Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Scris-cititul cutumiar de Simona Vasilache


Ziceţi voi cum ştiţi, eu zic cum am apucat". Aşa "sting" o polemică personajele (scuzată fie-mi generalizarea...) lui Caragiale. E cusurul lor: într-o "soţietate fără prinţipuri" fiecare speculează cum crede cutuma, ca să-şi motiveze starea pe loc. Altfel spus, o revoltă a "fondului" neschimbător contra "tezelor" lovinesciene. Lovinescu accepta, la rîndu-i, existenţa unui "genotip" cultural pe care mediul îl poate influenţa, dar nu oricît de mult. Credea, totuşi, că "bagajul" acesta, periodic dezorganizat de influenţe, trebuie adaptat "călătoriei" pe care te pregăteşti s-o faci şi, mai ales, momentului cînd pleci la drum. De aici nevoia de "revizuiri". Iconoclaştii care am devenit îi răzbună pe iconodulii care am fost.

Despărţirile necesare, modelele lăsate în urmă (şi, uneori, privite de sus) pe măsură ce ajungi să te "pricepi" (amintindu-mi, fără să fie vreo legătură, de "creşterea" intelectuală, deodată cu "descreşterea" afectivă a lui Charlie, din Flori pentru Algernon) sînt teme ce revin în "istoria" criticii literare ori culturale. Despre "marja" de flexibilitate a propriului "sistem", condiţionat, fără scăpare, de toate cele care l-au precedat, Lovinescu a scris, nuanţat. Paginile de Critice în care şi-a reetalonat instrumentele, spre a ocoli o rutină păguboasă pentru el şi nedreaptă pentru autorii discutaţi, au ajuns, prin grija lui Ion Simuţ, o singură carte: Revizuiri, publicată în 2003 la Paralela 45, cu o prefaţă de Mircea Martin.

"E vremea unei revizuiri" sună, ambiguu, argumentul pe care îl aduce Lovinescu în sprijinul acestei utile actualizări critice a unor păreri vechi, sau măcar în parte învechite. Spune, mai apoi, că "trăim însă în timpuri neasemuit de rare". Constatarea e, în anii aceia, oarecum de domeniul evidenţei. O va întări Eliade, deosebind istoria de cultură, dar neputînd, totuşi, ignora influenţele pe care prima le "întinde" spre cea de-a doua. O va arăta, mai clar, acea litterature au service de la revolution, arta ca manifest al unei ordini sociale. Cînd Lovinescu începe să-şi pună problema "schimbărilor" de tot felul, Marele Război tocmai răvăşea definitiv imaginea pe care arta i-a "propus-o" lumii. La nişte ani distanţă, Theodor Adorno se va întreba, continuînd, parcă, aceeaşi discuţie, ce rost mai are metafizica după Auschwitz. Sigur că, de la Eliot încolo, s-a "aflat" că nu se mai poate scrie la fel după apariţia unui scriitor mare, sau "interesant" într-o anume privinţă, şi nici nu se mai poate judeca ca pînă la el tot ce s-a scris înaintea lui. Cum să nu te preocupe, atunci, ce efecte literare are un eveniment care, păstrînd o "linie" dragă lui Lovinescu, a schimbat societatea?

E vorba, în primul rînd, de o necesară reaşezare a moralei. Războiul a pătat, şi în cultură, conştiinţe: "în istoria literaturii noastre nu se cunoaşte amintirea unui scriitor vîndut. Numai generaţiei noastre i s-a păstrat ruşinea unei literaturi corupte." Am spune azi, sfîntă naivitate... Literatura vremii lui (confuze) îi pare lui Lovinescu suspendată undeva între "lumea veche" şi "lumea nouă", între "militantismul" romantic şi turnul de fildeş al modernismului. Fără să lupte pentru vreun ideal, dar fără să aibă nici eleganţa uşor fanată a retragerii din lume, "arta" pe care o critică este un fel de miles gloriosus, de soldat fanfaron: "vremea noastră nu e vremea cronicarilor şi a rapsozilor, ci a teologilor lacomi, ipocriţii unei vieţi şi cinicii unui minut de sinceritate, a cabotinilor bătrîni şi a tinerilor fără alt ideal decît idealul unei vieţi trîndave..." Trimiterea la Epigonii lui Eminescu (trecînd prin mult mai "violenta" Scrisoare aIII-a) e vizibilă: "Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic". Stilul, polemic, străluceşte, uneori chiar în dauna argumentării metodice a ideilor. Á la guerre comme á la guerre, Lovinescu ia efectiv "pe sus" scriitori respectabili şi le semnează, în alb, foaia de deces literar. O face pentru vina lor de-a nu fi fost "profesioniştii unui ideal". E ceva de modernitate "crîncenă" care, în privinţa "ideologiilor", nu lasă la cîntar, în paginile despre Gala Galaction, despre Gherea, Brătescu-Voineşti, Delavrancea sau Goga. Îi vor întoarce plata, cei "loviţi" dintre ei, prin lipsurile pe care le vor găsi Istoriei civilizaţiei române moderne. Dar nu simplele inimiciţii şi "aşezări" periodice de tabere literare trebuie, în primul rînd căutate în revizuirile lovinesciene. Se conturează acolo, mai curînd, o efigie de critic responsabil, în felul în care a fost Maiorescu. Un critic - curator, pus să "îngrijească", în cunoştinţă de cauză, o moştenire. Lovinescu, "progresistul" de-al cărui nume se leagă "arderea etapelor" era, iată, în tinereţe un iubitor de "statui". Deci, de stabilitate. Aparenta contradicţie se rezolvă de la sine, ştiută fiind "firea" modernităţii: o perioadă de veşnic tangaj în jurul unui "pivot". N-a fost Lovinescu singurul care să încerce o "obiectivare", dincolo de prejudecăţi, a etalonului unei epoci. A avut, în perioda "impresionismului", încredere în gustul propriu, călăuzitor. A căutat, apoi, instrumente mai sigure de "abord". A încercat, totuşi, să rămînă, în vremuri în care sauve qui peut, un om de nuanţe. Pînă la urmă, singura probă de valoare pe care i-o poţi face unei scrieri al cărei autor, trăind încă, i-ar mai putea, prin "alegerile" lui, aduce deservicii, este să o reciteşti şi să găseşti altceva (bun sau rău) de spus. Să fie, atunci, criticul condamnat la inconsecvenţă? Chiar la făţărnicie? Nici pe departe. El nu poate rămîne, se vede, fidel unor "sisteme", ele însele în schimbare, decît cu riscul de-a nu mai ieşi din cutumele tinereţii, ca Maiorescu, bătrîn, citindu-l, cu delicii, pe Şt. O. Iosif ...Poate, însă, şi trebuie să rămînă apărătorul unor principii destul de generale, cît să încapă în ele prefacerile literaturii din, în cazul lui Lovinescu, aproape jumătate de veac. Avantajul criticii "la zi", apărute dintr-un tipic al modernismului, acela de-a sincroniza, aproape, evenimentul şi "glosa" lui, este posibilitatea de-a aplica, unui "set" de cărţi apărute la mică distanţă, aceeaşi "măsură". Lovinescu profită de el, fără să lase niciodată mulajul în care prinde formele literaturii să se întărească prea tare. Trecutul trebuie să se prelungească spre prezent cu mlădieri fireşti, nu cu superbia antipatică a călătorului cu loc rezervat. O tradiţie oarecum curtenitoare, care se impune fiindcă mai e de folos, nu pentru că vremea noastră i-ar datora reverenţe, e cea pe care o caută criticul printre texte-fetiş. Revizuirile lui sînt, practic, o "denunţare" a "icoanelor" dragi, pe care ne-am învăţat, suflete tinere, să le privim fără întrebări: "Răposatul Haret era ministru al Instrucţiei Publice şi scria "d-selle"- pentru "domniei sale". Reformase întregul învăţămînt. Rămăsese însă cu ortografia dascălului din şcoala primară! Acest modest învăţător trăia în fiecare slovă a marelui reformator... Tot aşa trăiesc în părerile noastre literare dascălii de odinioară." Avem, prin urmare, nevoie de o critică lucidă şi rece, străină de idiosincrazii, de "slăbiciuni", dar nu de o critică fără modele. A "revizui" nişte păreri, care au apărut, neîndoielnic, de undeva, nu înseamnă a le face să moară ci, dimpotrivă, a le face să (mai) trăiască. "Şcoala" critică, aceea căreia Lovinescu îi plăteşte, în ciuda tonului emancipat-contestatar, partea ei dreaptă, nu înseamnă verdicte "nemestecate", păstrate "peste mode şi timp/ Olimp", ci însuşirea unei metode. Cititor atent, "pe puncte", Lovinescu abandonează, în articolele "aplicate", tonul degajat-eseistic din luările de poziţie generale, pentru a construi cîte un profil. Începe, de obicei, cu un enunţ "acoperitor", percutant, care-i permite libertate de mişcare: "Literatura poate avea o acţiune determinantă asupra spiritului public"; "Problema supravieţuirii este neliniştitoare pentru orice scriitor, sau "Mari zguduiri revoluţionare ne-au dat "drepturile omului"".Îl ajută să convingă, uneori, chiar şi timpul verbelor. Bunăoară, imperfectul unor amintiri care de mult s-au dus, despre profesorul Iorga, pasional imprevizibil, străbătînd trasee ideologice întortocheate.

Lovinescu ne-a rămas, ca "referinţă" critică, un model mai curînd de moderaţie decît de exaltare. A fost, dominînd, în felul lui poate nezgomotos, multă vreme "scena", un om care a ştiut (şi a vrut) să aştepte, dar care a fost constrîns să acţioneze. A făcut-o, neputînd evita, cu sentimentul relativităţii tuturor judecăţilor, cu patimă bine strunită, cît să convingă fără să deruteze. Nu a căutat concluzii parţiale ci, precum cel mai "ingrat" dintre discipolii lui, un specific. O aceeaşi unitate de măsură, supusă periodic revizuirii, de la origini pînă în prezent. Dincolo de judecăţile exagerate, de o anume forţare a "desuetudinii" ce refuza să vină (ca în cazul lui Caragiale), a reuşit să producă, în critică, fenomenul pe care genetica îl numeşte "mutaţie mută": o mutaţie care alterează structura, dar păstrează intactă funcţia. Aşa, schimbînd forme după forme, într-un efort de adaptare, de menţinere a tinereţii prin amînarea "fixării" definitive, dar reluîndu-şi, mereu, funcţia estetică, vedea, probabil, "sistemul" fluid al literaturii române...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara