Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Document:
Scrisori inedite de Mihail Sebastian


Nadia apare în de-acum celebrul Jurnal al lui Mihail Sebastian de trei ori. E iubita despre care nu ştim aproape nimic, iubita fantomatică, pe care el a pierdut-o şi pe care o regăseşte doar în vis. Fata, cu mulţi ani mai tînără, a existat cu adevărat în Bucureştii anului 1940. A apărut în viaţa lui intempestiv, cu voinţa unei liceene de 15-16 ani, ce găseşte calea cea mai ciudată spre a-i fi prezentată: prin Leny Caler, marea, adulata actriţă, fosta iubită a lui Mihail Sebastian. Dar Nadia nu are de unde să ştie Ťamănuntulť acesta din biografia celor doi. îl va afla, mult mai târziu, după ce Jurnalul va fi fost publicat. La 6 iulie 1940, Nadia îi scrie prima ei scrisoare, păstrată de expeditoare prin cine ştie ce întîmplare, singura din multele trimise. La care primeşte, după oarecare aşteptare, un improbabil, nesperat răspuns de la autorul admirat. O lună de toamnă, nu mai mult, apucaseră să se vadă, să se întîlnească, el, autorul consacrat al literaturii române, omul hăituit, ea, tînăra îndrăgostită de o ficţiune şi, finalmente, de autorul ficţiunii, cu adevărat. O lună doar, fiindcă familia Nadiei părăseşte ţara pentru totdeauna, la hotărîrea tatei care lucra pentru o societate americană. Se îndreaptă tustrei, tatăl, mama şi Nadia, spre Statele Unite, ocolind tot pămîntul, prin Istanbul, Bagdad, Bombay spre New York. Scrisorile pleacă şi vin, în plin război, spre şi dinspre aceste adrese tot mai îndepărtate. E o corespondenţă ce se întinde pe durata unui an de zile, din care tot ce a trimis N. s-a pierdut - cu singura excepţie a primului, stîngaci-adolescentin, mesaj. Scrisorile lui însă au ajuns, unele. Iar cîte au ajuns se află mai jos, restituite toate spre publicare României literare: Se întorc astfel la Bucureşti, după mulţi, mulţi ani, purtate de pe un continent pe altul. Altele însă s-au rătăcit cu totul în oraşele din care Nadia plecase doar de o zi, de o săptămînă, înainte să le mai ridice de la poştă... Scrisorile acoperă o perioadă rămasă albă în Jurnalul lui, întrerupt voluntar în ziua, simbolică, a căderii Parisului. De aceea ele ar putea interesa pentru valoarea lor documentară. Dincolo însă de mărturia pe care o aduc, în prelungirea Jurnalului şi în nota lui, emoţionantă mi se pare povestea de iubire a cuiva care începe şi se îndîrjeşte să semneze Mihail Sebastian, continuînd s-o facă şi după ce luna de intimitate s-a petrecut - şi care sfîrşeşte prin a semna simplu, despuiat de reţineri, cu eliberată tandreţe: Mihai. E o poveste de iubire ce se construieşte cu fiecare nouă scrisoare, sub ochii noştri, pe măsură ce înaintăm spre sfîrşit. Nadia devine pentru bărbatul de 33-34 de ani, rămas acasă, captiv, agresat în întreaga lui sensibilitate, nu doar fata pe care înţelege că o iubeşte fiindcă se vede iubit, ci însăşi promisiunea libertăţii, America salvatoare. Schimburile de scrisori încetează brusc cînd România declară război Statelor Unite! Nimic nu mai poate trece dintr-o parte în alta. Cînd corespondenţa redevine posibilă după încheierea războiului, cînd orice devine în sfîrşit posibil, iar el poate să plece, totul de fapt încetează să mai fie cu putinţă - într-o singură clipă: la 29 mai 1945, Mihail Sebastian este accidentat mortal! La doar cîteva luni de la moartea lui Mihai, Nadia va afla, şocată, vestea. De atunci, aşa cum prevăzuse el în scrisoarea din 29 decembrie 2004, inima ei a purtat-o prin viaţă ca o busolă, fără greş.

Respectăm aici voinţa Nadiei, care ţine să rămînă în continuare în umbră. Accidentul, tradus de Alain Paruit şi publicat prin stăruinţa ei acum doi ani la Mercure de France, a fost lansat - printr-o curioasă, de nimeni plănuită, coincidenţă - în chiar ziua de 29 mai (2002), ziua accidentului fatal. După zeci de ani, ea împlineşte dorinţa din ultima lui scrisoare, din 14 noiembrie 1941: ŤUneori, când sunt destul de stupid ca să fac visuri imposibile, îmi văd cărţile traduse, apărând acolo...ť

într-un fel, întreagă această poveste de dragoste, ce se cuvine poate spusă într-o zi, e de o uimitoare, emoţionantă rezistenţă în timp şi coerenţă, aşa cum nu are viaţa decît atunci cînd ia forma destinului.

în fine, scrisorile de faţă ar fi trebuit să fie remise Doamnei Cornelia Ştefănescu, fidel editor şi critic al lui Mihail Sebastian, căreia i s-au promis. Cum lucrul n-a mai fost posibil, ţin să-i aduc aici omagiul Nadiei şi deopotrivă al meu.



Vasile POPOVICI





Bucureşti, 6 iulie 1940

Dragă Domnule Sebastian,

Nu caut prea mult să-mi explic mobilul pentru care îţi scriu: n-aş găsi nici unul valabil, ci numai entuziasmul celor 17 ani ai mei, şi îmi dau seama că, în momentul când vei citi scrisoarea, cele câteva cuvinte aruncate pe hârtie nu-ţi vor dezvălui sentimentele care m-au determinat

s-o fac.

Oare luna care bate în plin acoperişul din faţă, adierea vântului ce-mi aduce zvon de tei sau ultima dumitale carte, pe care am terminat-o chiar acum, m-au făcut să mă gândesc la Mihail Sebastian? Cred totuşi că fiecare element îşi are contribuţia sa. Te vei întreba care este vina dumitale că eu am 17 ani şi că este luna plină, ca să-mi suporţi reveriile... Toată vina pe care o ai este de a-mi fi procurat momente de intensă linişte şi zbucium şi de reală bucurie şi întristare. M-am regăsit în Ann* în momentul în care cocoţată pe gard rupea o creangă de liliac, cum m-am regăsit în Paul* când pentru prima dată fiind la ski şi alunecând la vale a trecut prin acea gamă de la frică la o indiferenţă totală de ce va veni, având în acelaşi timp clipe de un curaj uimitor. Ai în aceste pagini o putere de descriere atât de mare, încât simţeam vântul care-mi tăia obrajii, vedeam zăpada albă care mă orbea şi auzeam răsuflarea camarazilor din cabană. Şi când am întors ultima filă a cărţii mi-am spus: Aş vrea să-l cunosc pe acest om. Dar această frază m-a făcut să revăd o seară de acum doi ani, când ieşind dintr-o sală de teatru am spus aceleaşi vorbe. Văzusem Jocul de-a vacanţa. Şi atunci am avut aceeaşi senzaţie de plenitudine, de ceva care se aseamănă atât de mult cu ideile şi sentimentele mele, încât se confundă, se completează. Trebuie să fii îndrăgostit de munte, altfel n-ai fi putut să-l prinzi în toate momentele lui şi să descrii atât de bine influenţa pe care o are asupra oamenilor. Dar stările sufleteşti care mi-au fost determinate atât de citirea cărţii, cât şi de vederea piesei nu le pot aşterne pe hârtie pentru că oricât aş căuta nu aş găsi cuvinte potrivite. - Şi atunci am căutat să aflu câte ceva despre acest autor. Dintre multe programe de teatru am scos unul, unde sub numele dumitale erau date câteva indicaţii: născut la Brăila, făcut studiile la Bucureşti şi Paris, opere tipărite... sau în curs de apariţie. Am zâmbit şi l-am închis. în fond să nu ştiu cine eşti sau cum eşti... ci să-mi las imaginaţia să-ţi croiască o figură, o viaţă, un scop.

Pentru încheiere îmi permit o singură întrebare: voi putea vedea într-o zi în vitrina unei librării Jocul de-a vacanţa tipărit?

N. M.

* Ann şi Paul: personaje din romanul Accidentul, care tocmai apăruse în librării, în 1940. (Nota ed.)

*

21 Iulie 1940

Scumpă Duduie,

scrisoarea D-tale mi-a făcut plăcere. Am primit-o aici Ťundeva pe zonăť, unde mă aflu de trei săptămâni, fără să ştiu cât voi mai rămâne. Dacă ai şti ce departe sunt de Ann, de Nora, de ski, de vacanţă, de literatură! D-ta îmi vorbeşti de lucruri pe care le consider pierdute, rămase în urma mea, într-un fel de altă viaţă pe care nici măcar nu ştiu dacă o voi mai regăsi. Tocmai de aceea rândurile D-tale neaşteptate, simpatice în extrema lor tinereţe, m-au făcut câteva minute gânditor.

Nu vreau, înainte de a reveni la viaţa mea de ostaş, să nu-ţi trimit un cuvânt de mulţumire pentru tot ce scrisoarea D-tale evocă. O clipă m-am crezut reîntors în civilitate.

Cu bună prietenie,

Mihail Sebastian

*

Duminică dimineaţa*

Dragă Nadia,

aş vrea ca plicul meu să ajungă înaintea ta la Istanbul, să-l găseşti acolo şi să-ţi poată spune cel dintâi: bine ai venit!

Aştept veşti. Sunt nerăbdător să aflu cum a decurs drumul. Scrie-mi totul, cu detalii (şi cu prudenţă, totuşi).

Am stat toată dimineaţa acasă, am citit şi am ascultat muzică: simfonia întâi de Beethoven (o cunoşti desigur - mie îmi place pentru cât e de mozartiană), al cincilea concert pentru pian şi orchestră de Beethoven, iar acum în timp ce-ţi scriu - ascult de la Sofia, pe discuri, variaţiile de Brahms pe o temă de Haydn.

Alte veşti, de la plecarea ta, nu sunt. Mă gândesc la tine cu foarte multă prietenie. îmi pare rău că nu cunosc deloc Istanbulul. Aş fi vrut să mi te pot imagina pe străzile lui.

Mihail Sebastian

Spune părinţilor tăi bune salutări.



*Duminica respectivă corespunde datei de 18 noiembrie 1940, după plecarea din ţară, spre Istanbul, a d-şoarei N. împreună cu părinţii. (Nota ed.)

*

Miercuri, 27 Noiembrie 1940

Bucureşti

Scumpă Nadia,

scrisoarea ta din 19 am primit-o abia ieri. Rândurile din Sofia au sosit şi ele cu întârziere. Le-am aşteptat cu nelinişte. Sunt mulţumit să te ştiu ajunsă acolo - departe de cutremure şi alte mizerii.

îţi scriu în grabă câteva cuvinte. într-o dimineaţă mai liberă - poate Duminică - îţi voi trimite o scrisoare ca lumea. De altfel, nu am multe de povestit. Viaţa mea o cunoşti. Se împarte între şcoală (care îmi ia din ce în ce mai mult timp - poate din cauza asta să şi renunţ) şi casă. Citesc puţin - pe apucate, fără prea mare ordine - şi ascult muzică.

Largo-ul de Morzart, care se află pe primul disc din Kleinenachtmusick, îmi place mereu mai mult. în muzică, nu iubesc cu adevărat decît lucrurile pe care le cunosc bine, cu care mă familiarizez, care încep să facă parte din propria mea viaţă. (în tratatul despre Mozart, cele 3 volume pe care le-ai văzut la mine, am găsit două pagini întregi despre acest Ťlargoť al tău.)

Vorbesc despre tine cu Leny*. Aseară a fost la mine, la ceai, şi aveam amândoi impresia că eşti cu noi.

Sâmbătă după masă am făcut cu un prieten - fost camarad de barou - o lungă plimbare la lacuri. Era o zi vânătă de toamnă, tristă şi totuşi cu ceva calm, împăcat. M-am gândit o clipă la tine - tu care ai fost pe acolo.

Şi uite aşa zilele trec, toate la fel, apatice, indiferente, într-un fel de resemnare cenuşie, într-un fel de anestezie care acoperă marile noastre nelinişti, imposibilele noastre speranţe.

Aştept cu plăcere scrisul tău. Povesteşte-mi mult şi cu multe detalii.

M.S.



* Este vorba despre actriţa Leny Caler, care a făcut o carieră de mare succes în perioada interbelică. (Nota ed.)

*

Bucureşti, 1 Decembrie (1940)

Duminică

Scumpă Nadia,

scrisorile tale vin din altă lume, din alte timpuri. Există încă baruri de noapte în care se dansează? Există încă nopţi calme, pe care le poţi petrece pe o terasă de hotel? Există încă plimbări cu barca, recepţii studenţeşti, ceasuri de hoinăreală prin muzee?

Am trăit aici zile de groaznică tensiune. Poate le bănuieşti. Nici n-am îndrăznit să rămân singur acasă. Am dormit pe unde s-a nimerit, am mâncat când la unul, când la altul. Nu ştiu de ce mă simţeam fugărit. Astăzi, m-am întors în sfârşit la mine, obosit, dornic să mă simt Ťacasăť. Am să mă culc devreme, am să dorm, am să uit.

încă nu-mi dau bine seama ce s-a întâmplat. încă nu ştiu dacă s-a sfârşit. Sunt zbuciumat de atâtea presupuneri, de atâtea întrebări, de atâtea nesiguranţe. Am impresia că Ťaşať nu mai poate ţine - şi că ceva va interveni, ca să schimbe lucrurile, într-un sens sau într-altul.

Adineaori a început să ningă. Cred că asta m-a hotărât să mă întorc acasă. Simţeam că e prima zi de iarnă - şi voiam să fiu la mine, la masa mea de lucru, între cărţile mele. Ce îmi va mai aduce şi iarna asta care începe? Altădată fiecare început de iarnă (chiar înainte de a fi descoperit skiul) era pentru mine plin de emoţii, de aşteptări. Dar acum, cel puţin pentru doi ani de aici încolo, nu văd nimic înaintea mea. E doar o cumplită ceaţă fără sfârşit. (Şi totuşi uneori - ca să fiu sincer - mă loveşte nu ştiu de unde, nu ştiu de ce, un val absurd de optimism: mă simt atunci din nou foarte tânăr, mi se pare că încă nimic nu e pierdut, că nimic nu e definitiv ratat, sunt plin de proiecte, îmi fac tot felul de făgăduieli în viitor, simt din nou gustul de a lucra, de a călători, de a scrie...)

Scrisorile tale îmi fac mereu plăcere. Nu te regăsesc cu totul în ele - nimic nu înlocuieşte prezenţa fizică a cuiva - dar mă ajută totuşi să te revăd. Succesul tău de la ceaiul studenţilor m-a încântat. Cine e tânărul Fuad? (Există mi se pare un Fuad în André Gide, dar nu-mi aduc bine aminte unde.)

Am apreciat mai puţin supărarea ta cu privire la felul meu de a semna scrisorile. Nu, scumpă Nadia, nu e nici prudenţă (?), nici lipsă de intimitate. Niciodată nu am putut semna cu numele mic, pe care prietenii mei mi-l dau, dar cu care nici azi nu m-am obişnuit. Aş putea să-ţi povestesc nesfârşite lucruri amuzante şi încurcături, în legătură cu asta. Dar să lăsăm asta pentru altă dată. Nu considera nici rândurile de azi drept o scrisoare. Am

să-ţi mai scriu şi să sperăm că va fi într-o zi mai calmă.

Te îmbrăţişez.

M. S.

*

Joi, 5 Decembrie 1940

Dragă Nadia,

abia pusesem ultimul meu plic la poştă (luni, cred) când am primit scrisoarea ta alarmată. A urmat apoi un telefon de la Marcela şi, după câteva ore, un alt telefon de la Vicky. E prea mult. Ar trebui să te cert. îţi cer să fii mai răbdătoare şi mai cuminte. Sper că ai primit toate scrisorile mele (cu cea de astăzi, patru). Poate că vin cu întârziere, dar aşteaptă-le mai puţin agitată. îmi face rău să ştiu că te zbaţi pentru lucruri atât de neînsemnate. Vicky m-a sfătuit să-ţi scriu recomandat. Ezit s-o fac, fiindcă nu vreau să pun adresa mea pe verso-ul plicului, ceea ce, mi se pare, ar putea să provoace mai mari întârzieri. Promite-mi deci că pe viitor vei fi o corespondentă mai calmă. Da?

}i-aş scrie mai mult, dar trec printr-o perioadă de depresiune, din care nu ştiu ce mă va ridica. Singurătatea începe să mă apese, iar oamenii pe care îi văd nu-mi sunt de prea mare folos. Refugiul meu obişnuit, în muzică şi în cărţi, nu mai funcţionează nici el prea bine. Nu pot citi nici o oră cu atenţie, iar muzica nu-mi mai spune nimic. Mă simt opac. Mi s-a mai întâmplat în viaţă să am asemenea epoci de imbecilizare, dar cea de azi mi se pare mai fără speranţă decât oricând.

Am intrat alaltă seară un moment la Nestor, unde trebuia să văd un prieten din provincie. Era seară, cofetăria era plină de lume (oameni tineri, veselie, blănuri, uniforme, o rumoare de râsete, de saluturi expansive...) şi am rămas un moment uimit în prag. Era o lume care nu ştiam că există. Atâta voie bună, atâta nepăsare! Eu trăiesc de o săptămână într-o teroare cruntă, care mă înăbuşă - şi totuşi la un pas de mine există această lume imposibilă, de neînţeles în liniştea sau poate în inconştienţa ei.

Fac rău, dragă Nadia, că-ţi scriu aşa. Ar trebui poate să aştept o zi mai bună. Ar trebui să rup hârtia asta şi

să-ţi scriu din nou peste câteva zile, când poate voi fi mai puţin sumbru. Tu înţelege şi iartă.

Scrie-mi mereu despre tine. Vicky sau Marcela (nu mai ţin minte care din două) mi-a spus că i-ai trimis nişte fotografii. Dacă mai ai cňpii, trimite-mi şi mie să le văd.

Pe Leny n-am mai văzut-o. Câteva zile au lipsit şi ei de acasă. Repetiţiile mi se pare că le-au întrerupt.

Nu-mi vine a crede că vor mai face teatru. Dar dacă-i scrii, nu-i pomeni despre asta.

Ce citeşti? Ce vezi? Cu cine umbli? Ai fost la teatru? (Există?) Scrie-mi despre toate.

M. S.



închipuieşte-ţi că nu ştiu la ce pasaj din Femei te-ai gândit în legătură cu Odette. Oricât ar fi de greu de crezut, află că nu am nici un volum din Femei. L-am căutat în librării şi e de negăsit.

*

Duminică, 8 Decembrie 1940

Draga mea Nadia,

numai câteva cuvinte, ca să mai prindem vaporul de luni.

Scrisoarea ta a venit adineaori. E foarte drăguţă şi am citit-o cu sinceră bucurie. Te sărut pentru ea. Fotografiile cam şterse. Mai trimite-mi, dacă mai ai şi altele.

Mi-a părut foarte rău de ultima mea scrisoare. Prea descurajată pentru a fi trimisă unei fete aşa de tinere ca tine. Eram însă într-o zi de teribil Ťcafardť*. Şi mi-ar fi fost greu să scriu altfel. Astăzi cred că sunt mai puţin prăpăstios. Mi se pare că văd lucrurile mai clare, în orice caz mai suportabile.

Avem din nou zile de toamnă, neverosimil de frumoase. Astăzi era un soare de Aprilie. Zăpada de Duminica trecută a fost o tentativă ratată de iarnă.

Cât mai rămâneţi la Istanbul? Scrie-mi puţin despre viaţa ta zilnică (hotel, restaurant, târguieli...).

îţi voi scrie din nou în curând - şi mai mult.

M. S.



* în franceză, în original: Melancolie. (Nota ed.)

*

Marţi, 17 Decembrie 1940

Bucureşti

Scumpă Nadia,

am lipsit câteva zile din Calea Victoriei, unde am avut de lucru cu zugravii şi parchetarii. M-am întors abia astăzi şi mi-am regăsit camera mea dinainte de cutremur, mai luminoasă parcă. Patru zile cât am stat în Antim1)

m-am simţit - serile mai ales - foarte bine: jucam belotă în familie şi discutam politica internaţională cu Beno2). Totuşi, mă întorc cu plăcere la mine. îmi place să fiu singur uneori, cu cărţile mele, cu aparatul meu de radio (diseară, ascult Oratoriul de Crăciun de Bach).

Sunt mai calm decât înainte. N-aş putea spune exact de ce. Am inexplicabile momente de destindere, dar şi puternice crize de nelinişte. Sunt zile în care simt de pretutindeni primejdii, ameninţări... Parcă aş fi fugărit, încolţit din toate părţile. Alteori însă, fără ca nimic precis să se fi întâmplat, totul pare mai puţin grav, mai suportabil. Nu ştiu cât va mai dura jocul ăsta. Nici nu mă întreb. Mă tem să privesc prea departe. Dincolo de o zi-două, nu văd nimic.

De câteva zile avem zăpadă. La Bucureşti nu prea multă, dar oricum destulă ca oraşul să fie alb. Ai dreptate - de la fereastra mea, de la fereastra noastră, se vede frumos. Sub zăpadă şi privite de sus, străzile sunt parcă goale. De altfel, şi fără asta, priveliştea are ceva de décor. S-au împlinit doi ani de când locuiesc aici, şi încă nu am impresia că e un peisaj zilnic, normal. Puţină irealitate este parcă în amfiteatrul de blocuri albe, pe care îl privesc de pe terasa mea.



(continuare în pag. 18)

(urmare din pag. 17)



La Predeal, am auzit că zăpada e mare. Suchianu3) e de câteva zile acolo, la ski. îl invidiez. Mi-e ruşine să mărturisesc, dar după atâtea nenorociri, după atâtea mizerii, încă mă gândesc la o vacanţă la ski. Sunt neserios? Poate - dar aş avea nevoie să uit, să mă odihnesc şi nimic nu aduce mai multă uitare decât skiul. Am făcut adineaori o cursă în oraş. Era frig, ningea şi totul mirosea a plecare în munţi.

Dar e absurd să-ţi vorbesc despre asta, dragă Nadia. E absurd simplul fapt că mai pot avea asemenea gânduri. Se întâmplă în jurul meu atâtea orori! Eu însumi sunt atât de aproape de ele!

Lunga ta scrisoare primită ieri (printr-un comisionar din partea D/octo/rului Sotoman4), fără să ştiu cum şi de unde) m-a pus pe gânduri. Adevărul e că mă gândesc adesea la tine. Ceea ce numeşti tu Ťdragosteať ta - şi eu mă întreb încă dacă n-ar fi mai potrivit să spunem Ťideea ta fixăť - începe să mă îngrijoreze. încă o dată, iubită Nadia, încă o dată trebuie să-ţi spun că te înşeli. E păcat că ai plecat atât de repede, după ce ne-am cunoscut. Dacă ai fi avut puţin răgaz, dacă m-ai fi cunoscut mai de aproape, te-ai fi dezmeticit. îţi vorbesc cu cea mai mare bună credinţă, ca unei vechi prietene. Ce ştii tu despre mine e foarte puţin, foarte vag, aproape neadevărat. Puţină blazare de om obosit şi ironic trebuie să impresioneze pe o fată aşa de tânără ca tine. Dar e de-ajuns pentru o iubire? E de-ajuns pentru o viaţă? Crede-mă, oricare dintre prietenii tăi mai tineri e mai potrivit, mai sigur, mai bine ales.

Nu vreau să îmi iau cu tine atitudini stupide de sfătuitor. Vorbim ca doi prieteni, peste cei 16 ani care ne despart şi pe care încerc să-i uit. Nu-ţi voi ascunde că stăruinţa ta, copilăria ta - care începe să devină gravă, de vreme ce durează - mă emoţionează. Nu pot să arunc doar un zâmbet de neîncredere sau de surprindere amuzată spre o fată atât de nebună şi de scumpă. Dar tocmai fiindcă iau în serios toată această întâmplare, tocmai fiindcă am pentru tine foarte multă afecţiune, trebuie să te cert. Nu mai privi înapoi, Nadia. Priveşte plecarea ta ca un lucru definitiv. Eşti aşa de tânără, ai aşa de multe calităţi, atât de preţioase înclinări, încât totul este pentru tine posibil. Ce vrei tu să faci cu amintirile, cu regretele, cu presupunerile (Ťce ar fi fost, dacă ar fi fostť), tu care nu trebuie să ai nici amintiri, nici regrete? Tu nici măcar nu trebuie să-ţi Ťrefaciť viaţa: trebuie pur şi simplu să ţi-o faci de aici încolo, să ţi-o trăieşti. Păstrează pentru lucrurile şi oamenii noi, care te aşteaptă departe, o inimă deschisă şi liberă.

N-aş vrea să crezi că încerc să fac cu tine literatură (şi încă proastă!). Dar am atâta încredere în tine, în spiritul tău deschis, în curiozitatea ta îndrăzneaţă, în inteligenţa ta, încât îmi vine să cred că plecarea voastră din ţară, oricât ar fi de dureroasă pentru moment, e un adevărat noroc. Vei face teatru sau jurnalism, sau literatură, sau nu vei face nimic, vei trăi, vei călători, vei iubi - orice se va întâmpla cu tine nu va putea fi nici mediocru, nici zadarnic.

Aseară într-un roman de Balzac (fiindcă sunt într-o săptămână Balzac: nu citesc nimic altceva), am găsit o frază pentru tine. Iat-o:

ŤSache surtout moins s' il t'aime que si tu l'aimes; rien n'est plus trompeur que le mirage produit en notre coeur par la curiosité, par le désir, par la croyance au bonheur.ť5)

Să fie adevărat că nu mai rămâi două săptămâni la Istanbul? Şi pe urmă? Nu cunoşti nimic din viitorul vostru itinerariu? Scrie-mi, te rog, lucruri mai precise despre acest lucru. De ce crezi că nu vei mai putea primi poşta, după plecarea din Istanbul?

Până la sfârşitul acestei săptămâni, cred că-ţi voi mai scrie. îmi vine greu să cred că vom pierde şi posibilitatea de a avea uneori veşti, unul de la celălalt. Mâine iau vacanţă de la liceu. Sunt de altfel decis să nu scriu cursul după Crăciun. Am atâtea lucruri mai preţioase de făcut cu silita mea libertate.

E aproape 7 seara. Voi căuta la radio puţină muzică şi pe urmă voi face ceai. Dacă-mi dai voie, şi pentru tine.

M. S.

__________

1) Strada Antim din Bucureşti, unde stătea mama scriitorului. (Nota ed.)

2) Beno: André Beno Sebastian, fratele scriitorului. (Nota ed.)

3) Suchianu: D.(umitru) I.(on) Suchianu, eseist, traducător şi critic de film. (Nota ed.)

4) Sotoman, lecţiune nesigură. (Nota ed.)

5) în franceză, în original: E mai puţin important să ştii dacă el te iubeşte pe tine, cât dacă tu îl iubeşti pe el; nimic nu-i mai înşelător decât mirajul produs în inima noastră de curiozitate, de dorinţa, de încrederea în iubire. (Nota ed.)

*

23 Decembrie 1940

Iubită Nadia,

vin din stradă alb de zăpadă, de nici nu se mai cunoaşte dacă sunt îmbrăcat în palton de oraş sau în costum de ski. Avem de astă noapte o adevărată furtună de zăpadă. Dacă închizi ochii, te poţi crede pe munte. Mă gândesc mereu la Vârful cu Dor, la Postăvaru, la Diham. Altădată pe vremea asta eram acolo.

Totuşi pe stradă e foarte frumos. Miroase a Crăciun. E o plăcere să te opreşti la vitrine, să intri într-o librărie, într-un magazin. Mi-am rezervat toată ziua de mâine pentru târguieli. Dacă ai fi aici, le-am face împreună.

Ce teribilă e puterea noastră de a uita! S-ar zice că apropierea sărbătorilor acoperă sub zăpadă atâtea mizerii, atâtea nenorociri - care totuşi continuă să fie lângă noi, dacă nu, de multe ori, în noi.

Săptămâna care a trecut a fost destul de neobişnuită pentru mine. Am avut vreo trei zile Ťmoderneť. Aproape că nici n-am dat pe acasă. Miercuri de exemplu am avut, în aceeaşi zi, un Ťdejunť, un Ťportoť şi un Ťdineuť. Am luat mereu masa în oraş, am fost la câteva recepţii, nu ştiu prin ce întâmplare adunate cam în aceleaşi zile. După câteva luni de singurătate, e aproape ameţitor să vezi lume, să conversezi, să glumeşti. în fond, de atâta timp, noi ducem un fel de viaţă subterană şi când se întâmplă să ne întâlnim mai mulţi oameni la un loc, e ca şi cum am ieşi la lumină, o lumină prea tare pentru ochii noştri dezobişnuiţi. Eu nu sunt deloc un tip monden (şi ar fi fost, dragă Nadia, unul din regretele tale, dacă ne-am fi cunoscut mai bine), sunt foarte stângaci în lume şi nepermis de tăcut - dar de astă dată mi-a făcut o neateşteptată plăcere să văd atât de multă lume. Era ca o uşoară beţie.

Se înţelege că acum mă întorc la felul meu de viaţă, pe care îl cunoşti. Citesc, ascult muzică, stau foarte mult în casă. Uneori mă gândesc să lucrez ceva. Poate o piesă de teatru (ţi-am spus oare că făcusem mai de mult scenariul primelor două acte dintr-o piesă care ar fi trebuit să aibă patru?). Dar gândul de a scrie nu durează. Mi se pare până la urmă neserios, ba chiar absurd. Nu, nu - până nu se termină tot coşmarul ăsta, nimic nu are sens.

Am urmărit pe hartă itinerariul vostru viitor. Fii fericită, Nadia, pentru tot ce ţi se întâmplă. O plecare nu e niciodată plăcută şi mai ales nu o asemenea plecare. Dar toate plecările sunt fertile. Nu-mi aduc aminte să fi făcut vreodată vreo călătorie - oricât de anodină - care să nu fi rămas în memorie ca ceva mereu viu. Mă gândesc cu plăcere, cu emoţie, că o fată aşa de tânără ca tine, cu ochii deschişi, cu inima sensibilă, va străbate mări şi oceane. Citeam ieri în istoria literaturii franceze a lui Thibaudet (căutam capitolul Balzac, mereu pasionant), citeam o pagină despre literatura emigraţiei franceze de la 1800, între revoluţie şi restauraţie. Thibaudet observa că emigraţia este totdeauna creatoare în artă. în orice caz are un mare, deşi dureros, avantaj: că rupe punţile. Ceea ce se va întâmpla în spiritul european, după războiul de astăzi, va fi cu siguranţă răscolitor. Mă gândesc la toate întoarcerile (din lagăre, din temniţe, din spitale, de pe fronturi, din emigraţie), toate întoarcerile care vor readuce la lumină atâtea drame, astăzi numai bănuite.

Eu însumi m-am gândit de atâtea ori la plecare (mai exact am visat-o mai mult decât am gândit-o). Ieri dimineaţă l-am văzut pe Dupront la Institutul Francez, unde aveam întâlnire cu el. Mi-a spus, spre uimirea mea (căci n-aş fi bănuit atâta prietenie din partea lui), că a scris unui coleg al său de la Universitatea din Ierusalim, cerându-i pentru mine un loc de lector! Inutil să-ţi spun că nu iau deloc în serios acest proiect şi îl consider cu totul irealizabil, dar nu mai puţin am rămas câteva clipe pe gânduri...

M-am gândit ieri dimineaţă la tine. La Institutul Francez era un pom de Crăciun pentru copiii coloniei franceze. Ca să ajung în biroul lui Dupront, a trebuit să trec prin sala mare, unde era festivitatea. Ce larmă! ce vuiet! ce râsete! Şi mai ales câte delicioase capete de copii, ca nişte păpuşi vii, gălăgioase.

Era dimineaţă, pe la 11, am ascultat de la Ankara sau de la Istanbul, în orice caz de la un post turcesc, muzică pe discuri: un concert p/en/t/ru/ pian şi orchestră (cel pe care-l are Leny, dacă-l ştii) de Mozart, două partite de Bach pentru violoncel şi câteva arii de Wagner. Nu cumva l-ai ascultat şi tu?

Am primit tot ieri a doua ta scrisoare, trimisă prin D/octo/rul Sotoman. Cum, nu ştiu nici acum. Eşti foarte drăguţă, Nadia, şi te regăsesc în toate scrisorile tale. Se înţelege că până la 28 Decembrie îţi voi mai scrie. Până atunci, te îmbrăţişez.

M. S.

Dacă ai cum, trimite-mi schiţa ta despre Park Hotel.

*

A doua seară de Crăciun /1940/

Scumpă Nadia,

am avut două zile de Crăciun obositoare, cum n-am mai avut de mult: mereu în familie, joc de cărţi, invitaţi, vizite, felicitări. De când descoperisem skiul şi muntele de iarnă, mă credeam scutit de asemenea corvezi. Totuşi nu pot spune că nu mi-a fost plăcut să fiu cu ai mei. Dar acum sunt aproape fericit că m-am întors devreme acasă, că sunt singur, că pot asculta muzică (de la Zürich o cantată de Bach - Modeste Mignon. Te sfătuiesc să-l citeşti, dacă-l găseşti. E vorba de o fată care seamănă destul cu tine, deşi e blondă - şi de un scriitor cu care eu nu semăn, sper, deloc).

E atâta zăpadă în Bucureşti, că oraşul pare încremenit, pe jumătate pustiu. Se circulă foarte greu, taxiuri mai că nu se găsesc şi eşti obligat să umbli kilometri întregi pe jos. Dimineaţă am fost singur la şosea, iar acum pe seară, întorcându-mă acasă, am trecut prin Cişmigiu. Mă credeam în pădure, atât de frumoşi erau brazii, acoperiţi de zăpadă.

Mă gândesc mereu la călătoria fabuloasă pe care o veţi face. India îmi este într-un fel cunoscută prin Mircea Eliade. îmi vei scrie şi de acolo, nu? Scrie-mi cât mai multe despre locuri şi oameni.

Dacă-mi mai scrii din Istanbul înainte de plecare, povesteşte-mi cum ai petrecut sărbătorile. Nu mă îndoiesc că eşti răpitoare în rochia ta de bal. Voi primi cu bucurie o fotografie.

Atât pentru astă seară, dragă Nadia.

M. S.

*

29 Decembrie

Iubita mea Nadia,

îmi vine greu să cred că asta e ultima scrisoare pe care ţi-o trimit. E parcă o nouă despărţire şi, nu ştiu de ce, mai grea decât cea dintâi. Pentru că suntem mai buni prieteni? Pentru că ne cunoaştem mai bine? Sau numai pentru că ne-am obişnuit puţin unul cu celălalt?

Eu nu sunt de obicei un bun corespondent. Scriu rar, puţin, în grabă - nu răspund la timp, sunt neglijent. Pe de altă parte ştiu că tu, care ai prieteni pe tot globul, duci o întinsă corespondenţă şi că ai pasiunea scrisorilor. Cu toate astea, începusem să am sentimentul că într-adevăr schimbul nostru de scrisori este o convorbire. O întrerupem prea devreme, dragă Nadia. Despărţirea uneori adânceşte între doi oameni cunoaşterea lor, o face mai pură, mai simplă - dar noi am fost într-adevăr prea puţin timp împreună, pentru ca această despărţire să nu rupă - mă tem - firele prea subţiri, prea recente care începeau să ne lege.

Uit uneori, scriindu-ţi, că eşti atât de tânără şi că între noi este aproape o întreagă viaţă. Am uneori sentimentul că mă adresez cuiva de vârsta mea, unui om care a cunoscut aceleaşi lucruri, aceleaşi întâmplări - pe urmă îmi aduc brusc aminte de prea marea ta tinereţe şi încă o dată mi se pare miraculos că - atât de tânără fiind - ai trecut un moment, un singur moment, prin viaţa mea.

Nu te supăra, fată dragă, dar nu-ţi trimit scrisoarea lungă pe care, poate, o aştepţi. Dar tocmai fiindcă îţi scriu Ťultima oarăť (pentru câte luni ultima oară?), mi s-ar părea stupid să-ţi povestesc ce am făcut ultimele zile, pe cine am văzut, ce citesc. Aş vrea să fac ceva mai simplu, aş vrea să te îmbrăţişez, să te sărut.

Pleacă cu bine, Nadia. Cred în steaua ta, sunt convins că nu te vei pierde nicăieri, ştiu bine că nimic nu va fi inutil din tot ce vei vedea şi trăi, n-am nici o îndoială că oriunde ai fi, orice ai face, inima ta te va purta prin viaţă, ca o busolă.

M. S.

*

Bucureşti, 19 Iunie 1941*

Dragă Nadia,

scrisoarea ta trimisă din 19 Mai, am primit-o acum câteva zile. Mi-a făcut o mare bucurie. Am vrut să-ţi răspund imediat. Am încercat chiar, dar n-am reuşit să duc nimic până la capăt. Mi-e greu să-ţi povestesc despre mine. Uneori mi se pare că aş avea de scris zeci de pagini, alteori că n-am nimic, absolut nimic de spus. Trăiesc. Asta e tot.

Dar tu? Am citit cu aviditate tot ce scrii despre New York, despre oamenii de acolo, despre cunoştinţele făcute, despre universitate. Mi-ar fi făcut plăcere să scrii mai mult, mai amănunţit. Aş fi fost încântat să primesc una din acele scrisori-jurnal, pe care mi le trimiteai din Istanbul, şi în care te puteam urmări şi aproape vedea zi de zi.

Mi-e dor de tine. Te-am visat de două ori în ultimul timp şi m-a bucurat de parcă într-adevăr te-aş fi întâlnit. Când mă gândesc uneori la tine, îmi spun că ai plecat prea repede. Aş vrea să fi cunoscut mai mutle lucruri despre tine, să fi fost o mai veche prietenă, decât ai fost. După plecarea ta, în primele timpuri, prietenele tale, când Vicky, când Marcela, îmi mai telefonau - şi asta era oarecum o continuare de intimitate cu tine. Pe urmă, totul a început să se depărteze, să se destrame.

De la plecarea ta din Istanbul n-am mai avut nici o veste despre tine. Nici de la Beyruth** (dar Leny mi-a arătat de acolo o delicioasă scrisoare), nici de la Bombay, nici de la New York. Nu ai scris? Ai scris şi s-au pierdut scrisorile? Fapt e că din Ianuarie până astăzi te pierdusem. }i-am trimis o scrisoare la Bombay. Ai primit-o? Ai răspuns?

Foarte drăguţe cele două fotografii pe care mi le trimiţi. ŤPresident Taylorť cine este? Probabil vaporul pe care ai plecat din Indii spre New York, nu? Dacă ai şti de câte ori m-am gândit la acest vapor (căci aflasem din întâmplare că te îndrepţi spre New York), dacă ai şti că îl urmăream cu gândul ca pe o depărtată imagine de libertate. Au fost - şi probabil între timp ai aflat - unele zile de teroare şi de spaimă, din care nimeni dintre noi nu putea şti dacă va scăpa cu viaţa sau nu: mă gândeam atunci că undeva în Pacific este un vapor care pluteşte în libertate şi că pe coverta acelui vapor eşti tu.

Scrisoarea mea te va mai găsi la New York? Vei fi plecată în California? Nu ştiu nici măcr dacă-ţi va ajunge. Dar dacă da, răspunde-mi mult despre tine şi despre tot ce vezi.

îmi făcusem planul de a pleca pe timpul verii la ţară, la o moşie a unui prieten în Dolj. Mă aştepta acolo un conac, pus în întregime la dispoziţia mea. Eram decis să rămân acolo cât de mult, până în Septembrie sau Octombrie. Voiam să plec cu câteva proiecte amănunţite de scris (un roman, o piesă de teatru, încă o piesă de teatru...) şi cu multe cărţi. Dar nu cred că vom avea o vară placidă - şi sunt obligat să renunţ, cel puţin până lucrurile se vor limpezi, dacă cumva se vor limpezi.

Am multă răbdare şi, cred, nervii încă tari. Voi aştepta, voi crede, voi aştepta, voi aştepta. Visez, după război, o lungă călătorie în lumea largă. Crezi că ne vom întâlni?

Te îmbrăţişez, scumpă Nadia, te sărut. Scrie-mi.

Mihai

__________

* Scrisoarea, prima din cele adresate Nadiei în Statele Unite, poartă o ştampilă rotundă cu numărul 131 într-un cerc, fără îndoială marca cenzurii. (nota ed.)

** Scriitorul se înşală: e vorba de Bagdad. (Nota ed.)

*

Bucureşti, 5 Octombrie 1951*

Iubită Nadia,

m-am gândit în ultimele zile la tine. Acum un an, pe vremea asta, începusem să ne vedem, să ne cunoaştem. Vizitele tale sunt printre ultimele mele bune amintiri. De atunci, nu-mi aduc aminte să mi se fi întâmplat ceva bun. Mă simt mai bătrân decât atunci, mai inutil, mai ameninţat, mai obosit.

Scrisorile tale vin rar (o scrisoare din Iulie, o carte poştală din August...), dar când vin îmi fac mare bucurie. Le privesc cu uimire. Am, într-un fel, sentimentul că vin nu de pe alt continent, ci din altă planetă. Trăim într-adevăr în alte lumi, dragă Nadia, în alte timpuri. Parcă am fi doi oameni din secole deosebite, care încearcă să se ajungă unul pe altul. E greu - nu-i aşa? Parcă şi corespondenţa noastră mi se pare că e ceva fantomatic. Stăm de vorbă unul cu altul, primind după 60-80 de zile răspunsuri la un cuvânt, pe care l-am uitat, sau răspunzând unei întrebări care s-a învechit. Ca să ne înţelegem, ne-ar trebui poate alt alfabet, alte semne, alte voci - semne care să răzbată prin atâta întuneric, voci care să se audă dincolo de aşa de groase ziduri.

Eu comunic greu cu oamenii, foarte greu, chiar în condiţii normale. Cu tine era poate mai simplu, fiindcă erai aşa de tânără şi veneai cu mâinile deschise. On ne peut se refuser ŕ quelqu'un qui se livre*. Am foarte multă tandreţe pentru fata din Octombrie 1940. Dar unde e?

Noua ta adresă m-a făcut visător. M-am gândit la şcolile de fete din filmele americane, cu Janet Gaynor, cu Diana Durbin. încerc să te văd în acest nou mediu, care pentru mine e un décor de cinematograf.

Programul tău de studii e pasionant. Puţin cam risipit, cam Ťamericănescť, dar îmi dau seama că în oricare din ramurile care te preocupă, vei putea să reuşeşti. Jurnalism sau artă decorativă, sau teatru, sau cinematograf, sau literatură, totul e posibil. Cu timpul te vei hotărî şi atunci îţi vei îndrepta spre un singur scop munca ta.

M-ar fi amuzat să-mi vorbeşti mai mult despre succesul tău radiofonic. Nu ştiam că fluieri. Cum a fost? Cum ai ajuns să te faci descoperită? Relaţiile cu oamenii se stabilesc greu? Faptul că în câteva luni tu ai reuşit să pătrunzi în asemenea cercuri, mi se pare minunat. Te rog vorbeşte-mi pe larg despre toate astea. Ce legături ai, ce oameni cunoşti, cum sunt acolo culisele de teatru, de presă, de mondenitate etc. Scrie-mi cum ai da informaţii unui om, care şi el se gândeşte să încerce marea aventură.

Despre mine, despre viaţa mea - nu am nimic să-ţi spun. Zilele trec. E singura lor calitate. Trec, trec, trec. Dacă ar putea trece fără mine, dacă aş putea să închid ochii şi să le las să treacă singure, dacă aş putea găsi un narcotic destul de tare, totul ar fi mai simplu.

Te îmbrăţişez şi aştept să-mi scrii. Dacă se poate, mai des.

Mihai

__________

* în franceză, în original: Nu ne putem opune cuiva care ni se oferă. (Nota red.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara