Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Scrijeleşte de Nicolae Prelipceanu

Am fost singur atunci. Da, da, nu mai era nimeni prin preajmă. Nu aveam pe cine să cred, după aceea, când au apărut martorii, nenumăraţi. Câţi n-ar fi încăput în încăperea neîncăpătoare unde se petreceau lucrurile. M-am simţit deodată părăsit, uitat, abandonat, un om din altă lume nimerit într-una străină, căreia nu e pregătit să-i facă faţă.

Morbiditatea în ţara noastră era tot mai mare. Mai ales aceea a copiilor mici, ăştia, nou-născuţii, bebeluşii, cum li se spune pe la televizor azi, mulţi ani după întâmplarea aceea. Dar atunci eram singur, nu ştiu de ce mi-a venit deodată în minte chestia cu morbiditatea, poate pentru a-mi arunca celelalte gânduri negre într-un gând negru general, social, deci mai uşor de suportat din moment ce se împarte la cine ştie câţi interesaţi. Eu nu, nu eram deloc interesat de morbiditatea sugarilor, nici de cea a adulţilor, deşi printre ăştia din urmă mă număram de multă vreme, de foarte multă vreme.

Ştiţi, câteodată îmi vine să spun că şi eu, la urma urmei, nu sunt decât un produs al acestei morbidităţi. Un cadavru care mai mişcă, ba vă şi scrie această scrisoare fără rost pentru că, oricum, n-o să înţelegeţi şi mai ales n-o să acceptaţi ceea ce vă spune ea.

Dar, iată cum s-au petrecut lucrurile. Intrasem în casă, n-aş putea să vă spun a cui casă, de unde aveam adresa, pe cine căutam. Era deschis, descuiat vreau să spun, n-a trebuit decât să apăs pe clanţă şi m-am trezit înăuntru. Întro cameră mobilată sever, ascetic aş zice, o masă de lemn, un scaun de lemn, un pat de fier cu ceva foarte subţire pe el, într-un colţ un paravan, după care un fel de vece. Cu u la urmă sar spune azi, mai popular. Era o celulă, intrasem, aşa, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, într-o puşcărie, eu, cel liber şi care nu puteam suferi captivităţile de orice fel, fie ele militare, fie birocratice, fusesem repartizat într-un birou, acum câteva zeci de ani, când eram tânăr, n-am stat mai mult de o oră, pe urmă am pretextat ceva, am ieşit şi nu m-am mai întors niciodată. Şi acum intrasem într-o celulă de puşcărie! Hm, ciudat lucru. Ce mă aducea acolo, o să mă întrebaţi. Dar, fraţilor, tocmai asta încerc şi eu să descopăr, ce mă împinsese într-acolo! Dar atunci nu m-am gândit la asta. Era un adăpost, nu mai avusesem de mult unul stabil şi mi se părea că- l prinsesem pe Dumnezeu de picior. Azi pot să vă spun: de stângul. Dreptul îmi rămânea, încă, inaccesibil.

Anii treceau. Nu mă întrebaţi cum, nu ştiu să vă răspund, altfel decât: anii treceau. Uşa o fi fost încuiată sau nu, asta nu ştiam, aveam tot ce îmi trebuia, de trei ori pe zi mi se aducea de mâncare, puţin dar acceptabil, oricum eu nu mai mâncasem aşa, de trei ori pe zi, de mult de tot, din tinereţe, de la armată. În rest, câte-o vodcă. Nu ştiu cine îmi aducea masa, nici pe cea de dimineaţă, nici pe cea de prânz şi cu atât mai puţin pe cea de seară. Nu mă întrebaţi cum se făcea că nu-i vedeam, nici eu nu ştiu să vă spun când veneau şi ce făceam eu la orele când veneau ei, deşi ştiam cam când ar trebui să vină, în momentul acela eram ocupat, ca un făcut, cu altceva, eram după paravan, mă spălam, defecam sau pur şi simplu gândurile îmi zburau aiurea, la alţi ani din viaţa mea, astfel încât nu se puteau materializa în faţa mea cel, cei care îmi aducea(u) masa. Niciodată, nimeni nu mi-a cerut nimic în schimb. Mă spălasem de mult, nu mai eram cel dinainte. Astăzi, după atâta timp, mă mir de ce nu încercam să plec. Mă ţinuseră acolo doar cu promisiunea, de altfel tacită, a meselor? Poate, dar era prea puţin. Pe ferestruica mică, zăbrelită, am văzut cum se schimbau anotimpurile. Era vară, pe urmă toamnă, pe urmă venea iarna, iar la mine, acolo, în încăperea unde nu încăpeam decât eu, era acelaşi anotimp temperat, nici frig, nici cald, nici soare, nici lună, nici ploaie, nici vânt. Nimic. Anii treceau, cum vă spuneam, destul de repede, zilele, însă, păreau fără sfârşit. Acum, unii spun că n-am stat acolo mai mult de o lună de zile, dar eu pot să vă jur, tovarăşi, că am rămas acolo ani şi ani, anotimpuri după anotimpuri, zile şi nopţi nesfârşite. Aş fi putut să citesc? Hm, ciudată idee. Ce să citeşti într-o cameră goală? Poate inscripţiile de pe pereţi. Dar se descifrau foarte greu şi eu nu mai aveam nici răbdarea şi nici energia să o fac. În tinereţe mă plimbasem, într-o după- amiază, cu un prieten, încercând să descifrăm inscripţiile de pe pereţii Universităţii noastre, pe străduţele acelea cu tei, el mai nota din când în când câte una, din primii ani, de pe la 1919, apoi ne întrebam, muţi amândoi însă, ce s-o fi întâmplat mai târziu cu cel sau cea care scrisese acolo „23 aprilie 1919, Ni” şi după aceea nimic, probabil ceva, cineva îl întrerupsese din acţiunea sa lăudabilă, istoriografică. Dar aici eram singur şi nu mai aveam energia şi nici vederea de atunci. Aici, lucrurile nu mai stăteau aşa, aici erau scrijelituri în varul pereţilor, în tencuială, pe care altcineva încercase să le şteargă, făcând şi mai dificilă lectura mea, şi aşa aproape imposibilă. Mi-am amintit de casele unor cunoscuţi de-ai mei mai norocoşi, pe la ţară, pe la Paris, pe pereţii cărora se lăfăiau semnăturile diverselor celebrităţi care trecuseră pe acolo, neapărat celebrităţi, e drept şi câţiva anonimi ca mine semnaseră printre ei, la insistenţele politicoase ale gazdei.

După-amiaza cu Nicu mi se rostogolea prin cap, eram închis aici sau nu eram? Dar nu m-am apropiat niciodată de uşă, să o încerc, să văd dacă pot ieşi, aşa cum ieşisem din biroul acela acum douăzeci de ani pentru a nu mă mai întoarce niciodată. Prin faţa clădirii mai trecusem, dar nu mai aveam nici o reacţie, uitasem, abia aici îmi aduceam aminte, dată fiind situaţia exact contrarie, care mă şi făcea să mă întreb, în şoaptă, dacă eu sunt acela sau dacă acela eram eu şi nu rememoram cumva, dintr-o eroare, ca la calculator, o întâmplare din viaţa altcuiva. Universitatea – că mai trecusem prin faţa ei, ba chiar şi pe lângă pereţii ei de cărămidă aparentă, gălbuie – fusese curăţată de inscripţii, de istoria ei umilă şi neluată în seamă. Poate că aş fi preferat să citesc acele inscripţii adunate într-o carte, decât să le văd dispărând, sau, de fapt, stoarse într-o găleată cu zoaie, din care se ridica buretele sau cârpa cu care erau frecate ca să dispară pentru totdeauna. Un catalog universitar mult mai expresiv decât inexpresivele jurnale de grupă care probabil că se păstrau un an sau doi după absolvire şi apoi, la foc, la DCA, la gunoi. Un catalog care cuprindea şi sentimente, căci ăştia care scriseseră acolo simţeau ceva ca să scrie, cel puţin în momentul când se hotărâseră să o facă. Dar învăţasem de mult că tot ceea ce simţim e numai pentru noi şi nu are nici o importanţă pentru istorie, asta este făcută din materiale mai dure şi mai puţin umane, din ceva care, se zice, persistă, înfruntă veacurile. Înfruntă pe dracu’, nu înfruntă nimic, e numai literă moartă, căreia de aceea i-au şi opus unii pe crainica de la nu ştiu ce televiziune, dar asta mult mai târziu, să nu le amestec, îmi e atât de comod să le amestec, să încurc cronologiile ca să nu se mai înţeleagă nimic, pentru că, oricum, nimic nu se înţelege nici dacă aceste cronologii sunt respectate cu stricteţe, funcţionăreşte. Mort. Moarte. Asta răspândesc în jur istoriile voastre, scrise arid şi serios. Istoria mea, cea de pe pereţii Universităţii, asta era istoria adevărată. Sfârşitul istoriei tocmai asta înseamnă, ştergerea cu buretele a inscripţiilor de pe pereţi, tăierea copacilor în care s-a săpat un nume şi o dată, distrugerea oricărei pete umane oriunde ar apărea ea.

Dar eu eram în faţa acestor alte inscripţii, pe care le vedeam cu greu, le percepeam dar nu le înţelegeam, nu reuşeam să leg literele între ele, ca să nu mai vorbesc de cuvinte. De afară nu se auzea nimic. Nu ştiu cum intrasem în această clădire, de ce sau cine mă îndrumase încoace. Am simţit brusc nevoia să-mi însemn şi eu trecerea mea pe aici, printre aceşti pereţi. Dar e, oare, o trecere, sau aici am să rămân până la sfârşit? Şi chiar dacă se va întâmpla aşa, dacă voi rămâne până la sfârşit, nu tot o trecere se va chema că a fost?

Stăteam acolo, într-o prostraţie lungă, nesfârşită. Deodată m-am ridicat şi, profitând de faptul că mi se adusese de către cine ştie cine mâncarea de seară, am scrijelit cu o coadă de furculiţă ceva pe peretele alb din spatele paravanului care, el, slujea de perete veceului meu, baie în acelaşi timp. Impulsul a fost atât de brusc încât nu am înregistrat şi în memoria mea ceea ce am pus pe perete. Ceva foarte scurt, asta îmi aduc aminte. Pe urmă nu m-am mai uitat multă vreme spre acel perete, când intram după paravan mă uitam întotdeauna în altă parte, să nu văd, că de auzit nu se punea problema. A fost ca atunci când m-am urcat întrun copac gros de pe insula mea din zăvoiul de pe malul Argeşului şi, sus de tot, mi-am scrijelit numele şi, poate, data, cu un briceag. Făceam ceva nepermis, ştiam, era de prost gust, îmi spusese mama, care îi dispreţuia din suflet pe toţi aceşti oameni care vor să se smulgă anonimatului lăsându-şi numele pe câte un gard, pe câte un perete şi iată că o făceam chiar eu, dar acolo nici mama şi nici altcineva nu putea ajunge, să citească prostia pe care o scrisesem eu, numele meu sau iniţialele numelui meu şi data din acel an, azi uitat. Cum uitat, adică tăiat este, sunt sigur, şi copacul respectiv, aşa că eu m-am întors liniştit în anonimat, deşi m-am întrebat, câţiva ani după aceea, nu mulţi, înainte de a uita, cum se vor fi deformat literele când copacul va mai fi crescut, când prin scoarţa lui, scrijelită de briceagul meu, iarna, vor fi început să circule sevele. Dar astea toate se uită repede. Uiţi unde ţi-ai pus numele ca să nu fii uitat, uiţi tu primul. Şi mai ai pretenţia să nu te uite alţii?

Sigur, e tentant să vă spun că peretele a făcut, primăvara următoare, ca inscripţia mea să înflorească, parcă era aceea de pe scoarţa copacului din zăvoi, cum sa deschis şi a crescut, imensă, ca o lozincă a libertăţii. Prostii. Nu s-a întâmplat aşa. A rămas acolo, iar în ziua când m-am hotărât să deschid uşa, cu orice risc, nici nu m-am mai uitat la ea, în urmă, am plecat fără să-mi mai amintesc de ea, de mesajul meu lăsat celuilalt care va veni, fără îndoială, pe urmele mele. Până atunci, însă, mai era, mai este.

După ce mi-am desăvârşit „opera” şi am lăsat-o acolo, în plata Domnului, nu m-am mai uitat înspre ea multă vreme, adică exact atâta timp cât am mai rămas în încăperea neîncăpătoare. În schimb, am început să privesc cu alţi ochi încercările de istorie de pe pereţi, lăsate de înaintaşii mei. M-am apropiat prea tare, prea puţin, am tot aproximat până să nimeresc distanţa propice ca să pot prinde ceva, măcar o frântură din inscripţia pe care o aveam în faţă. Faptul că, în cele din urmă, am citit iarăşi „23 aprilie 1919, Ni” să nu vă impresioneze, e o simplă coincidenţă. În 1919, acest imobil nici nu era construit. Cel care a scris a vrut să-l împroprietărească, în felul ăsta, cu o istorie nemeritată. A făcut ceea ce făcuse cizmarul din tinereţea tatălui meu, care, găsind nişte fotografii făcute de acesta şi luate de ape, le pusese pe pereţi şi pretindea că nu sunt nici mai mult, nici mai puţin decât familia lui. Un grup de studenţi de la Universitatea din Iaşi, de prin anii ‘30. Familia, de spirite, desigur, a cizmarului ajuns secretar de partid pe judeţ, un fel de prefect din vremurile normale, burgheze. Burghezo-moşiereşti.

Clădirea în care se afla camera unde intrasem şi nu mai ieşeam a fost construită în anul 1948 şi a fost mai întâi sediul miliţiei, apoi al securităţii, apoi a devenit închisoare. Acum, în era nouă, era un fel de… Un fel de ce? Hai, să vedem, ce era acum? Nu ştiu să vă spun, nu ştiu cine şi de ce m-a adus acolo.

Aha, nu ai venit singur, nu ai intrat, aşa, pentru că nu aveai unde să locuieşti, pentru că erai boschetar, cum ne-ai spus la început, de ce încerci să-i scuzi pe cei care te-au închis acolo pe nedrept? se răstiră ei la mine. Procesul era în toi, iar eu nu voiam să mai recunosc nimic. Nu ştiam de unde apăruseră toţi, pentru că nu erau acolo când am stat eu în celula mea cu inscripţii pe pereţi. Acum recunoşteau că fuseseră acolo, că ştiau cine sunt şi că îmi voiau binele, dar eu nu mai voiam nici un bine, îmi ajunsese cât stătusem închis, nu voiam despăgubiri, pentru ce, de altfel? Nimic. Nimic. Nimic. Ce era, în fond, toată această înscenare, tot acest proces, cui ceream eu să-mi recunoască nevinovăţia, nu cumva ăştia îmi aduseseră mâncarea aceea mizerabilă, acum pot să o spun, care mă făcea să vomit la început şi cu care m-am obişnuit până la urmă, nu cumva ei erau? Nu cumva ei veneau pâş-pâş, ca să nu-i aud, ca să nu aud nimic, cum nimic nu auzisem cine ştie câţi ani şi acum voiau să-i convingă pe judecători că nu stătusem decât o lună-două acolo şi fusesem bine tratat. Aşa cum, la partea a doua a enunţului din fraza trecută mă refer, şi eu am încercat să vă conving. Cât despre uşă, de ce m-aş fi apropiat de ea, era grea, de fier, ştiam că este încuiată pe dinafară, că nu aveam nici o şansă. Acum, când îmi aduc aminte, vuieşte totul în jurul meu, îmi vuieşte în cap cum îmi vuia atunci, când nu vorbeam cu nimeni, nu vorbisem nici măcar cu duşmanii mei, ani de zile, zeci de anotimpuri. Puteai să deschizi uşa, nu era încuiată. De ce n-ai ieşit?

Mai târziu mi s-a arătat şi filmul, eu în camera aceea, în celulă, scrijelind pe perete, în spatele paravanului, ceva. Inscripţia, aşa cum arăta ea mult mai târziu, radiată, dar izbucnind pe alocuri de sub şanţurile care se tăiaseră în zid ca să o facă nevăzută. Cine a adus aici filmul? Cine l-a adus l-a făcut! am strigat, dar, ciudat, sala tribunalului era acum goală, glasul meu a răsunat ca-ntr-un pustiu, a avut chiar şi puţin, foarte scurt, ecou, dar eu l-am auzit, am fost singurul care l-am auzit. Nici filmul n-a rulat mai mult, aşa încât nu mi-a fost dat nici de data asta să văd ce scrisesem pe perete. Un alt copac din zăvoiul meu şi ăsta? Ce dracu’, nu am noroc de propria mea memorie, îmi ia vântul toate foile pe care încerc să scriu câte ceva. Sau nu vântul, nu chiar vântul, că doar nu stă un element al naturii la pândă la curul meu să vadă ce mai e de dus, că încotro ştie el. Uite aşa au ajuns şi acele inscripţii de pe perete în film, or fi fost făcute cu camera ascunsă în camera ascunsă? m-am întrebat, acum ştiam ce e aia, data trecută, acum douăzeci de ani, nu se pomenea de aşa ceva.

Ce e ciudat este că niciodată chipul meu nu se văzuse în tot acel scurt film, fusesem filmat tot timpul din spate şi se văzuse numai spatele meu, pe care nici nu mi-l mai recunoşteam acum, adică de ce?

Şi dacă nu e filmul meu, adică nu e filmul despre mine, dacă nu e despre inscripţia mea, iar ea mai există, iar ei vor doar să mă facă să-mi pierd speranţele arătându-mi că nici inscripţia aceea nu mai există şi că, în general, nimic din ceea ce încercasem eu să scrijelesc vreodată, cu briceagul, coada furculiţei sau chiar cu pixul, nu se mai păstrează pentru că nu merită să se mai păstreze? Unde am ajunge dacă s-ar păstra tot ce scrijelesc atâţia pe băncile şcolii, pe copaci, pe ziduri, ca să nu mai vorbim de cei închişi în celule de maximă siguranţă, cum a fost aceea în care ai fost tu, unde am ajunge, la o bibliotecă a însemnărilor zadarnice, precum cele de pe universitatea ta, pe care le-ai citit în după-masa aceea cu Nicu?

Da, aveţi dreptate, istoria ar tinde, aşa, să devină egală cu toate zilele şi gândurile celor care au trăit cândva, scrijelind bănci, pereţi, copaci, ba chiar forma lor rafinată, hârtia. Or, rasa umană are nevoie de selecţie pentru a continua să existe, pentru a rezista. Şi ia te uită ce bine rezistă, chiar în lagăre, chiar în gulagăre, chiar în laogai, ca să nu mai vorbim de Salcia, Aiud şi celelalte. Apropo, celula mea, asta unde era, că la Salcia nu era, în Deltă nu era, o fi fost la Aiud, o fi fost la Jilava?

N-ai s-o ştii niciodaaată! lungiră ei penultima silabă şi se făcură nevăzuţi.

Aşa am rămas din nou singur, nejudecat, ca şi data trecută. Atâta doar că de data asta puteam să deschid uşa şi să ies. Uşa? Care uşă? Mă uitam în jur, pereţii erau drepţi, fără nici un accident care să poată da de bănuit că e o uşă în ei. Albi cu pete vinete şi inscripţii vagi săpate în tencuiala murdară. Paravanul dispăruse, astfel încât closetobaia era la vedere, iar duşul potrivit chiar deasupra lui, cu dublu scop. În schimb, dacă nu mai erau uşi, nimeni nu mai putea să mă spioneze, puteam să scrijelesc în voie. Afară era din nou iarna fără sfârşit. Scrijeleşte, scri-jeleşte cât vrei. Verbul conţine în el şi un altul, mai apropiat de adevăr şi de durata inscripţiei tale, am auzit un glas, care mi se păru a fi fost al meu de acum câteva zeci de ani. Sau poate de peste alte câteva zeci de ani. De fapt două verbe, primul într-o formă veche, arhaică, al doilea, mai rar întrebuinţat azi, dar de înţeles chiar pentru omul modern care spune „am decât o ţigară”… Scrie şi jeleşte, că altceva degeaba faci, oricum n-ai ce face altceva.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara