Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Scriitorul politicos: Duiliu Zamfirescu (fragment) de Mihai Zamfir

Considerat primul nostru romancier cu operă amplă şi bine articulată, Duiliu Zamfirescu ne apare astăzi drept un autor mai degrabă modest, fără suflu, supralicitat în timpul vieţii, ca şi în posteritatea imediată. La el onorurile culturale şi succesele sociale au împins în prim plan o operă mediană, exaltată însă de critică în lipsă de altceva. Rămîne autorul junimist prin excelenţă şi discipolul maiorescian prin vocaţie.

Unica sa reuşită culturală este de natură lingvistică: a scris o limbă clară, nuanţată, a dozat atent neologismele indispensabile, arhaismele, regionalismele şi termenii populari – supunîndu-se regulii formulate de Maiorescu şi devenite cu timpul o regulă a Junimii în ansamblul ei. Frazarea atentă şi buna-cuviinţă lexicală se degajă din orice scriere a autorului; înainte de a afla ce vrea Zamfirescu să spună, rămîi plăcut impresionat de modul în care o spune; limba română literară, în varianta ei medie, a ajuns o dată cu el la echilibru.

Junimist rămîne Duiliu Zamfirescu şi pentru că întreaga sa carieră literară a reprezentat o luptă continuă cu romantismul de tinereţe, pe care n-a reuşit niciodată să-l elimine: un romantism rezidual pîndeşte îndărătul celor mai reuşite bucăţi scrise de el, în versuri sau în proză.

Fără să fi fost înzestrat cu talent literar notabil, Zamfirescu a încercat să suplinească lipsa de talent prin stăruinţă, savoir faire social şi abilitate mondenă. Puţinul la care a ajuns l-a obţinut prin efort continuu, printr-o voinţă ieşită din comun; e victoria muncii modeste asupra naturii care, în cazul său, s-a arătat mai degrabă parcimonioasă cu înzestrarea nativă. Dacă îl judecăm după modul în care s-a impus pînă la urmă contemporanilor, marea experienţă existenţială a vieţii lui a fost încununată de succes; a reuşit să răzbată acolo unde nimeni, probabil nici el însuşi, nu crezuse că ar fi posibil. Proza şi poezia sa reprezintă un elogiu al stilului măsurat şi al cuminţeniei literare. Felul în care se comportă cuplurile de îndrăgostiţi din cel mai cunoscut roman al său, Viaţa la ţară (Saşa şi Matei Damian, adolescenţii Tincuţa şi Mihai), ilustrează manualul de bună purtare în societate de la finele secolului al XlXlea. Nici o emoţie, nici o violenţă nu tulbură continuul elogiu al castităţii. Rareori vocaţia profundă a mediocrităţii s-a manifestat în cazul unui scriitor român cu atîta convingere ca la Duiliu Zamfirescu.

În schimb, biografia reprezintă capodopera acestui scriitor. A vrut, încă de tînăr, să-şi facă un nume în literatură; şi-a dat seama că va putea accede la notorietate doar construindu-şi o carieră paralelă, un nume social care să-i promoveze scrisul. Va dovedi un mare talent în arta combinaţiilor, a autoafirmării, a manevrării pîrghiilor oculte creatoare de renume literar. Cariera i-a fost trasată cu precizie încă din tinereţe şi a rămas pururi ascendentă: nici o şovăială, nici o gafa, nici un pas înapoi; de la situaţia de modest avocat de provincie şi de jurnalist anonim la cea de scriitor „celebru“, de academician, de Ministru de Externe şi de Preşedinte al Camerei Deputaţilor a urcat mereu, cu aparentă graţie naturală. A ştiut de la început ce vrea şi s-a consacrat cu toate forţele scopului ales.

Propria-i biografie a fost marea lui realizare. Romanul de debut şi improvizatul volumaş Fără titlu (1883) ne arătau un tînăr de 25 de ani care scrie fără nici un haz. Eforturile veleitarului încrezător în steaua lui se consumau însă pe alte planuri: după ce îi făcuse curte eficace lui Macedonski, pentru ca acesta să-i patroneze debutul poetic (fapt petrecut în 1880), îşi părăseşte rapid naşul literar imediat ce „Literatorul“ şi directorul său încep să fie marginalizaţi. E posibil ca trecerea aproape instantanee la Junimea să fi fost rezultatul unei consonante mai adînci, cu toate că la 1883 personalitatea nevertebrată a viitorului scriitor se orienta mai ales în funcţie de interes. Miza pe cartea maioresciană se dovedeşte profitabilă: cîştigă concursul de ataşat la Ministerul de Externe (1886) şi, doi ani mai tîrziu, cînd conservatorii vin la putere, colegul său de cenaclu junimist, P.P. Carp, îl trimite în misiune la Roma. Aici nu pierde vremea. Peste doar un an şi ceva, ştiind cît de fluctuante sunt lucrurile în ţară, îşi asigură un sprijin solid pentru cariera diplomatică tocmai în lumea romană, unde abia descinsese; obţine mîna Henriettei Allievi, bogata fiică a unui foarte bogat senator italian, preşedinte de bănci şi de consilii de administraţie; cu asemenea socru, fluctuaţiile guvernamentale de la Bucureşti nu-l mai speriau, însăşi permanenţa lui la Legaţia României din capitala Italiei timp de aproape două decenii (pînă în 1906), cu o minimă întrerupere, în dispreţul oricăror reguli ale carierei diplomatice, s-a datorat covîrşitoarei influenţe de care se bucura familia sa italiană.

Zamfirescu nu-i uita însă nici pe şefii junimişti, în frunte cu Maiorescu, abil şi metodic cultivaţi de la distanţă, printr-un bombardament epistolar continuu şi metronomic. În lumea românească, Maiorescu rămînea eminenţa cenuşie absolută, iar Zamfirescu îi datora cariera, aşa că susţinerea corespondenţei cu Pontiful s-a transformat în comandament permanent. I se adaugă gesturi mai puţin obişnuite, dar extrem de eficiente, precum elogiul ditirambic închinat lui Maiorescu într-o operă de ficţiune (romanul ~ndreptări), unde personajul complet episodic, părintele Lupu, ţine un discurs de cîteva pagini în capitolul al treilea, veritabil poem în proză închinat multiplei activităţi maioresciene. Insignifiantă în ansamblul naraţiunii, figura părintelui Lupu pare inventată de prozator doar pentru a i se pune în gură, fără nici o legătură cu restul acţiunii, un panegiric elucubrant.

De acum încolo, cariera scriitorului va evolua doar pe culmi. La întoarcerea în ţară, în 1906, ocupă cel mai important post din Ministerul de Externe, pe cel de Secretar General. Porţile Academiei s-au deschis în mod natural celui care era deja considerat un mare scriitor. Dacă n-ar fi comis imprudenţa de a-l contrazice public pe Maiorescu o singură dată (de altfel, doar aluziv şi într-o chestiune pur literară). Zamfirescu şiar fi continuat traseul strălucitor fără nici un accident de parcurs, precum cel din 1913, cînd Maiorescu, devenit primministru, l-a obligat să renunţe la diplomaţie. Mai tînărul discipol afla, pe socoteala lui, că mandarinii nu trebuie atinşi nici măcar cu o floare.

Ajuns pe vîrful piramidei, Duiliu Zamfirescu începe să se creadă mare scriitor cu adevărat. Ceea ce afirmă el despre propriile romane (care ar fi egale cu ale lui Tolstoi!), despre poezia sa (superioară celei a lui Carducci!), despre locul său în literatura română (situat cu mult deasupra unor mediocri-precum Slavici ori Caragiale!) etc.etc. ar putea compune o antologie comică, dacă n-am şti că, bolnav de mania grandorii, personajul credea cu tărie în ceea ce spunea. Conştient la tinereţe de propria sa insignifianţă, din care a făcut toate eforturile să se salveze, Duiliu Zamfirescu îşi pierde treptat luciditatea pe măsură ce, avansînd în vîrstă, constata că onoruri de toate ordinele îl copleşeau.

Considerat romancier înainte de toate, scriitorul a visat iniţial să se afirme în poezie. Modul în care fusese întîmpinată prima sa proză mai amplă l-a făcut să renunţe pentru o bună bucată de vreme la roman şi să se consacre prozei scurte ori poeziei. Încă de la macedonskiana piesă de debut, uitatul poem Levante şi Calavryta, poetul de 22 de ani ne oferise esenţialul inspiraţiei sale: romantismul mediu gen Musset, în tonalitate generală de factură Bolintineanu. Spre deosebire însă de paşoptist, Zamfirescu nu acuza nici o stridenţă lexicală, nu utiliza nici un neologism deplasat, iar tragica bucată se desfăşura fără pic de patos, după regulile bunei-cuviinţe. Lui Macedonski îi plăcuse, probabil, inspiraţia solară şi sudică a debutantului, atracţia lui pentru Mediterana, visul unui clasicism păgîn.

Exact ca în Levante şi Calavryta scrie poetul şi în anii următori – poezii de dimensiuni mai largi ori mai reduse, dar vers de factură asemănătoare. Şederea în Italia, din anul 1888 înainte, nu-i modifică stilul, ci îi oferă doar o vagă culoare locală. Volumele Alte orizonturi (1894) şi Imnuri păgîne (1897) configurează o poetică extrem delimitată ca aspiraţii şi intens repetitivă: vers rece, corect şi fară entuziasm, sentimente măsurate, melancolie vagă; prozodia este însă riguros respectată, fără nici o licenţă. Nu întîmplător îl atrag formele fixe, compoziţiile de trei catrene sau sonetul (vezi sonetele La lună, Culcates romaniţe, dar mai ales Boul, mică reuşită fără vîrstă):

„ De-a pururi trist, în mijlocul cîmpiei,
Voinicul bou priveşte înainte,
Cu ochii mari, cu sufletul cuminte,
Ca un simbol antic al poeziei. [...]

Trec norii, trec, spre asfinţit de soare,
Înveştmîntînd senina lui tăcere
Într-un mister de umbre călătoare.

El pleacă trist, să cate mîngâiere,
Urmînd pe jos un lung şir de cucoare,
Ce cîntă-n zbor o notă de durere“,

Majoritatea comentatorilor au afirmat că Italia i-ar fi modificat poetului complet viziunea; la o examinare atentă, ne miră cît de puţin a oferit această ţară, poetic vorbind, autorului român. Numeroasele lecturi din Leopardi, Carducci ori Pascoli trec fără să lase urme sensibile, cu toate că Zamfirescu a tradus, cu efort şi fără har, din poeţii italieni. Chiar dacă în ultimii ani ai secolului al XlX-lea literatura italiană începe să fie citită de Duiliu Zamfirescu în original, ea îi rămîne în bagajul mintal pasiv; doar cîteva aluzii italice sunt plasate pentru sugerarea unei lumi sudice (Roma, Palermo, Tivoli, Laţiul).

O dată cu volumele Poezii nouă (1899) şi mai ales Pe Marea Neagră (1919), poezia lui devine o repetare în ton minor a ceea ce fusese deja spus şi probează căderi de gust din ce în ce mai frecvente. Poemele de mare întindere, unele scrise în stil popular (Miriţă), trebuie evitate. Moştenirea poetică a autorului se cuprinde în versurile scrise înainte de sfîrşitul secolului al XlX-lea. Ca poet, Duiliu Zamfirescu a încercat să filtreze romantismul, concentrîndu-se asupra unui efort de dominare a versului şi idealizînd perfecţiunea formală. Cele mai interesante compoziţii rămîn evocările simbolice de natură, pastelurile aluzive şi delicate, unde peisajul degajă o melancolie incurabilă (Vara, Iulie, La o fîntînă). În chip simptomatic, nu peisajul mediteranean şi nici amintirile latine nu-i oferă lui Zamfirescu material pentru poezie originală, ci rememorarea peisajului românesc, în momentele cînd se afla în străinătate. Lipsit de suflu liric intens, apelează la pretexte epice pentru surprinderea unor stări de spirit excepţionale; cîteodată experienţa îi reuşeşte, precum în Sosesc, poezie scrisă imediat după ajungerea în Italia, transpunere sub cerul italic a melancoliei dunărene:

„Sosesc cocoarele, sosesc,/ De după deal de ţintirim,/ Iar anii trec, copiii cresc,/ Se schimbă tot ce-i omenesc,/ Şi noi îmbătrînim.// Mi-aduc aminte ca acum/ Cînd alergam cu capul gol/ Prin prăfaria de pe drum/ Şi cînd ardeam cărţile scrum/ Şi şcoalei dam ocol.// Şi-n fine, astăzi, cînd gîndesc/ La ce ne este dat să fim,/ Cum anii trec, copiii cresc,/ Bătrînii cum se odihnesc/ În deal la ţintirim,// Mă simt nepriceput şi mic/ În gloata de zădărnicii/ Şi nu mai pot zice nimic,/ Ci numai ochii îi ridic/ Şi caut spre copii“.

Duiliu Zamfirescu era el însuşi convins că nu poezia reprezenta punctul său forte, că nu ea îl va salva literar, şi mărturisea asta cu sinceritate unei bune prietene într-o scrisoare din 1895: „}i-am trimis o cărticică de versuri. Sunt reci, nu-i aşa? Am vrut să le fac reci, ca de marmoră, dar poate au ieşit de piatră de gîrlă“. Şi avea dreptate!

Scriitorul a reuşit să se impună însă ca romancier, ajutat de încurajările tuturor, de modul în care ciclul său romanesc a fost primit, ca şi de puţinătatea romanelor din ţara noastră în acea epocă. Publicînd pe parcursul unui deceniu şi ceva, între 1894 şi 1906, şase romane, dintre care cinci în succesiune narativă, Duiliu Zamfirescu şi-a legat numele de această specie.

Superior în ipostază de romancier faţă de poet, el a meditat îndelung şi fructuos asupra condiţiei romanului ca specie, asupra trăsăturilor care se cer unui romancier, dar nu a reuşit să devină unul excepţional. Singura semi-reuşită o reprezintă primul volum închinat familiei Comăneştenilor, Viaţa la ţară, cu suplimentul său Tănase Scatiu (acesta din urmă de dimensiuni mult mai reduse şi formînd împreună cu Viaţa la ţară o unitate epică). Intenţia mărturisită explicit a fost aceea de a oferi un tablou larg al societăţii româneşti contemporane, plecînd de la destinul unei familii, aşa cum făcuse Tolstoi în Război şi pace. De aceea, în Viaţa la ţară capitole scurte schimbă mereu perspectiva, ca şi personajele aflate în centrul atenţiei. Acţiunea Vieţii la ţară cuprinde cîteva luni, din iulie pînă în iarnă; acţiunea din Tănase Scatiu se desfăşoară pe parcursul a aproape două luni, în postul Crăciunului, pe o vreme de iarnă mohorîtă şi antipatică; finalul se plasează în ianuarie anul următor; romanele au consistenţa unor nuvele ceva mai ample – nici vorbă de suflu epic tolstoian ori de mari tablouri sociale.

Din păcate, Zamfirescu pune la baza proiectului său romanesc ideologia; în viziunea autorului, romanul ar trebui să demonstreze un anumit adevăr social şi istoric, de aceea personajele sale reprezintă mai degrabă întruparea unor principii: Dinu Murguleţ întruchipează boierul de viţă veche, depăşit de lumea în modernizare; Matei Damian ar fi tînărul aristocrat trecut prin cultura occidentală; Saşa Comăneşteanu – tînăra boieroaică plină de generozitate şi de principii umanitare; Tănase Scatiu – mitocanul îmbogăţit etc. Prezentarea de către romancier a personajelor sale se face în ordine aproape teoretică. Saşa Comăneşteanu „era născută la ţară, crescută pe lîngă tată-său, în idei statornice de iubire a pămîntului strămoşesc. Comăneştenii jucaseră un rol însemnat în toate mişcările naţionale“; cînd îşi întîmpină nepotul abia venit în ţară, după o absenţă de şapte ani, Dinu Murguleţ îi administrează mai întîi de toate o lecţie de patriotism: „Uite pămîntul ăsta – nu m-aş duce de pe el pentru nimic în lume. Aici suntem născuţi şi eu şi maică-ta, şi părinţii noştri şi părinţii părinţilor noştri“, spune bătrînul „înghiţindu-şi nodul de emoţiune ce-l îneca“.

Se vorbeşte mai ales în poncife, iar limbajul autorului e plin de comentarii teoretice care blochează desfăşurarea nestînjenită a acţiunii. Aceasta rămîne previzibilă pînă în final – e o relatare cuminte, fără ieşiri din tonul mediu, fără nebunie. Autorul nu pare a bănui că romanul căruia îi lipseşte măcar un grăunte de nebunie este ratat din capul locului. Conform dozajului lingvistic atent pe care şi l-a propus, Zamfirescu alternează metodic replicile în limbaj elevat cu cele în limbaj popular, scenele mai degrabă statice cu inevitabilele „descrieri de natură“, de multe ori redactate în manieră „poetică”; ele nu sunt însă, ce-i drept, prea multe, ci cedează .pasul descrierilor de interior, aglomerărilor de obiecte, acestea mult mai reuşite şi îndeplinind o funcţie romanescă utilă.

Dincolo de ideea de a construi un roman ideologic, Duiliu Zamfirescu poseda trăsături de adevărat romancier care, în alt context, ar fi rodit. Faţă de romanul românesc precedent, cel al autorului nostru utilizează dialogul cu naturaleţe, uneori cu aplomb (atracţia autorului pentru teatru, atracţie ce l-a dus la scrierea unor piese nesemnificative, l-a ajutat însă în arta replicilor). Viaţa la ţară şi complementul său (Tănase Scatiu) posedă în ansamblu o schemă narativă interesantă: preocupate să sugereze, prin lentoare şi previzibil, ritmul însuşi al vieţii, romanele beneficiază de finaluri neaşteptate şi violente; Viaţa la ţară se încheie cu `nfruntarea dintre Matei Damian şi Tănase Scatiu, iar cel de-al doilea roman, încheiat în mod precipitat şi sumbru, ni-l arată pe Scatiu sfîşiat de ţărani. Deznodămîntul ambelor romane are, pentru o singură dată, nerv şi concentrare, fără comentariile fastidioase ale autorului.

Tănase Scatiu, caricatură antipatizată de însuşi creatorul ei, rămîne pînă la urmă singura apariţie vie din tot ciclul; vulgaritatea limbajului este la el funcţională, iar modul isteric în care se comportă cu ceilalţi face din el o apariţie infinit mai credibilă dec`t fantoşele din jur. Prin contaminare, alte personaje ale romanelor prime devin cît de cît convingătoare doar în scenele care-l au drept protagonist pe Scatiu.

După Tanase Scatiu, romancierul intră într-un declin ce durează pînă la sfîrşitul carierei sale. În război debutase totuşi promiţător: conacul de la ţară şi casa boierească din oraş, izolate de lumea din jur, erau pentru prima oară înlocuite de vibraţia Bucureştiului şi de agitaţia mulţimii; în locul sentimentelor cuminţi şi previzibile, eroul romanului, Mihai Comăneşteanu, încerca acum sfîşieri erotice. Dar totul recade curînd în ideologie: presupunerea că Războiul de Independenţă ar fi putut provoca o renaştere naţională de proprorţii plasează totul în neverosimil. Neverosimilul se accentuează prin reîntoarcerea forţată a acţiunii la anul 1877, folosindu-se `nsă aceleaşi personaje din primele două romane, a căror acţiune se desfăşurase `nsă mult mai tîrziu, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea. Prin toate detaliile, acţiunea din Viaţa de la ţară şi Tănase Scatiu se petrece prin finele secolului; acţiunea celui de-al treilea roman din serie ne aduce însă la anul 1877! Cît priveşte extinsa parte documentară din În război, de care autorul era foarte mîndru, ea mai degrabă viciază construcţia în ansamblu ei, situînd romanul la distanţă enormă de Război şi pace.

Cu Îndreptări, Duiliu Zamfirescu atinge nivelul cel mai de jos. Pe lîngă ticurile din primele romane, mult agravate, naraţiunea începe cu o scenă complet neverosimilă şi se transformă apoi într-un fel de apologie a naţionalismului ardelenesc. Episodul de la Roma din Îndreptări se prezintă inexplicabil de palid pentru un prozator ce trăia el însuşi la Roma, iar episodul ardelenesc pare o litografie folclorică. Romancierul se trezeşte puţin doar în ultima dintre piesele ciclului său, în Anna observînd propabil că nu se poate face la nesfîrşit roman doar cu idei. În Anna, erosul ocupă toate paginile. Din păcate, transpunerea erosului în text se loveşte de aceeaşi manie a comentariului auctorial şi de dulcegării poetico-filozofice (pe numai două pagini din Anna, iubirea este văzută drept „iluzie fericită“, „fericire nematerială“, „visare ideală“, „un farmec poetic al suferinţei, aşa cum umple infinitul finitul“, „parfumul părului ei părea cîteodată înfăptuirea cea mai deplină a poeziei“ – şi tot aşa capitol după capitol). Numeroasele personaje feminine fascinate, toate, de acelaşi ofiţer donjuanesc, Alexandru Comăneşteanu, par mai degrabă prototipuri decît fiinţe în carne şi oase: Berta este întreţinuta cu suflet mare, Urania – femeia irezistibilă, Porţia – soţia naivă şi iubitoare, Elena – îndrăgostita între două vîrste, plină de delicateţe şi de reţineri, Anna, în fine – cea mai puţin reuşită din toată galeria – întruchipează gelozia morbidă. Ritmul susţinut desfăşoară povestirea pe parcursul a doar cîteva zile de iarnă, iar acţiunea precipitată, împinsă înainte de erosul nebiruit, se încheie tot cu un episod violent, de data asta în regim sentimental, aşa cum se încheiaseră Viaţa la ţară şi Tănase Scatiu. Deducem din corespondenţă şi din cele cîteva studii că Duiliu Zamfirescu ştia perfect cum trebuie construit un roman, ce semnifică varietatea personajelor, cum trebuie ele privite etc.; nenorocirea lui a fost că mijloacele literare de care dispunea nu i-au permis niciodată să se ridice la înălţimea teoriei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara