Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Vintage:
Scrisoare către un prieten de Simona Vasilache

Aşa s-ar putea numi, după scopul ei imediat şi declarat, cartea lui Radu Surdulescu, O formă de tinereţe. 1956- 1962, anii contrarevoluţionari (Vremea, 2015). Prietenul este Horia Florian Popescu, traducător şi bibliotecar, coleg de destin al autorului, prin închisori şi domicilii obligatorii. Între ei se poartă acest dialog, în care trecutul comun este invocat, peste ani, şi provocat să vorbească.

Rememorarea lui Radu Surdulescu începe cu un portret al contrarevoluţionarului la 18 ani, după o adolescenţă trăită printre constrângeri şi lozinci şi o copilărie marcată de câteva scene puternice de război. Şcoala absolvită la Severin e cum nu se poate mai subţire, cu lipsuri mari şi îndoctrinare multă, însă diploma de merit îi permite fiului de avocat care nu mai profesa decât ocazional, după 1947, să se înscrie, la rându-i, la Drept. Student în anul II, se entuziasmează, pentru scurtă vreme, ca întreaga lui generaţie sastisită de orori şi vorbe goale, de posibila reuşită a revoltelor de la Budapesta. Se pune la cale o manifestaţie, se scriu afişe mobilizatoare. Însă armata sovietică înăbuşă repede în sânge pretenţiile de libertate ale ungurilor, iar cei câţiva studenţi entuziaşti de la Bucureşti sunt jucaţi pe degete de colegi din UTM, mai cu seamă de o femme fatale în rol dublu. Manifestaţia se anulează, mesajele nu ajung să fie împrăştiate în facultăţi, totuşi uneltitorii trag ponoasele. Urmează şedinţa de demascare, urcarea în dubă, ochelarii negri, ancheta. Când se trezeşte din transa evenimentelor cu totul neprevăzute, tânărul Surdulescu se gândeşte, matur, ca toţi congenerii lui, la familia apăsată, deja, de destule belele. La scena, rapidă, mişcată, a pierderii acceleratului de Bucureşti, urmată de goana nebună înapoi, spre gara din Severin, într-un camion cu soldaţi, just in time ca să prindă, în fine, trenul. Un tren care nu l-a mai dus la facultate, ci la University of Jilava.

Ancheta de la Ministerul de Interne se dovedeşte o simplă formalitate fiindcă, spre disperarea tânărului hotărât să-şi protejeze prietenii, toate amănuntele semnificative ale măruntului complot sunt deja cunoscute. Retrospectiv, profesorul de azi se gândeşte la Noica şi Hemingway, şi la sensurile încurcate ale răului şi ale binelui. Proaspătul deţinut de atunci învaţă cum să supravieţuiască, refulându-se în vise şi în poezii recitate în gând. Când s-a obişnuit bine cu arestul, urmează procesul, cu pledoarii inutile, ţinute de avocaţi care mai cred în menirea lor. Unii norocoşi sunt, totuşi, achitaţi, cei mai mulţi iau câţiva ani de închisoare, nu neapărat proporţional cu aşa-zisa vină.

Consolarea, dacă se poate numi aşa, transferului la Jilava e plăcerea de a avea o companie numeroasă. Foşti colegi de facultate, de universitate, se regăsesc la grămadă, reînvăţând să se bucure de conversaţie. Fireşte, nu lipsesc urmele anchetelor – Florin Caba, torturat de căpitanul Enoiu, e chel, scalpat, practic, şi face dese crize de epilepsie, însă atmosfera e, una peste alta, destul de vioaie. Amănuntul nu le scapă „caraliilor”, care iau măsuri. Radu Surdulescu ajunge într-o celulă mult mai sobră, coleg cu doi episcopi grecocatolici. Nu stă mult acolo, plimbat în altă cameră, unde îl reîntâlneşte pe prietenul Horia, împreună cu care ia lecţii particulare (sic!) de engleză. De fapt, toată închisoarea e o mare universitate populară, unde se ţin prelegeri pe teme din cele mai diverse. Optimismul supravieţuitorului pesemne că filtrează, peste ani, câştigul intelectual din mulţimea umilinţelor şi suferinţelor îndurate, aşa încât Jilava pare aproape luminoasă, lucru de necrezut, altfel decât prin puterea de a găsi un sens unor încercări oricât de absurde.

Când mediul, animat de studenţi şi patronat de bătrâni intelectuali din loturile mai vechi, începe să fie cât de cât acceptabil, urmează o nouă mutare, departe, la Gherla. Prin comparaţie, Jilava pare un vis frumos. Aici e un du-te-vino, lume multă, pestriţă, nu e chip de legat prietenii. Totuşi, Radu Surdulescu reuşeşte, printr-un bătrân severinean cu o condamnare scurtă, să transmită veşti acasă. Nu fără peripeţii.

Ziua eliberării înseamnă deplasarea spre un domiciliu forţat, undeva în Bărăgan. Călătoria cu un tren ca vai de capul lui e aproape o excursie în Paradis. Mâncare cât de cât normală, oameni obişnuiţi, care se uită pe furiş, înţelegând cum stau lucrurile, la tânărul palid şi foarte slab, cu escortă. În Gara de Nord un unchi dinspre mamă îl întâmpină cu un tort, reminiscenţa bunelor naivităţi de altădată. În Lăteşti ia în primire domiciliul obligatoriu de la un medicinist care a scăpat de pedeapsă, o căsuţă îngrijită, într-un sat cu multă lume bună. Împreună cu Paul Goma, Radu Surdulescu ia lecţii de pian, care-i vor aduce încă 24 de luni de domiciliu obligatoriu. Îndulcit, însă, cu câteva zile de concediu medical petrecute la Bucureşti, care pare un El Dorado cu teatre şi minuni. Însă eliberarea vine cu interdicţia de stabilire în capitală, aşa că fostul deţinut în domiciliu forţat îşi ia drumul spre Severin. Adaptarea e cel puţin la fel de grea ca închisoarea. Eliberaţi fizic, foştii studenţi contrarevoluţionari sunt în continuare îngrădiţi şi ţinuţi sub observaţie. La sfârşit, cu dosarele de la CNSAS în faţă şi cu amintirea colegilor – numeroşi – trecuţi în nefiinţă, tonul lui Radu Surdulescu se aspreşte. Pentru viaţa lui, de copil ocrotit de părinţi şi de bunici, cumplitele experienţe ale tinereţii nu au fost în zadar. Pentru istoria care a urmat şi pentru cea care curge, cine ştie?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara