri filozofice, abordând teme inactuale (precum moartea, natura artei sau a răului), dar şi locuri comune pe care încearcă să le scoată din atonie prin cultivarea paradoxului. Acum strînge material pentru o teză de doctorat despre conceptul de „inteligibil”. E o fire retrasă fără virtuţi histrionice, dar sub aparenţa lui placidă de tînăr cuminte stă la pîndă o minte speculativă redutabilă. Sorin e capul cel mai filosofic dintre cei cinci, de aici ascuţimea cu care poate comenta, capitol cu capitol, Fenomenologia spiritului a lui Hegel într-un cerc privat. Culmea e că de la tortura unui text sisific ca cel hegelian poate trece la degustarea fără prejudecăţi a poeziei moderne, la care unul ca mine abdică din lipsă de organ estetic. Sorin se bucură de cultură ca peştele de apă, şi cînd ambiţia afirmării îl va scoate în arenă, va scrie cărţi remarcabile.
Paul-Gabriel Sandu s-a născut la Reşiţa în 1986 şi l-am lăsat la urmă fiindcă se mişcă pe altă orbită, fiind unul din asistenţii lui Günter Figal la Catedra de Fenomenologie de la Universitatea „Albert-Ludwig” din Freiburg. Paul e de opt ani în Germania, fiind doctorand în Heidegger şi trecînd prin toate treptele palmaresului filosofic. Are un CV strivitor, şi cînd mi-amintesc că în 2007 dădea examen oral din Ontologia lui Noica, îmi creşte inima de mîndrie. A studiat la Aachen, Tübingen, Freiburg şi Fribourg (Elveţia), fiind traducător din Heidegger, Schelling, Habermas şi Edith Stein. E un erudit înzestrat cu elocvenţă de orator, avînd deopotrivă talent scriitoricesc. Cînd se va scutura de fantasmele stîngiste în care se complace acum, Paul va deveni un gînditor original, adică o minte autonomă, aşa cum şi-ar fi dorit Noica. Paul e un adolescent întîrziat, cu naivităţi de fecioară şi cu ardori de cruciat, dar vîrsta îl va căli în sens bun. E genul de tînăr care poate orice, atîta doar să vrea. Şi Paul vrea, aşa că viitorul lui e sigur, ce nu ştiu e pînă la ce prag de strălucire se va ridica.


irina petraş - Critica e zona cea mai tare a literaturii contemporane

Dacă descriem tinereţea ca noutate, prospeţime, îndrăzneală a perspectivei, ca vârstă deţinătoare de viitor fiindcă e în stare să-şi asume lucid trecutul, tinerii scriitori nu se numără neapărat după data naşterii. Sunt destui grafomani bătrânicioşi, deşi abia au ieşit din adolescenţă. Nici înţelepciunea nu e, de la sine, o calitate a vârstnicilor. Generaţiile/vârstele sunt operante şi necesare pentru priviri didactice, dar sar în aer la o mai apropiată cântărire. Şi între tineri, se poartă dezbinări, reticenţe, vanităţi, orgolii semănând leit cu ale mai vârstnicilor. Tot aşa cum şi unii, şi alţii sunt în stare şi să fie solidari, generoşi, profunzi, echilibraţi.
Dincolo de această introducere relativizantă, să spun că nu mă grăbesc să număr tineri poeţi şi prozatori pe lista pariurilor mele. Mulţi irump scânteietor în teritoriul literaturii, dar se sting curând ca un foc de paie. Mai multe şanse sunt să descoperi vâna durabilă în cazul tinerilor critici literari. Critica literară, am spus-o de multe ori, e zona cea mai tare a literaturii contemporane. Înregistrez mereu debuturi inteligente, expresive, consistente, confirmate de prezenţa ulterioară a autorilor în dezbaterile literare. Cum am mai spus, într-o „impresie” admirativă de acum vreo 3-4 ani, îi citesc atent nu doar cu sim-patie, ci şi cu sentimentul unei descărcări de responsabilitate, ca şi cum ceea ce au scris ei despre un anume subiect „rezolvă” chestiunea şi în numele meu. Cei pe care pariez sunt scrupuloşi, expresivi, echilibraţi, „meseriaşi”, cu instrumente proaspete şi personalizate, bine articulate, au vervă speculativă şi capacitate inovatoare, sunt bătăioşi şi ludici, enunţă apodictic şi relativizează cu graţie, amestecând ştiinţa cu plăcerea de a scrie. Şi, lucru extrem de important, ei, cei de raftul întâi, se întâlnesc în aceste calităţi cu criticii de raftul întâi din generaţiile precedente, chiar dacă ţin morţiş să creadă că noutatea lor nu are datorii de plătit şi chiar dacă mai vârstnicii cârtesc în barbă despre rebela şi nerecunoscătoarea tinereţe.
Iată lista mea (incompletă) de tineri comentatori de literatură. Îi voi înşira aici, alfabetic, doar pe cei care, cred, n-au depăşit încă 40 de ani: Cosmin Borza, Constantina Raveca Buleu, Bianca Burţa-Cernat, Marius Chivu, Cosmin Ciotloş, Marius Conkan, Luminţa Corneanu, Bogdan Creţu, Adina Diniţoiu, Teodora Dumitru, Raluca Dună, Gabriela Gheorghişor, Alex Goldiş, Mihai Iovănel, Marius Miheţ, Florina Pârjol, Andreea Răsuceanu, Andrei Terian, Claudiu Turcuş, Ligia Tudurachi, Simona Vasilache... Vestea bună e că, pe măsură ce unii ies din lista tinerilor, intră alţii, la fel de „de încredere”.


marta petreu - Poezie şi filosofie

Ştefan Bolea. E talentat şi instruit. Ca orice absolvent talentat de filosofie – a făcut Filosofia, e doctor în Filosofie, iar acum în curs de-a-şi completa colecţia de diplome (deocamdată inutile) cu un doctorat în Litere – Ştefan Bolea scrie bineînţeles poeme. Unele furioase. Şi cărţi deştepte şi docte de filosofie. În total, a publicat 9 sau 10 cărţi. Din cînd în cînd, păcătuieşte scriind aforisme. Pe deasupra, iubeşte poezia cum numai filosofii o pot iubi, drept care l-a apucat pasiunea editării poeţilor pierduţi, cum ar fi D. Iacobescu, Iuliu Cezar Săvescu. Convingerile lui sînt nihiliste, ceea ce nu mă miră. Ca orice tînăr de talent şi mult şcolit, nu are slujbă, aşa că nu prea ştiu din ce trăieşte... I-am cerut un poem. Pentru că-i generos, mi-a dat două. Iată-le, şi vă rog, dragi colegi de la România literară, să le publicaţi frumos, neîngrămădite şi la vedere:
Ştefan Bolea

graniţe deschise ca venele

chişinău românia
balcic românia
herţa românia
cernăuţi românia
ismail românia
dar atunci când interpreţii teatrului
maghiar anexează clujul
scena sa devine inviolabilă precum
cea a unei ambasade
de altfel prusia orientală se întinde
până la peleş
dar şi siberia până-n debrecen


seara la liceu

terenul de baschet gol
petrecere cu moroi în sala de sport
obstacole pentru proba de îndemânare în curte
nimeni mă veghează din spatele perdelelor bibliotecii
nimeni are ochii aţintiţi pe mine din sala de clasă
sunt urmărit de /nimeni/ toţi locuitorii planetei
mai devreme doi-trei sori căzuseră ca bombele atomice
proiectând cel mai frumos apus din istorie
mulţimile de nimeni au încremenit
cu mâna pe cuţit, lanţ şi funie
au îngheţat cu imboldul linşajului
aşa cum isus este întemniţat pe
cruce până la sfârşitul lumii
şi eu sunt internat în infern până
la abolirea timpului


adrian popescu - „Dintre sute de catarge’’

Dintre poeţii tineri, de aici, îi prefer pe Robert Şerban, Dan Sociu, Vlad Moldovan, Ştefan Baghiu, Ştefan Manasia, Ofelia Prodan. Dintre basarabeni, pe Dumitru Crudu, Mihai Vakulovski, Matei Hutopila şi Maria Pilchin. Pe Emilian Galaicu-Păun nu l-am uitat, dar el nu mai are vârsta primelor volume de versuri. Am avut apoi, recent, surpriza unor întâlniri cu vocile unor adolescenţi, elevi în ultimele clase de liceu, de cele mai multe ori, descoperite la diferite festivaluri, de pildă, la recentul Festival naţional Nicolae Labiş, 2015 , unde revista noastră a premiat o elevă talentată din Suceava. Steaua a avut un ecou literar puternic publicând un grupaj consistent, în nr. 2-3, 2012, cu asemenea viitori poeţi adevăraţi, zic viitori, deoarece mulţi se pierd pe drum, devenind foşti autori de poezie. Literatura cere perseverenţă, răbdarea şi curajul alergătorului de cursă lungă, gloria prea timpurie poate distruge talentul, dacă floarea sa se deschide prea repede poate îngheţa sub primul ger mai sever al criticii. Sau junele autor se alintă manierist, sigur pe gloria sa, uscându- se în câţiva ani...
Ce nu-mi place uneori la poezia tânără ar fi o anumită uniformizare a tonului, unul revoltat, de regulă, furios, într-adins prozaic, unde nu găsim mereu un subtext dramatic, sau tragic, ci doar o transcriere ciné- vérité a unor situaţii cotidiene plate, banale. Nu există decât la unii scânteia care să ilumineze întregul text, să-l facă unic, irepetabil, inventiv, original. Dacă ea se produce impresia este de intensitate a trăirii, de sensibilitate rănită, de puritate ultragiată, sub o crustă de cinism. Rar, dar memorabil, citim asemenea poezii la cei mai tineri, texte de mare autenticitate. Ele sunt deliberat provocatoare, prin vocabular, procedeu facil, sau brutal destructurante. Nicodată nu ne propun întreguri, mai mult sau mai puţin armonioase, ca la generaţiile anterioare, ci doar cioburi tăioase. Lumea în care trăim e prinsă o clipă în aceste fragmente mizând pe o anumită violenţă neo-avangardistă, sau ,,post- humană’’ ...Sper ca ei să reziste, prin ceea ce scriu, cât mai mult în inima cititorilor, nu doar a celor de o vârstă cu ei, a tuturor. Eu oricum pariez pe talentul lor. Dintre critici, apreciz excelenta echipă de comentatori la zi a României literare şi pe Iulian Boldea, Alex. Goldiş, Ovidiu Pecican, Rodica Ilie, Nicoleta Cliveţ...
P.S. Am dat iar liste incomplete, neurmând sfatul lui Nicolae Prelipceanu, ,,nu mai da liste, cei pe care-i pomeneşti nu-ţi vor mulţumi, considerând că li se cuvine menţionarea, iar cei pe care-i uiţi te vor detesta, pentru că nu i-ai amintit!”


dan stanca - A fi viu

În care dintre tinerii de azi cred? Cred în Teodor Dună atât ca poet cât şi ca redactor de carte. Faptul că la editura Tracus Arte se ocupă de manuscrisele altor autori arată disponibilitatea sa de-a nu se închide narcisiac în sine, ci de-a privi şi spre opera celorlalţi cu generozitate şi cu spirit critic. În general, despre el s- au spus lucruri multe şi astea nu au fost spuse de oricine dacă ar fi să mă gândesc numai la Mircea Ivănescu. El ca „douămiist” a propulsat o generaţie al cărei profil este complex, totuşi insuficient definit. Dar nu m-a cucerit poziţia lui doctrinară, ci acele poeme care parcă nu aparţin ancheta R.l. nici unei generaţii şi triumfă prin ele însele dincolo de orice încartiruire. Nu are încă 35 de ani, altfel spus, are tot viitorul în faţă. Dar ştiu pe de altă parte că generaţia lui nu prea crede în viitor. Când aveam 35 de ani ne aflam cu arme şi bagaje în legendarul an 1990 când într-adevăr ni se îngăduia să visăm orice. Lui Teo nu i se prea permite şi tocmai de aceea el are datoria să creeze breşe în actuala ambianţă care, deşi deplin deschisă, este la fel de opacă precum aceea din anii 80. Cred că şi de aceea volumul lui cel mai interesant „De-a viul” a optat pentru un asemenea titlu. Aici avem, cum s-ar spune, de toate, dar nu în devălmăşie. Este şi expresionism viril, dar găsim şi tuşe delicate ca în impresionismul sfielnic. Teo poate fi aşadar şi melancolic şi ironic, şi frivol şi grav, şi sumbru şi solar. Combină contrariile fiindcă ştie că doar în acest fel poate înainta spre marea poezie. Încă o dată, are tot viitorul în faţă, dar fără proprie nevoinţă va eşua. Nu contează cei care te iau în braţe şi te bat cu flori, nici ceilalţi care-ţi pun beţe în roate, ci propria ta privire care străpunge bezna şi caută aurul spiritual. Versul său amplu, cu poticniri bine găsite, cu flux şi reflux, cu salturi şi stagnări, cu acea vrajă care scoate cuvintele din câmpul lor noţional şi le dă o sonoritate aparte, de parcă nu ar fi scrise în româneşte, ci într-o limbă a păsărilor, îl cucereşte pe cititor, fie acesta mai mult sau mai puţin avizat. Dar poezia tinereţii poate fi şi o capcană teribilă. Eşti tânăr şi frumos, dar nu ştii ce te aşteaptă a doua zi. Îi doresc lui Teo să rămână tânăr, dar cu acel as în mânecă prin care va şti să se pună în gardă faţă de surprizele viitorului. Cu alte cuvinte eu cred în poezia lui fiindcă dincolo de expansivitatea de la sine înţeleasă mijeşte şi acea zăpadă a înţelepciunii care are menirea să tempereze excesele vitaliste. Teo Dună, născut în zodia Peştilor, în Tâncăbeşti, acolo unde a fost omorât în toamna lui 1938 Corneliu Zelea Codreanu împreună cu camarazii lui, ce chestie! - poate înălţa câmpia la nivelui muntelui.


alex. ştefănescu - Mizez pe Vlad A. Popescu

Nu-mi place să mizez pe mai mulţi autori (şi la LOTO joc o singură combinaţie de numere). Dacă aş miza pe mai mulţi – sau, de ce nu, pe toţi – ar fi ca şi cum n-aş miza pe niciunul.
Îmi leg mari speranţe de un tânăr, Vlad A. Popescu, autorul volumului de proză scurtă Viaţa face toţi banii, apărut recent la Editura All. Este unul dintre cei mai inventivi scriitori din câţi s-au afirmat la noi în ultimii ani. Fiecare povestire a sa îl ia prin surprindere pe cititor, ca o scamatorie. Ce ar povesti despre propriul său botez un copil în vârstă de câteva zile, dacă şi-ar înţelege situaţia şi ar putea vorbi? Ce i-ar putea spune la telefon unui vânător un ţap înainte de a fi împuşcat de el şi după aceea, ajuns pe lumea cealaltă? Ce se întâmplă cu miliardele de nenăscuţi care aş- teaptă (unii dintre ei – de mii de ani) să se nască? Cum evoluează relaţia dintre un bărbat şi o femeie aflaţi – printr-un concurs de împrejurări – în aceeaşi cabină, de telefon, de ascensor, de probă, de vot etc.?
Autorul găseşte răspunsuri năstruşnice şi totuşi plauzibile la asemenea întrebări. Situaţiile pe care le descrie, departe de a fi nişte curiozităţi, fac parte din comedia existenţei. După un moment de consternare, cititorul le... recunoaşte. Lectura funcţionează, s-ar putea spune, în doi timpi: consternare/ recunoaştere. Această alternare face ca istorisirile să fie atractive, să-l flateze pe cititor (care se transformă într-un fel de partener al autorului) şi să conducă la o înnoire a modului în care lumea de azi se reprezintă pe sine.
„Iată cum arătaţi!” pare să spună Vlad A. Popescu mutând mereu – în căutare de unghiuri neaştepate – oglinda în care le oferă semenilor ocazia să se privească.
Ludică şi parabolică, purtătoare a unui secret umor, ca aceea a lui Răzvan Petrescu sau a Doinei Ruşti –, proza lui Vlad A. Popescu se remarcă în acelaşi timp prin perspicacitate în înţelegerea-imaginarea modului de funcţionare a psihologiilor. Persona- jele, repede şi expresiv schiţate, îşi dezvăluie modul de a gândi pe parcur- sul unor dialoguri alerte. Schimburile de replici, de pe poziţii de obicei ad- verse, seamănă cu un meci de ping- pong şi sunt captivante. Puse în scenă, ar fi urmărite cu atenţie şi răsplătite cu aplauze.
Cum i se înfăţişează lumea de azi unui bărbat aflat la volanul maşinii sale? Este încă una dintre întrebările surprinzătoare pe care şi le pune autorul şi căreia îi răspunde tot el, reprezentându-şi o călătorie cu automobilul prin Bucureşti ca pe o odisee. Când conducem maşina sunteţi atenţi, de obicei, la traseu şi la semnele de circulaţie, fără să observăm ce fac oamenii prin mijlocul cărora trecem. Dacă i-am privi mai atent – riscând să facem un accident de circulaţie sau să fim amendaţi de un poliţist – şi dacă am mai şi opri din când în când, ca să luăm parte, fie şi numai ca spectatori, la întâmplările lor de fiecare zi, am ajunge foarte târziu acasă, ca Ulise în Ithaca.
Astfel se joacă Vlad A. Popescu cu bietele noastre suflete de cititori, arătându-ne ceea ce este uimitor şi în acelaşi timp atât de bine cunoscut de noi toţi în existenţa cotidiană.


simona vasilache - Tinerii altora

Întâmplarea face să-mi fie mai comod, ocupându-mă de paginile de traduceri, să mizez mai curând pe tinerii altora. Cu alte cuvinte, pe sclipitoarele debuturi din vitrina cu literatură străină. Fireşte, temându-mă mai puţin de selecţii decât – vai! – dacă aş fi cernut colegi de generaţie din literele noastre, mă opresc la trei nume: Joël Dicker, Anthony Marra şi Brooke Davis. Lui Dicker i-a apărut în româneşte, acum doi ani, la Editura Trei, tradus de Ana Antonescu, thriller-ul Adevărul despre cazul Harry Quebert, o radiografie a Americii de azi, prin prisma păcatelor ei. Anthony Marra este autor Humanitas Fiction, unde i-a apărut anul acesta Constelaţia fenomenelor vitale, un roman despre războiul ruso-cecen, văzut prin ţesătura de relaţii dintre trei personaje pe care drama le aduce împreună. În fine, australianca Brooke Davis a apărut la Polirom, în traducerea Ancăi Băicoianu, cu Obiecte pierdute, roman de debut în care construieşte un personaj puternic, o fetiţă de şapte ani, Millie Bird, colecţionară de mortăciuni cu iz familiar şi purtătoare de întrebări adânci, încurcătoare.
Aşadar, o varietate de teme profunde şi o mare maturitate îi aduce laolaltă pe aceşti tineri autori dintr-o specie din care, vorba ceea, ne-am dori să avem şi noi mai mulţi.


răzvan voncu - Şapte poeţi, patru critici şi niciun prozator

Presimt că orice aş răspunde la această întrebare, nemulţumiţii de serviciu ai „literaturii noi” îmi vor da peste mână şi-mi vor reproşa ceva.
Dacă, de pildă, voi spune că mizez, în poezie, pe Dan Sociu, Răzvan Ţupa, Cosmin Perţa, Ştefan Manasia, Maria Pilchin, Dumitru Crudu şi Vlad A. Gheorghiu, cineva – nemulţumit că nu l-am nominalizat şi pe el (întrucât nu cred în talentul lui mediocru) – îmi va reproşa că nu mă pricep la literatura „actuală” şi îmi va recomanda, cu superioritatea neantului pur, să mă întorc la ediţiile mele.
Dacă voi spune că nu cred în nici un prozator tânăr, cu Dan Lungu în frunte, şi că îi aştept răbdător pe prozatorii foarte tineri, altcineva mă va urechea că nu înţeleg „minimalismul” (termen folosit, la noi, într-o accepţie care nu are nimic comun cu ceea ce este, de decenii bune, minimalismul în artele occidentale).
Dacă voi afirma că îmi pun mari speranţe în critica lui Cosmin Ciotloş, vreun literat de Facebook mă va acuza, cu siguranţă, de „corupţie literară”: ca redactor-şef al „oficiosului” n-ar trebui, într-o asemenea logică strâmbă, să cred în propriul nostru cronicar literar. Nici dacă aş adăuga că îmi plac mult Marius Miheţ, Antonio Patraş şi Adrian G. Romila, n-aş ieşi basma curată: toţi trei scriu tot în „oficios”, iar cel de- al doilea nici nu mai e chiar aşa de tânăr.
Dincolo de ironia amară din rândurile de mai sus, aş vrea să se înţeleagă, pe de-o parte, că există destui scriitori tineri (adică între 25 şi 40 de ani, încă neacreditaţi definitiv), care promit o continuitate de valoare şi de substanţă în literatura noastră, chiar dacă e puţin probabil ca în viitorul apropiat să mai asistăm la o schimbare a codului literar, rămas acelaşi de la optzecişti încoace.
Pe de altă parte, atmosfera irespirabilă pe care alţi scriitori tineri (lipsiţi de valoare, însă plini de tenacitate) o creează, în reviste şi în mediul virtual, face aproape imposibilă exercitarea firească a actului critic. Adică a exprimării unei judecăţi de valoare care să îl orienteze şi pe cititor, şi pe scriitor – în cazul tinerilor, poate chiar mai ales pe scriitor –, prin hăţişul lecturii. În special în provincia provinciei, exprimarea unei rezerve, chiar când nu este definitivă, este privită ca o agresiune, conspiraţie sau ca semn sigur de cecitate, iar nu ca un drept legitim (ca să nu mai vorbim de datorie...) al criticului. Tot felul de oameni care scriu asiduu nu înţeleg – şi din cauza facultăţilor proaste pe care le-au făcut, de ce să ne ascundem după deget – că pentru a fi scriitor nu e suficient să publici pe internet un text care îţi place ţie: scrisul e un meşteşug aspru, care se deprinde în timp şi în care e nevoie de parcurgerea obligatorie a unor trasee de validare. Oricât de neplăcute sunt toate acestea pentru cineva dornic de glorie imediată, tiraje şi publicitate.
Din fericire, noi, odioşii critici, cadavrele în putrefacţie ale literaturii etc. etc., suntem la post.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara