Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Scrisoare Deschisa:
Scrisoarea adresata de catre Augustin Buzura de ---


Dragă Nicolae Manolescu,

Sunt împrejurări în care răspunsurile vin înaintea întrebărilor. Iată, zilele acestea, un prieten îmi trimite un număr dintr-o publicaţie mai puţin cunoscută mie, Dilema veche, publicaţie ce provine din alta pe care nici astăzi nu regret că am înfiinţat-o: Dilema. Textul pe care sunt invitat să-l citesc sună astfel: "Fraţilor, am învins, dictatorul Buzura a fugit. Mircea, fă-te că lucrezi!" Nu ştiu cine a spus că nici un bine nu rămâne nepedepsit, dar observaţia poate ţine locul oricărui comentariu. Sigur că au învins, dar cu ce mijloace şi până când, e un alt capitol care, prin zona noastră, nu prea are importanţă. Încă un exemplu de democraţie impusă cu metode comuniste, care ar merita un studiu aparte. Când am văzut ce i s-a întâmplat şi uriaşei sportive Elisabeta Lipă, mi-a fost limpede că portocaliul devine tot mai roşu! Pornind de la aceste întâmplări, ţi-aş fi foarte recunoscător, dacă în paginile României literare ai accepta însemnările ce urmează.

Deoarece, din motive de sănătate, sunt obligat să lipsesc mai mult timp din ţară, mă simt dator să fac o seamă de precizări despre Fundaţia Culturală Română şi despre Institutul Cultural Român de la conducerea căruia am fost înlocuit/destituit zilele trecute şi, desigur, să răspund la câteva din acuzele şi insinuările, vechi şi noi, în care ignoranţa şi rea-credinţa şi-au dat deseori mâna.

Experienţa anilor postrevoluţionari şi particularităţile psihicului dâmboviţean arată că întotdeauna cei ce pleacă au condus defectuos, au risipit banii contribuabilului român etc.etc. au făcut, adică, fel de fel de lucruri care le justifică schimbarea. Aş fi fericit ca Institutul Cultural Român să fie scutit de asemenea momente triste, dar dacă nu se va putea, şi pentru că nu voi fi în ţară, vreau să declar că îmi asum întreaga răspundere pentru tot ceea ce s-a întâmplat de la înfiinţarea lui precum şi a instituţiei pe a cărei structură s-a creat. Am avut zeci de controale anunţate şi neanunţate, căci turnătoriile şi acuzele nu ne-au ocolit, dimpotrivă, însă în ipoteza că se va mai găsi ceva - iar când vrei nu se poate să nu găseşti! -, sunt dispus să suport consecinţele, oricare ar fi ele. De asemenea, mă grăbesc să subliniez că am toată stima pentru cărţile şi personalitatea domnului Horia-Roman Patapievici, de care, sper, să nu se fi îndoit vreodată. Aceasta, însă, nu are şi nu va avea nici o legătură cu cele petrecute în ziua de 17 ianuarie 2005, ora 16, când amândoi am fost chemaţi la Cotroceni, eu spre a fi destituit, dumnealui pentru a fi numit. Ar putea părea neverosimil, dar nu m-a supărat o clipă faptul că am fost înlocuit la mai puţin de un an de când Institutul, eliberat, în fine, de tot felul de constrângeri aberante din partea unor membri ai Consiliului de Conducere, a început să funcţioneze. Conform legii, ar fi trebuit să-mi închei mandatul abia peste trei ani, dar se vede tot mai limpede că legile au devenit doar pretexte pentru discuţii contradictorii în parlament între diverse grupuri de interese. Sigur, am auzit adeseori observaţia generalului de Gaulle, cred, care spunea că cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit. De altfel, cu luni în urmă, deci înainte de a şti care va fi noul preşedinte al ţării, declarasem că mai rămân la Institut un an: cât ar fi fost necesar pentru a începe o construcţie anexă a sediului - câştigat, de altfel, de mine în proces cu fiul lui Malaxa - şi pentru a clarifica soarta Institutelor Culturale din străinătate cărora, în realitate, li s-a schimbat doar numele şi li s-a mărit numărul tutorilor la patru. Sunt, de asemenea, multe lucruri ce ţin de bucătăria internă, pe care n-am reuşit să le pun pe linia de plutire: lipsa spaţiului, oamenii şi împrejurările ne-au împiedicat să le facem.

Nu am nici cea mai mică îndoială că toate acestea le pot continua şi alţii. Pe mine m-a deranjat doar felul în care s-a făcut înlocuirea mea: adică printr-un act de epurare politică. De fapt, motivul înlocuirii a fost enunţat foarte clar de însuşi Preşedintele ţării: "Fiecare vine cu echipa lui!"

La urma urmei, aş fi putut înţelege chiar şi asta, deoarece ştiu prea bine obiceiurile locului care, de veacuri, ne arată că nu are importanţă ce faci sau ce ai făcut, ci cu cine eşti. L-am rugat pe domnul Preşedinte un lucru care ţine de cea mai elementară omenie: să amâne cu o lună publicarea deciziei, să-mi aprobe concediul legal de odihnă, pe care, de altfel, nu-l luasem de cincisprezece ani. Abia mă întorsesem de la un control medical din Viena, de o zi sau două, fapt ce îi era, fireşte, cunoscut, urma să plec iarăşi peste câteva zile şi aveam nevoie de timp pentru a-mi face ordine în hârtii. "Nu se aprobă!" mi-a spus şi a urmat râsul acela atât de inconfundabil care ar merita să fie înregistrat ca să-l audă şi nepoţii mei de Haloween. Am fost de trei ori şi la Ceauşescu: o dată singur şi de două ori împreună cu alţi colegi pentru a protesta, aşa cum se cunoaşte. M-au chemat la ordine zeci de activişti şi securişti; unii ştiau ceva carte, alţii -nu, dar nici unul nu m-a şocat atât de mult. Abia acum, la Cotroceni, uimit de graba domnului Preşedinte, mi-am dat seama cât de important eram! Încă nu fuseseră numiţi secretarii de stat, câteva zeci, se purtau în continuare discuţiile despre soarta serviciilor de informaţii precum şi a unor instituţii media, despre PNA şi despre altele care, în opinia mea, erau cu adevărat urgenţe. Dar la ICR, unde politica e interzisă prin lege, era nevoie de o schimbare politică atât de grabnică! Abia ulterior a apărut la Agricultură, în plină epocă a geneticii plantelor, acel nou Romulus Zăroni. Mai mult, chiar şi şefii poliţiei fuseseră schimbaţi după mine! Tot acum am înţeles şi ce imense obligaţii are şeful statului faţă de consilierul său de politică externă, angajat, destui ani, al Fundaţiei Culturale Române unde, până în zilele noastre, i-a rămas soţia. Ea, se vede, nu a fost chiar atât de îngrozită de regimul Iliescu, dimpotrivă. De fapt, datorită ei am dedus că mi se pregăteşte ceva. La un an de la transformarea Fundaţiei Culturale Române în Institut, şi, desigur, tot la un an după aprobarea noii organigrame prin care şi alţi colegi îşi pierduseră funcţiile, dar cu o zi înainte de numirea lui Andrei Pleşu la Cotroceni, am primit următoarea scrisoare pe care, dragă Nicolae Manolescu, ţi-o trimit în copie:


Domnule Preşedinte

Subsemnata Catrinel Pleşu, angajată a ICR va rog să-mi comunicaţi în scris hotărîrea conform căreia în ianuarie a.c. mi s-a retras, fără înştiinţare şi fără motivare, scrise sau orale, funcţia şi indemnizaţia de conducere.

Semnează C. Pleşu

15. XII.2004

Sigur că o înştiinţasem chiar atunci, la fel cum făcusem, spre regretul meu, şi cu alţi colegi. De altfel, un an de zile, dovadă textul de mai sus, nu protestase nici pentru funcţie, nici pentru indemnizaţie. Motivul supărării era mai vechi. În vara lui 2003, Pleşu îmi ceruse Dilema, într-un moment, cum am mai spus, când Fundaţia era desfiinţată prin lege iar eu încă nu fusesem numit preşedinte la noua instituţie. Prin urmare, nu puteam transfera Dilema din proprietatea statului în proprietatea unei persoane particulare deşi preţul era foarte convenabil: în schimbul revistei, m-a asigurat că voi fi scutit de înjurături. Aşa, fără revistă şi cu înjurăturile care nu m-au ocolit! În clipele de singurătate însă, când încerci să ajungi acolo unde nici prietenii cei mai apropiaţi nu pătrund, o asemenea victorie i-ar produce oricărui om, chiar cu rudimente de conştiinţă, o jenă cumplită. Mergând însă pe psihologia ştiută, reacţiile sunt de obicei pe dos. De altfel, "pregătirea de artilerie" o începuse Mircea Cărtărescu în mintea căruia Institutul Cultural Român, Casa Poporului şi Canalul Dunăre-Marea Neagră erau cele trei monstruozităţi care-l oripilau. Că fusese prezent în publicaţiile monstrului şi participase la unele din acţiunile acestuia, la fel şi doamna Cărtărescu, a scăpat din vedere căci importantă, nu-i aşa, era cauza care îl mâna în luptă! Şi, în zilele acestea, nimeni nu este de capul lui! Poetul nostru cerea reforme totale la Institut, Academie, uniuni de creaţie etc. Sfântul Sinod rămăsese de astă-dată în seama unui alt coechipier. Din păcate, numeroşi pretendenţi la Academie, criticii ei cei mai vehemenţi, nu prea au operă, iar pentru Sfântul Sinod sunt prea puţini! Oricum, toate instituţiile de bază ale ţării, reperele ei spirituale şi morale dintotdeauna, au fost neîncetat terfelite încât pare o misiune permanentă pe care diverşi, ştiuţi şi neştiuţi, o fac mereu, cu osârdie.

Dacă "fiecare vine cu echipa lui", cum a afirmat Preşedintele României, acum, când nici un statut sau lege nu mă mai împiedică să fac politică, e momentul să mă întreb, la rându-mi, din ce echipă am făcut parte. Pe Dâmboviţa, când nu te pot acuza că îţi lipseşte opera sau că nu ai realizat nimic ca slujbaş al patriei, tradiţia arată că eşti trecut automat sub umbrela vreunui partid sau nume politic important, de parcă ar fi o crimă să ai o părere diferită de a celor ce te acuză. În plus, ţi se poate reproşa şi vârsta. Realitatea este că numai nulităţile ţin să fie ale cuiva, numai ele se înhăitează şi atacă în grup asemenea peştilor amazonieni piranha sau devin mercenari ai cui are nevoie de ele. Cei de bunăcredinţă cunosc prea bine că am fost al meu însumi de când mă ştiu. Singur mi-am scris cărţile, singur m-am înfruntat timp de trei decenii cu activiştii, securiştii şi cenzorii epocii de aur, dar şi cu cei ce, după Revoluţie, au inventat comunişti fioroşi pentru a avea împotriva cui lupta fără consecinţe. În plus, nu am cerut nimic patriei, ci i-am dat cât am putut şi cât m-am priceput, inclusiv sănătatea. Dacă într-adevăr vrei să îţi ajuţi semenii, nu se cuvinte să-ţi contabilizezi suferinţele. Cu ani în urmă, printre notele mele am găsit o cugetare al cărei autor îmi scapă. Ea mă urmăreşte mereu şi mi-o amintesc mai ales în faţa fiecărei pagini albe: "}ara poate să îmi ceară să mor pentru ea, dar nu şi să mint". După Revoluţie, ea mi s-a părut la fel de actuală. În zilele acelea tulburi, când încă se mai trăgea sau se spunea că se trage, domnul Ion Iliescu m-a invitat la Bucureşti, pentru a face parte din comisia culturală a FSN, condusă de domnul Ion Caramitru. Într-un climat în care se distrugea în devălmăşie, în care ura şi răzbunările erau suverane, am înţeles că trebuie să fac ceva, să construiesc. A distruge este la îndemâna oricui, a construi este ceva mai greu. Mai târziu, am refuzat diverse alte funcţii politice şi nepolitice care mi s-au propus (senator la diverse partide, redactor şef la Dimineaţa etc.), dar când mi s-a oferit şansa de a clădi o instituţie nouă - Fundaţia Culturală Română - am acceptat cu plăcere. Dacă vrei cu adevărat să faci ceva, nu poţi aştepta să apară un guvern sau un preşedinte care să convină tuturor.

Augustin Buzura

Henry Coandă s-a reîntors în ţară şi a creat, în plină perioadă comunistă, institutul său pentru supradotaţi. Nicolae şi Maya Simionescu au gândit şi înălţat hiperperformantul lor Institut de Biologie şi Patologie Celulară. Tot în "epoca Ceauşescu," laureatul Nobel George Emil Palade şi-a ajutat ţara fiindcă atunci avea posibilitatea. O seamă de mari scriitori români, azi capitole importante ale culturii noastre, şi-au clădit opera în acei ani, în ciuda dificultăţilor şi umilinţelor. Chiar şi în cele mai negre epoci există destule breşe pentru fapte bune, durabile.

Într-un interviu dat în urmă cu 15 ani, la începutul lui decembrie 1989, doamnei Crisula Ştefănescu de la Europa liberă şi apărut abia acum la Polirom (Teroarea iluziei) mărturiseam că ştiu la ce să mă aştept de la ceea ce s-ar numi psihologia maselor, în eventualitatea căderii lui Ceauşescu. Ura dezlănţuită şi lichelele cu robe de procurori naţionali nu m-au luat prin surprindere. Am fost înjurat de parcă eu aş fi înfiinţat partidul şi securitatea la un loc, dar pentru că mă simţeam pe o poziţie morală corectă, am rămas indiferent. Pentru a construi Fundaţia a trebuit să trec zeci de cămile prin urechile acului deşi am avut sprijinul extrem de generos al Grupului Gulliver din Amsterdam, al cărui membru fondator eram încă din decembrie 1987, şi al Institutului Suedez. Având, prin statutul Fundaţiei, obligaţii culturale faţă de diasporă, domnul Ion Iliescu m-a invitat în delegaţia care-l însoţea în prima sa vizită în Statele Unite. Fireşte, i-am fost recunoscător: călătorisem puţin până atunci iar ţara aceasta în care, mai târziu, aveam să mă nasc pentru a doua oară, era una din obsesiile mele. De altfel, a cunoaşte rămâne un verb esenţial pentru orice scriitor. Atunci, fiind văzut la televizor alături de preşedinte, am devenit automat "omul lui Iliescu". L-am mai însoţit într-o altă călătorie, în Japonia, unde mai fusesem invitat de Japan Foundation. Dar de astă dată, relaţiile Fundaţiei au contribuit enorm la cunoaşterea ţării noastre, mergeam la prieteni care ne-au ajutat cu bani pentru handicapaţi, cu programe de mare performanţă, am dus acolo, pe cheltuiala japonezilor, formaţii muzicale complexe etc.

În vara lui 1992, mă aflam într-un spital din S.U.A. (Louisville, Kentucky) în aşteptarea unei dificile operaţii pe cord. Optimismul nu mă copleşea, eram convins că nu mă voi mai întoarce. Preşedintele Ion Iliescu a sunat la spital pentru a se interesa de soarta mea, gest care şi pentru americani, obişnuiţi să respecte instituţiile statului, nu a trecut neobservat. Nu am cheltuit banii patriei pentru intervenţie şi spitalizare, cum s-a spus, deşi i-aş fi meritat, poate, ci pe ai domnului David Jones care a mai donat unor spitale din România aparate de peste 11milioane de dolari şi, în plus, a specializat în clinicile Humana numeroşi chirurgi români. Mi s-a părut straniu că asistenta care mă îngrijea şi care, deşi foarte tânără, nu ajunsese nici măcar în capitala ţării sale, avea o casetă despre mizeria din România: ţigani desculţi, copii handicapaţi, animale trăgând în jug etc, cam tot ce poate să oripileze un american de bună-credinţă. O primise de la biserica ei, dar încă nu avusese timp pentru ea. Sigur, nu suntem o cultură mare, nu interesam, depindea numai şi numai de noi ca pe ecranele televizoarelor să apară şi altceva în afară de împuşcarea Ceauşeştilor şi de ororile pomenite. De aceea, pentru a arăta că avem şi o altă faţă, a trebuit să înfiinţăm o editură, publicaţii, centre de cercetări, să avem, adică, o carte de vizită onorabilă. Toate se făceau cu bani, fireşte, dar eforturile pentru a-i obţine, în ciuda anilor care se scurgeau de la Revoluţie, erau foarte dificile. Un prieten făcuse un clasament neobişnuit: după câte încercări răspund - pe telefonul scurt! - diverşi miniştri iar cel mai disponibil ridicase receptorul abia la încercarea numărul 31! Cu toate acestea, am construit cu răbdare, nespectaculos, respectând şi colaborând cu instituţiile statului alese democratic. Nu ne interesează culoarea pisicii, ci să prindă şoareci, era de părere Ciu-en-lai, un important premier al Chinei, prezenţă vie în antimemoriile lui Malraux, al cărui principiu ni s-a părut foarte potrivit. Chiar dacă se spunea că suntem ba ai unora, ba ai altora, instituţia era absolut autonomă. Atât în timpul preşedintelui Ion Iliescu, cât şi în al preşedintelui Emil Constantinescu, nimeni nu s-a amestecat în programele Fundaţiei. De altfel, cu sprijinul preşedintelui Constantinescu am realizat proiectele cu Smithsonian Institution, cu Japan Foundation şi cu Asociaţia Japonia-România, printre altele. Sigur, istoria îi va judeca pe preşedinţii noştri pentru faptele lor bune sau mai puţin bune, mie însă îmi revine obligaţia să spun ce s-a întâmplat concret. Domnul Ion Iliescu a fost preşedintele ţării timp de 11 ani iar domnul Emil Constantinescu - 4 ani. Împreună fac 15 ani. Amândoi au fost aleşi prin votul populaţiei României. Cui altcuiva să-i fi cerut sprijin? Cu cine să fi colaborat? La aniversarea de zece ani a Fundaţiei Culturale Române, domnul Mugur Isărescu, premier pe atunci, ne-a trimis un emoţionant mesaj, semn că eforturile noastre au fost înţelese aşa cum se cuvenea.

Din păcate, în ciuda unor incontestabile succese în condiţiile unor fonduri ridicole pentru obligaţiile pe care le aveam, cu doi ani înainte de a se transforma în Institut, Fundaţia era pe cale de dispariţie: apăruse un proiect de statut prin care personalul era redus la 50 de angajaţi şi aveam dreptul să publicăm doar un anuar! Nu este momentul să insist asupra detaliilor, au fost doi ani de dibuiri şi încordări şi, în acest context, a avut loc transformarea Fundaţiei în Institut. Preşedintele ţării este - sau ar trebui să fie -conform Constituţiei, deasupra partidelor şi disputelor politice. Domnul Ion Iliescu nu se gândise la un institut pentru sine, deoarece mai avea foarte puţin până să-şi încheie ultimul său mandat, ci la o instituţie sub autoritatea preşedinţilor României oricare ar fi ei. Aşa fuseseră fostele Fundaţii Regale, aşa erau mai multe institute din Europa. A fost, fireşte, o salvare de moment pentru că paragraful din Legea de înfiinţare a Institutului referitor la autoritatea preşedintelui nu este tocmai în regulă, cel puţin aşa au susţinut diverşi jurişti, că nu se prea potriveşte cu Constituţia. Nu ştiu, nu mă pricep, nu mai este treaba mea. Oricum, Fundaţia a prezentat un proiect de lege bazat atît pe experienţa altor instituţii de acest fel din Europa, cât şi, desigur, pe propria şi indelungata sa experienţă. Preşedintele ţării a fost de acord cu el, l-a văzut şi preşedintele Consiliului Legislativ, dar Senatul a aprobat în unanimitate o altă variantă care suna mai mult a editorial decât a lege. Instituţia nou creată a primit şi atribuţii interne. În lumea în care sper să ne integrăm, ne vom deosebi de alţii doar prin cultură, prin spirit, dacă nu vrem să ajungem o populaţie oarecare. Rezultatele unui sondaj despre cât se citeşte sunt catastrofale. Mai mult, accesul copiilor de ţărani şi din familiile defavorizate este tragic: între 1şi 2%! Vina preşedintelui Iliescu este că m-a numit şi a mea că am luat în serios paragrafele legii. Ca ardelean, am încercat să duc un gând până la capăt, cum ar spune Blaga, dar nu s-a putut. Zodia începuturilor trebuia reconfirmată.

Despre relaţia mea cu domnul Adrian Năstase lucrurile sunt şi mai limpezi. Când era ministru de externe, a finanţat din bani proprii un program de trei luni al Fundaţiei cu Lincoln Center din New York. Nu a spus nimănui acest fapt şi, dacă ar fi dorit să se ştie, ar fi avut numeroase posibilităţi. Am aflat că a mai făcut un gest asemănător cu Uniunea Scriitorilor căreia i-a dat o mare sumă de bani pentru tipărirea unor cărţi, fapt ce vorbeşte de la sine. Ca premier, în afară de diverse ocazii protocolare, când totul se reducea la o strângere de mână, l-am întâlnit de două ori: când am însoţit un om de afaceri german care dorea să deschidă în Bucureşti un muzeu Guggenheim şi să editeze împreună cu Institutul Cultural Român o publicaţie în limba germană, şi când am pregătit vizita acestuia. Atunci mi-a reproşat că sunt prea departe de P.S.D. şi de stânga. Adevărul este că nu eram nici departe, nici aproape, mă obseda ideea de a repune instituţia pe linia de plutire şi nu aveam nici o îndoială că în orice parte ai fi, dacă faci un lucru bun pentru ţară eşti al tuturor partidelor care-i doresc binele. Din păcate, atât muzeul cât şi conectarea la o mare cultură şi civilizaţie, cum este cea germană, ne erau foarte necesare şi, un om cu competenţa şi poziţia fostului premier Adrian Năstase ar fi fost în măsură să ne ajute. Şi nu era decât spre folosul ţării.

Sigur că povestea acestor instituţii ( Fundaţia şi Institutul) este mult mai complicată. În cele de mai sus, însă, am dorit să subliniez că nu sunt naiv. Atâta tot. Nu port pică nimănui iar vina de a mă fi încăpăţânat să duc un lucru până la capăt deşi bănuiam demult rezultatul, îmi aparţine în exclusivitate. Mă durea însă nevoia multora de a desfiinţa, băşcălia şi prostul gust întinse ca o maree peste orice tentativă de a dovedi că putem fi şi altceva. Am pierdut şansa de a scrie nişte cărţi şi nişte ani pe care nu-i mai pot recupera. Am primit numeroase scrisori şi semne din multe zone ale planetei care dovedesc cu prisosinţă că am realizat, totuşi, ceva. Dar principalul merit îl au colegii mei pe care, din păcate, i-am contaminat cu naivităţile şi iluziile mele. Este, cred, singurul fapt cu care mă pot mândri. Vreau să mulţumesc doamnei Angela Martin, traducătoare şi om de foarte solidă cultură şi de mare onestitate, vicepreşedintele care mi-a ţinut locul în aşa fel încât nu mi s-a simţit lipsa în perioadele când împrejurări nedorite m-au îndepărtat de locul de muncă. A reformat sistemul editorial, a câştigat prin tactul şi priceperea sa mulţi prieteni pentru cultura noastră. Îi sunt de asemenea recunoscător eminentului om de ştiinţă acad. Ionel Haiduc, vicepreşedinte al I.C.R., pentru că a acceptat să se angajeze alături de noi în cea mai necesară tentativă posibilă, aceea de a aduce înapoi, în ţară, marile valori ştiinţifice, risipite peste tot în lume şi de a crea acel atât de necesar institut de mare performanţă. Îi mulţumesc excelentului anglist şi diplomat Liviu Bleoca, secretarul general al Institutului, pentru dialogul cu spaţiile de limbă engleză şi tuturor celor care în decursul anilor au pus umărul la înălţarea acestei iluzii. L-am lăsat la urmă pe Daniel Cristea Enache al cărui gest de solidaritate m-a emoţionat până dincolo de cuvinte. Orice i-aş spune, ar fi prea puţin sau nepotrivit. Regret doar că după atâţia ani a trebuit să descopăr de ce marele biograf al naţiei noastre, Ion Luca Caragiale, a ales Berlinul şi mai regret că vârsta nu mă mai ajută să caut un asemenea refugiu, şi nici măcar să cer azil în munţii Maramureşului.

Augustin Buzura

N.R. Publicăm integral scrisoarea pe care mi-a adresat-o Augustin Buzura. Nu e cazul, nici locul de a o comenta. Singurul lucru pe care mă simt dator să i-l adaog este că eu însumi, în calitate de membru al Consiliului ICR, numit nu ca reprezentînd o anume instituţie, ci la solicitarea lui Augustin Buzura, mă consider demisionat din clipa destituirii domniei sale. Gestul meu este unul de onoare, fără vreo conotaţie politică. (Nicolae Manolescu)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara