Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi:
Scriitorul care îşi confunda cititorii cu o pălărie de Paul-Gabriel Sandu

Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia: Transliteratură şi realitate,
Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2011, 279 pag.

Lucrarea lui Pompiliu Crăciunescu, Transliteratură şi realitate, se doreşte a fi un studiu insolit al operei literare a lui Vintilă Horia, centrat asupra celor trei romane care alcătuiesc Trilogia exilului. Studiul se deschide cu prezentarea câtorva date biografice şi evenimente relevante din viaţa scriitorului, fiind schiţate aici, de asemenea, unele dintre temele centrale ale romanelor: exilul, căutarea omului indiviz, „triada tematică a viitorului mare romancier: iubirea, sacrul, cunoaşterea” (p. 36).

Ni se vorbeşte despre „adevărul pulverizat”, care trebuie depăşit prin „adevărul sacrului”, de o proză în care „onirismul şi miraculosul învăluie orice tensiune cognitivă”, în care „«apofatismul cuantic» se încrucişează cu cel religios” (p. 59). etc. Cititorul se va aştepta, poate, ca puzzle-ul conceptual, din care criticul literar ne prezintă numai câteva elemente disparate în paginile introductive, să fie întregit pe măsura ce lectura avansează, şi să devină astfel inteligibil. Această aşteptare îi va fi însă iremediabil înşelată, căci cu cât va intra în „profunzimea” cărţii, va spori impresia că autorul, asemenea unui spirit malefic cartezian, îi furnizează mereu fragmente aparţinând altor „jocuri de puzzle”, încercând să lămurească conceptele dificile prin altele şi mai greu de înţeles, şi rupând mereu fragilul fir al Ariadnei pe care – chiar cu cele mai mari eforturi –cititorul îl poate ţine rareori în mână mai mult de câteva pagini.
Pentru oricine este familiar cu proza lui Vintilă Horia, este de la bun început limpede că discutarea, într-un volum de puţin peste două sute de pagini, a mai bine de zece romane ale scriitorului, nu se poate face decât într-un mod fugitiv şi superficial; mai ales în condiţiile în care numai Trilogia exilului este extrem de bogată în referinţe literare şi culturale a căror investigare numai ar reclama un spaţiu mult mai vast. Însă Pompiliu Crăciunescu nu îşi propune să facă o analiză literară a operei lui Vintilă Horia – chiar dacă ne mărturiseşte acest lucru abia într-o notă de subsol de la pagina 176: „categoriile conceptuale utilizate în analiza obişnuită a prozei, nu se regăsesc în prim-planul acestei analize”; lăsând astfel de formulări eufemistice la o parte, trebuie spus că aceste „categorii conceptuale” lipsesc aproape cu desăvârşire. Faptul este justificat prin accentul pus de prozatorul de origine română pe „mesajul transmis” şi de „sărăcia epică” a romanelor sale. Reducerea unei opere de artă la componenta ei cognitivă este însă un demers departe de a fi de la sineînţ eles în critica literară de astăzi ori de aiurea – şi care tocmai de aceea ar trebui legitimat şi explicat încă de la început. Redusă la „mesajul” său, oricât de complex, operei de artă îi este negată dimensiunea ei autentică, cea care o deosebeşte de reportaje de ziar bine realizate sau de studii bine întocmite: dimensiunea estetică.
Însă dacă lucrarea lui P. Crăciunescu nu este o lucrare de critică literară, atunci ce este? Răspunsul la această întrebare nu va fi deloc uşor de găsit. Cu o formulare foarte îngăduitoare, s-ar putea spune că studiul de faţă este o investigare a presupoziţiilor filosofice, teologice şi ştiinţifice ale prozei lui Vintilă Horia. Prima parte a lucrării, care este centrată în jurul analizei Trilogiei exilului, este lămuritoare în privinţa tehnicilor folosite de critic pentru analiza sa inedită. Cititorul este pus mereu în faţa unor suite de comparaţii şi paralele mai mult sau mai puţin inutile între situaţii şi personaje din proza lui Vintilă Horia şi poziţii filosofice sau ştiinţifice dintre cele mai diferite şi mai incomensurabile, care nu au rolul de a susţine demersul argumentativ – fiind ele însele foarte superficial explicitate şi investigate –, ci de a alcătui frumoase broderii baroce, care încearcă să ia ochii cititorului, şi nu să-l facă să înţeleagă. Discutând „filosofia romanului” lui V. Horia, autorul ne lămureşte că ea „vizează conştiinţa transcendentală, luată în considerare, pe căi învecinate, şi de către E. Husserl sau de către Maestrul Eckhart. În această privinţă (ni se spune mai departe), Ovidiu este întruparea dinamică a unui concept, proiectată în lumina neoplatonismului augustinian” (p. 94).
Fără să lămurească oricât de puţin aceste cel puţin îndrăzneţe paralele, autorul vorbeşte pe aceeaşi pagină despre „iluminările succesive” ale conştiinţei personajului principal din romanul analizat, ca „având rolul reducerii eidetice” (corect ar fi fost reducţiei eidetice – însă abuzul terminologiei filosofice este abia la început), considerând mai apoi că „după exemplul cuplului subiect-obiect transcendental, adevărul şi lumina interioare dezvăluie o singură şi aceeaşi enigmă indefinită etc.” (p. 94). Tot acest delir conceptual, care abuzează grav de răbdarea şi caritatea cititorului, se desfăşoară pe mai puţin de o jumătate de pagină. Dar să ne oprim puţin şi să supunem această avalanşă epatantă şi ameţitoare de cuvinte unei succinte analize. Mai întâi „cuplul” subiectobiect transcendental (mai corect ar fi fost, poate, „transcendentale”, autorul părând a avea în vedere un plural, afară de cazul în care este vizată însăşi transcendentalitatea cuplului!) este o himeră conceptuală şi arată o gravă necunoaştere a terminologiei husserliene, care nu discută nicăieri despre ceva precum un „obiect transcendental”, ci numai despre un „ego transcendental”. Acest aşa-zis „cuplu” serveşte mai apoi drept model pentru felul în care „adevărul şi lumina interioare dezvăluie o singură enigmă”. Argumentul, deşi nu e încă limpede care este acesta, este impecabil, iar cititorul forţat să-şi contemple ignoranţa. Întreg „studiul” este construit în acelaşi fel, adeseori cu accente la fel de hilare. În afara unei paralele ceva mai articulate şi mai elaborate între stadiile existenţei unui alt personaj romanesc al lui V. Horia, prinţul Radu- Negru, şi cele trei etape existenţiale kierkegaardiene: estetic, etic şi religios, autorul perseverează în a face tot felul de apropieri şi de paralele dintre cele mai insolite, repetând aproape obsedant câteva idei, precum cea a cunoaşterii indivize şi a omului întreg, făcând grave erori şi confuzii terminologice ori enunţând platitudini pe un ton grav. Suntem mereu înconjuraţi de concepte ortografiate cu majusculă ori scrise în italice, de afirmaţii conclusive sforăitoare: „autotranscendenţa este o renaştere în Deschis” (p. 254), ca şi când autorul ar vrea să ne atragă mereu atenţia să păşim încet, să ne mişcăm cu grijă, să nu stricăm misterul, dându-ne senzaţia că se întâmplă lucruri mari la fiecare pas. Concluzia lucrării – şi una dintre puţinele fraze inteligibile ale „studiului” – este că „opera sa (a lui V. Horia), în totalitate, este o demonstraţie a incompletitudinii cognitive atât a raţionalităţii, cât şi a revelaţiei” (p. 249), o idee care, începând cu Toma d’Aquino, care a enunţat-o poate în modul cel mai răspicat, a fost reluată timp de aproape şapte secole în cele mai diferite registre. Redusă la demonstraţia acestei constatări, opera lui V. Horia, „în totalitate” devine, în bună măsură, superfluă.
Există, în ansamblu, două moduri de a scrie o lucrare de critică literară: primul este acela în care criticul se retrage din faţa textului care face obiectul discuţiei, lăsându-l să vorbească pe aceasta pentru sine, „moşindu-l”, micşorând distanţele de orice fel între el şi cititor, punându-l într-o lumină cât mai clară; cel de-al doilea mod este acela în care textul discutat devine pretextul construirii unui discurs cât mai epatant şi mai scânteietor, prin care criticul se „pune pe sine în scenă”, sufocând textul pentru care ar trebui să fie mijlocitor. Iar despre studiul lui P. Crăciunescu se poate spune, probabil, orice; mai puţin faptul că ar face parte din prima categorie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara