Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
scrisori către un prieten de Nicolae Manolescu

Aurel Dumitraşcu, Lucian Vasiliu, Haimanaua Singură tate, epistole inedite (1979-1988), cu o Notă de Lucian Vasiliu, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2017, 308 pag.

Aurel Dumitraşcu face parte din seria unor foarte talentaţi scriitori morţi de tineri, poeţi ca Nicolae Labiş şi Daniel Turcea, prozatori ca Sorin Stoica, critici ca Mircea Scarlat, toate generaţiile reunite. „Sunt un sentimental şi nu întâmplător/pe balcon seara mă gândesc la/scriitorul mişima./Nu avea nimic de ascuns./Pe balcon stau cu o (pasăre) moartă”, scrie Aurel Dumitraşcu în Ultimul poem, după cum l-a intitulat poetul Adrian Alui Gheorghe, editorul majorităţii operelor lui, inclusiv al unei foarte interesante corespondenţe. Datat cu patru zile înainte de moartea autorului, poemul ne duce cu gândul la Nicolae Labiş nu numai prin sugestia păsării fatale. Aurel Dumitraşcu e un asiduu cititor de literatură, cum era şi autorul Păsării cu cioc de rubin, şi acesta un titlu pus de altcineva, şi anume de Aurel Covaci, şi tot după moartea poetului. Teza de licenţă a lui Aurel Dumitraşcu este despre Virgil Mazilescu şi Daniel Turcea. Cel dintâi este poetul care a lăsat cele mai multe urme în lirica lui Aurel Dumitraşcu. Definitoriu este amestecul de sinceritate şi de „literatură”. E autoportretul poetului la tinereţe. Optzecist întrucâtva atipic, el citeşte realitatea ca pe un poem. Iar poemele sunt un fel de scenografii inspirate din viaţa de zi cu zi. Iată unul asemănător cu Scenele şi întâmplările lui Muşina:

„Câteva cuvinte ies de la şcoală când
domnişoara învăţătoare închide abecedarul şi
îşi priveşte îngândurată picioarele acolo
după catedră”.

Ca şi la Mazilescu, metaforele par uneori suprarealiste, greu descifrabile chiar şi după mai multe lecturi, extinse adesea la poemul întreg, care trebuie citit printr-o grilă care creează posibilitatea unor soluţii multiple. Deşi Aurel Dumitraşcu mărturiseşte într-un rând: „Am scris şi poeme în care sunt fericit”, suflul morţii adie de la un capăt la altul al poeziei lui:

„Toţi ştiu cântecul dulce al morţii şi eu îl ştiu
învăţându-mă cu el ziua şi noaptea mereu”.

s-a păstrat de la Aurel Dumitraşcu şi o relativ bogată corespondenţă, foarte probabil printre cele din urmă ilustrând un gen pe cale de dispariţie. Scrisorile lui au fost strânse în volum de Gellu Dorian (Epistole inedite. Scrisori către Gellu Dorian şi Lucian Vasiliu, 2015) şi, respectiv, Lucian Vasiliu (Haimanaua Singurătate. Epistole inedite, 2017). Toate datează dintre anii 1979-1990. În volumul din urmă sunt publicate şi scrisori ale lui Lucian Vasiliu către Aurel Dumitraşcu, precum şi câteva poezii ale destinatarului. Corespondenţa reprezintă atât un document interesant, cât şi o operă literară valabilă. Aurel Dumitraşcu şi-a trăit aproape întreagă scurta lui viaţă la Borca sadoveniană, de unde a expediat şi unde a primit nenumărate misive de la toţi prietenii lui. Rămân a fi strânse, la rândul lor, scrisori către şi de la majoritatea colegilor de generaţie, dar şi unele de la D.R. Popescu sau Nichita Stănescu. Autorul nu era defel atât de singuratic cum se pretinde (de unde titlul volumului întocmit grijuliu de Lucian Vasiliu, împrumutând o sintagmă dintro scrisoare a poetului). Avea vocaţia prieteniei, se confesa cu sinceritate celor la care ţinea, profita de cea mai mică ocazie ca să-i viziteze, găzduindu-i la rândul lui la Borca natală, plimbându-i pe munte şi prin alte locuri pe urmele Vitoriei Lipan. Există puţine mărturii atât de oneste despre viaţa tinerilor scriitori din anii 1980. Generaţia 1980 a fost cu siguranţă cea din urmă care a folosit corespondenţa ca mod de a trăi împreună. Când nu puteau participa la Cenacluri, altă modă a timpului, necesară din cauza editării cu dificultate a operelor (apariţia volumului de debut al lui Aurel Dumitraşcu este o adevărată odisee, în care îşi vâră coada cenzura, editura, reaua-credinţă şi altele multe), scrisorile, iată, alcătuiesc un liant excepţional. Dovadă ineditele, până azi, ale scriitorului. Optzeciştii îşi împărtăşesc în scrisori o mulţime de lucruri: evenimente cotidiene, stări sufleteşti, bucurii, decepţii, frustrări, lecturi, proiecte şi, nu în ultimul rând, texte literare proprii sau păreri despre cele ale confraţilor. O astfel de comunicare exista şi în generaţia 1960. Au şi fost tipărite câteva corespondenţe ilustre, a lui I. Negoiţescu şi Radu Stanca, a lui I.D. Sîrbu, Epistolarul întocmit de Gabriel Liiceanu şi altele. Eu însumi posed scrisori de la D. Micu, Adrian Marino, Livius Ciocârlie, Paul Miron, Virgil Ierunca şi cam tot pe atâtea din ale mele se află la aceştia. Generaţia 2000 a recurs rareori la acest mijloc de comunicare, de obicei, sub forma scrisorii deschise, publice. Între ei, au preferat Facebookul şi celelalte mijloace electronice, dacă nu chiar s.m.s-urile. Care numai mijloace de socializare, cum li se spune, nu sunt! Sunt, din contra, un mediu conducător ideal pentru manifestarea celor mai josnice defulări. În loc să unească, dezbină. Aurel Dumitraşcu poate fi considerat, graţie talentului său, dar şi acestui minunat gen literar care e scrisoarea, unul din ultimii lui mohicani.

(Din Istoria critică, ediţia a II-a, în curs de apariţie)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara