Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Scrisoare din Paris uitată în paginile Vieţii Româneşti - Eugen Ionescu de ---


(urmare din numărul trecut)



Voi avea oare timpul să scriu acolo o nuvelă de vreo sută de pagini, în care să fie înfăţişată o parte din copilăria mea? Subliniez că vreau să scriu nuvela aceasta pentru că mentalitatea oamenilor mi-o cere; se spune că scriu jurnal intim pentru că nu sînt în stare de creaţie. Deşi în sinea mea, dispreţuiesc aceste stupidităţi şi mediocrităţi, totuşi, ceva superficial din temperamentul meu se simte prost cu povara acestei judecăţi în spinare. Nuvela va fi scrisă, tot la persoana întîia; trebuie să aibe ceva de poem; un lirism intens, o frază ritmată.



Mai tîrziu. Am recitit versuri de Eminescu. Din ce în ce sînt mai sigur că trei sferturi din ele au devenit ilizibile, au căzut. Multe par siropoase. De un sentimentalism, de un sentimentalism!

Acum patru sau cinci ani cînd era la noi furia romanelor de dragoste (Camil Petrescu, Holban, M. Sebastian, M. Eliade, M. Celaria, Ionel Teodoreanu, O. Şuluţiu, D. Petraşincu, Lucia Demetrius etc.; cînd apăreau şi unele capodopere ale genului ca Adela etc.), Eminescu rezista încă în proporţie de şaptezeci şi cinci la sută. Era actual. Era în atmosfera noastră senzualo-sentimentală. Acum, Eminescu, odată cu ultimele romane reuşite de dragoste, pare a se scufunda şi el, împreună cu stilul şi problematicele unui ciclu.



26 Iulie. Nevoia ca toate tristeţile mele, nemulţumirile, plînsetele să fie semnificative. De aceea le scriu: cu speranţa că sunt semnificative. Nu pot purta povara lor, umilinţa lor amară, existenţa lor pură. Trebuie să le aureolez, să le scriu, să sper că oamenii le vor citi, vor fi interesaţi, se vor regăsi etc... Iată de ce nu rezolv niciodată lucrurile, iată de ce nu merg în adîncul lucrurilor. Trebuie să mă sprijin.

Cum fiecare om însă nu are decît ceea ce vrea să aibă (aproape fiecare om izbuteşte să aibă ce vrea, dacă se zbuciumă pentru ceea ce vrea), şi nu vrea să aibă decît ceea ce poate să aibă, ceea ce merită să aibă este foarte probabil că, într-adevăr, voi fi citit şi "discutat", că lucrurile de aici vor intra într-o anumită istorie literară (dacă istoria literară va mai fi), pentru un moment scurt.

Pe de altă parte, cînd mă gîndesc că o mulţime de inşi (în România chiar) se macină în mărunţişele şi umilinţele lor, sperînd şi ei să se salveze prin literatură, m-apucă ruşinea. îmi dau seama că lucrul acesta este nedemn, meschin.

E lesne să reuşeşti în literatură, tocmai din cauza mediocrităţii ei.

Totuşi, încă nu am renunţat ca jurnalul acesta să poarte urmele unor lupte, unor probleme mari, unui angajament pentru lume, unor generozităţi.

Dar, în fond, atîta vreme cît voi scrie în acest jurnal, şi atîta vreme cît nu voi încerca să ies dincolo de lume, nu mă voi putea aştepta la nici o victorie spirituală, la nici o depăşire a condiţiei mele inferioare de om, de om torturat. (Tortura este har sau josnicie?)

Seara. Mîine plec la ţară. Trebuie să-mi pregătesc valiza, să pun acolo ciorapi, cămăşi. Să fac un pachet din rufele murdare. Să mă spăl apoi, pe corpul ăsta. Trebuie să mă culc cu hotărîrea de a adormi ca să mă pot scula de dimineaţă. O dimineaţă care va fi, ca toate dimineţile, glacială, umedă, rea, lucidă. Şi să merg în gara neumană, în trenul cu oameni nesuferiţi şi mulţi.

Sunt într-un moment rău. Nu cred în nimic. Lucrurile sunt goale; cuvintele cadre fără cuprins. O tristeţe nesfărşită.



29 Iulie. La Chapelle-Anthenaise. Marie îmi spune: "Mais tu écris tous les jours, mon gars?" " Mais oui, Marie, tous les jours!" "Tous les jours?... Et ça ne te fatigue pas?... Tu ne vivras pas vieux!... Et combien de pages dois-tu remplir par jour?"... "Mais... une dizaine environ". "On, alors... mais tu ne dois jamais avoir le sommeil tranquille?" - "En effet..." - "Moi, si j'écrivais un jour tant que ça, je ne ferais plus rien pendant une semaine..."

*

* *

Casa asta de piatră, ţărănească, e veche de cîteva sute de ani. Pîn-acum o sută cincizeci de ani a fost moară. Astăzi e-o fermă mică. Generaţii de morari şi ţărani francezi au trăit şi murit între zidurile acestea. Dintre ei, mulţi au fost călugări. Iubesc amintirea lor, ca a propriilor mei strămoşi.

Casa aceasta, zidurile, paturile, podoabele sunt omeneşti cum numai lucrurile ţărăneşti pot fi. încă cred că omenia adevărată e la ţară. Există o internaţională autentică: aceea a ţăranilor.

Ceea ce iubesc la ţărani este şi admirabila lor lipsă de igienă. Igiena sterilizează; ne face moartea nefamiliară, duşmană. în loc să vedem prietenie în lucruri, ne speriem de ele şi ni le îndepărtăm. "Obiectul acesta este contaminat! Feriţi-vă de microbi!" şi iată obsesia microbilor care ajunsese să-l chinuiască pe Pasteur însuşi, îmbolnăvindu-l de nervi. într-adevăr, suspectînd tot ce este în jurul tău, te simţi încolţit, persecutat. în spitalele de boli nervoase, există o mulţime de maniaci ai microbilor.

Pe timpul regilor magnifici ai Franţei, nobilii şi regii înşişi (Ludovic XIV, mai ales), miroseau îngrozitor. "îngrozitor", ni se pare nouă acum; de fapt, - citeam aceasta de curînd, într-o revistă care totuşi nu e reacţionară, - igiena, băile zilnice ale modernilor, pasta de dinţi, săpunurile, parfumurile, făcînd să dispară mirosul greu al omului, miros natural, au făcut să se piardă şi ceva din integritatea firească a omului.

De altfel un cunoscut se întreba dacă nu igiena este aceea care l-a făcut să aibă oroare de corp, sudoare, păr, grăsimi. L-a făcut să devină, oarecum, manicheist. Dezgustul lui de corpuri nu e puritate (puritatea iubeşte corpul, nu se dezgustă), ci o dezintegrare, dezincarnare. Este un paradoxal senzual, ruşinat de simţuri, de corp.



30 Iulie. E o linişte aşa de mare aici, încăt mi-e imposibil să mă gîndesc la războiul care ameninţă să izbucnească în lume. La moarte, mă pot gîndi. E liniştea morţii în pace.



31 Iulie. Nu mă gîndesc decît să scriu, să scriu şi iar să scriu, am devenit un literat incorigibil, tocmai eu care dispreţuiesc pe literaţi şi literatura. Şi tocmai acum, "literat", cînd nici nu mai e momentul (n-a fost niciodată).

Odinioară, aveam un fel de vervă febrilă, la scris. Acum, doar o ciudată predispoziţie la vorbă, la a spune "tot ce am pe inimă", o facilitate, deplorabilă în a însemna tot ce-mi trece prin gînd. Şi "elocvenţa" mea se epuizează pe o pagină.

*

* *

Am oroare de tot ce este tehnică şi nu viaţă. De aceea, îmi place jurnalul. Romanul organizat elimină anumite conţinuturi şi dă altora intensităţi false.

Mă-ntreb dacă literatura nu intensifică, ci falsifică? Dă o înţelegere greşită a realităţii. De aceea, se ştie că un literat este un om falsificat.

(Distincţie: un "literat" nu este un poet; romanul nu este un poem: i se văd schemele).

Un prieten îmi spune: "nu-ţi place romanul, pentru că nu poţi face decît jurnal intim". La care se poate replica: "cu atît mai bine".

De fapt, sunt într-adevăr înclinat a crede că nu sunt în stare să fac o construcţie artistică. încerc să fac o nuvelă a copilăriei. întîmpin dificultăţi pentru că vreau să mă exprim ca în jurnal: sunt sincer. Ştiu, e totdeauna suspectată posibilitatea sincerităţii directe şi conştiente; e-o sinceritate care nu coboară în adîncimi; dar nici romanul, proza literară nu poate face asta. Visul poate face asta, şi poezia. Jurnalul e însă mai valabil decît romanul.



Paris, 10 August 1939.

întors de la ţară, revin într-un Paris plin de aşteptare şi febră. Presentimentul războiului. Agonia. Europei? Elitele presimt moartea. Mă-ntorc în Bucureşti, curînd. Va fi, cred, nevoie să fiu acolo. Problemele mele personale îmi par a fi, deodată, de-o intolerabilă meschinărie. Ştiam, ştiam întotdeauna că realitatea esenţială este aceea a ultimului prezent, aceea a sfîrşitului, a morţii. O ştiam fără să o ştiu. Acum trăiesc lucrul acesta.

în vasul acesta al lumii care se scufundă trăiesc, multiplicată, groaza mea individuală, şi groaza celorlalţi.

Nu ştiu dacă să plîng pentru mine mai întîi, sau pentru lume? Se sfîrşeşte, poate, tot: cultură, civilizaţie, umanism. Tot ceea ce omul îşi durase.

Se dărîmă. Un sentiment de-o infinită melancolie, o suferinţă grea, apăsătoare. O milă sfîşiată pentru munca zadarnică a omului, de secole. Nimic nu va mai fi: desigur pentru că a fost greşit întemeiat totul; dar totul era ursit să nu fie întemeiat altfel decît greşit.

O părere de rău profundă ca pentru propria mea moarte. (Eu însumi cît voi mai trăi?). Clipe din ce-a fost: curtea lui Ludovic XIV; cruciadele; Beethoven; Napoleon I; romantismul german; amorul courtois; Henric IV: "Paris vaut bien une messe"; Renaşterea; Savonarola, Papii...

Un dezastru, un uragan peste toate astea. Sunt solidar cu agonia lumii europene. E în mine însumi. Nu-i nimic de făcut.

Şi atîtea revoluţii pentru un mai bun destin. "Umanitarismul" care ne părea mediocru şi acum, în luminile crepusculare actuale, se arată a fi fost ridicul şi sublim; utopie şi sublim.

Totul, totul de prisos. Braţele recad. Omul îngenunchează. Cerul se-ntunecă. Omul coboară în noapte. Păcălit. De ce au fost cele ce au fost? Răutăcioasă farsă...

Mă restrîng, mă ghemuiesc. Merg în ţară. ...Abia aştept s-o revăd pe R.

La plecarea mea din "La Chapelle-Anthenaise", spre Paris, în gară, Maria încerca să nu plîngă. Nu putea nici să vorbească. într-un tîrziu, a putut scoate un început de frază: "Am presimţirea că nu te voi mai vedea!" şi mai tîrziu: "Dacă nu te-ntorci decît peste şaptesprezece ani, cum ai făcut acum... n-ai să mai găseşti pe nimeni la Moară... şi poate nici pietrele...".

Roagă-te, Maria, pentru noi, îi spusei. Dacă nu e război, mă întorc în două luni. Dacă e război...

*

* *

Şi, în acelaşi timp, peste toate aceste lucruri, o idee incertă îşi face drum: toate astea nu sînt nici bune, nici rele. Sînt necesare echilibrului fizic al lumii. Toate astea sînt candide ca un ciclon, ca un cutremur de pămînt, ca o erupţie vulcanică: dacă eşti lava azvîrlită, valul, piatra ce se prăbuşeşte, e natural să te zbaţi, să urăşti, să lupţi, să suferi, să te aperi.

Dumnezeu este în afară de lumea asta, - părăsită sie însăşi, reechilibrîndu-se prin ea însăşi, - cu mult deasupra, şi nu ţine nici cu unii, nici cu alţii. El e dincolo de geologie şi de istorie.

Nici unii, nici alţii, - în geologie sau în istorie, - nu au dreptate sau nedreptate. Trebuie să te ridici peste geologie şi istorie, spre a te integra într-o ordine spirituală, independentă de lumea asta căreia îi aparţii, dar de care te poţi libera.

Trebuie să ducem o luptă teribilă pentru ca să ne rămînă intactă posibilitatea de a urca, de a ne libera de lanţurile geologiei şi istoriei. Să dăm istoriei tributul (ascultarea, viaţa), dar să nu-i dăm sufletul. Să n-o confundăm cu cerul. Să putem fi liberi.

(sfîrşit)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara