Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Scrisori pariziene de Nicolae Manolescu

Lucian Raicu, 111 Scrisori din Paris, Editura Institutul Cultural Român, Bucureşti, 362 pag.

Am fost aproape trei ani coleg de redacţie la România literară cu Lucian Raicu. Ne stimam reciproc, fără a fi cu adevărat prieteni. Am scris despre cărţile lui, niciodată el, despre ale mele. După ce a emigrat în Franţa, nu mult înainte de 1989, am ţinut legătura exclusiv prin cunoştinţe comune, cum ar fi Vasile Popovici sau Mircea Iorgulescu.

Aflându-mă de câteva ori la Paris înainte de boala şi de moartea lui, mi-a transmis că nu primeşte pe nimeni, lucru parţial adevărat, atât el, cât şi Sonia Larian, soţia lui, ducând, retraşi, o existenţă precară. Ca o ironie a soartei, primul lucru pe care am fost rugat să-l fac, odată ajuns ambasador pe lângă UNESCO, a constat într-o intervenţie, mă rog, oficială, la un spital parizian, unde decedase cu o zi sau două în urmă, Lucian Raicu. Eu însumi îmi luasem postul în primire abia de trei sau patru zile. Rugămintea nu mi-a fost adresată direct de Sonia, ci prin intermediul lui Radu Cosaşu, care m-a sunat la telefon de la Bucureşti. I-am pus la dispoziţie Soniei toate mijloacele de care dispuneam şi am însoţit-o la Crematoriul de la Père Lachaise. Coborând treptele abrupte, cu Sonia agăţată de braţul meu, o aud că-mi spune: „Crezi că Lucian (ea îl numea în intimitate altfel, dar nu mă simt autorizat să divulg cum) şi-ar fi putut închipui că tu vei fi călăuza mea pe acest ultim drum al lui?” Eram prea tulburat ca să cred sau nu. Întâmplarea a făcut ca ultima mea treabă, foarte scurt timp după ce am părăsit postul de la Paris, să fie legată de moartea Soniei, pe care o văzusem destul de des în cei nouă ani de când mă aflam în Franţa. Şi tot Radu Cosaşu mi-a telefonat ca să-mi spună. Necunoscute sunt căile Domnului!

Cu începere din 1993, Lucian Raicu a citit la RFI în jur de 500 de scrisori, pe cele mai diverse teme. Am publicat în România literară număr de număr, o parte din ele. În 2010, Livius Ciocârlie a editat la Cartea Românească 100 de scrisori. Altele apar acum, în selecţia Simonei Sora şi cu prefaţa lui Petru Răileanu, la Editura Institutului Cultural Român (111 Scrisori din Paris, 2016). Ocazie nimerită, dacă ne amitim că se vor scurge în noiembrie zece ani de la moartea lui Lucian Raicu (1934-2006).

Critic de seamă al generaţiei 1960, autor a paisprezece cărţi, douăsprezece înainte de 1989, începând cu prima monografie temeinică despre Liviu Rebreanu în 1967, Lucian Raicu nu are parte de o posteritate cum i s-ar cuveni. Dacă exceptăm antologia de scrisori pariziene editată de Livius Ciocârle, nu s-a mai bucurat de nici o reeditare din 1994, iar comentariile critice au fost sublime, dar au lipsit aproape cu desăvârşire.

Scrisorile mi l-au readus în minte pe Lucian Raicu, cel în plină maturitate creatoare. Subiecte diverse, perspectivă critică originală. Despre ce n-a vorbit la RFI? Despre scriitori şi artişti români, despre intelectuali francezi, majoritatea, contemporani, despre cărţi de eseuri, memorii, jurnale, epistolare, deloc despre romane (nu mai avea răbdare decât să le răsfoiască), despre filme... Lucian Raicu n-a iubit niciodată critica înţeleasă, ca formă de judecată. Comentariile lui respectă dintotdeauna o democraţie a literaturii, oarecum în spiritul lui Vianu din scrisoarea de renunţare la cronica literară din „Sburătorul” adresată lui Lovinescu, în care se declara incapabil să aprecieze valoric operele: toate izvorând dintr-un efort plin de bună- credinţă, cine îmi dă dreptul moral de a le judeca? Rareori Lucian Raicu abdică de la acest spirit. Iată unul din puţinele exemple pe care le spicuiesc din 111 Scrisori: e vorba de nuvelele uitatului azi Nicolae Velea. „Citite la vremea aceea, explică Lucian Raicu, şocau prin noutatea tonului; citite astăzi, pierd îndeajuns sub raportul credibilităţii (când le supunem sistemului de referinţă al realului), dar rămân savuroase, de-o neprihănită (de vreme) frăgezime”. E maximum pe care îl poate concede criticii judecătoreşti. Originalitatea necontestată a lui Lucian Raicu trebuie căutată în două însuşiri ale stilului lui incomparabil.

Prima însuşire constă într-un cult al nuanţei. Criticul nu ocoleşte nici un procedeu care îl poate ajuta în nuanţarea la infinit a observaţiilor sale. De pildă, o sinonimie împinsă la limită. Nici un adjectiv sau, de ce nu, epitet, din textele lui nu funcţionează de unul singur, ci în pereche, în trei, în patru. Uneori cu ghilimelele de rigoare, fiindcă, se ştie, sinonimia e relativă. În plus, italicele sunt şi ele de rigoare, subliniind diferenţe dintre cele mai subtile. Criticul pare să ne facă în permanenţă cu ochiul. Suntem discret invitaţi să citim printre rânduri sau, în orice caz, să nu ne încredem decât cu prudenţă în dicţionar. Acest fel de lectură printre rânduri e însoţit de un umor pince sans rire. E vorba tot de tânărul şi fascinantul Nicolae Velea: „Ingenuitatea retezată (sau «întreruptă» sau «indispusă», ca să-i folosesc termenii) de neîncredere, de o plictisit-cronică analiză a propriilor temeiuri de încântare, un soi (foarte de soi) de copilărire autentică şi răsfăţată, dar îndeajuns de repede obosită de ea însăşi, luată în răspăr exigent, vrând parcă s-o treacă prin urechea acului, pe unde nu prea se poate trece la drept vorbind...” Toate textele fiind remarcabile, câte unul este un exemplu de virtuozitate stilistică, acela intitulat Pălăria lui Mazilu, între atâtea, în care umorul autorului celor câteva piese de teatru sau proze de neuitat pare pastişat intenţionat cu subţirime de condei:

„La un început de octombrie, trăindu-şi într-o cameră de spital ultimele zile, Mazilu i-a dat fratelui său Ion următoarea grabnică însărcinare: să meargă pe Lipscani şi să-i cumpere o pălărie ca lumea. A scos 300 de lei (dispunea, în sfârşit, de bani, destui bani) şi i-a explicat mesagerului de încredere (care asculta atent şi liniştit, având grandoarea – ar fi spus Mazilu – grandoarea şi nu nenorocitul de «tact», de a nu se mira) ce fel de pălărie comandă el, moale, de culoare închisă şi mai ales cu boruri suficient de largi. Nu te uita la preţ, i-a zis, nu fac economii, n-o să mă apuc acum să pun bani la ciorap, te rog pe tine să mi-o cumperi, pentru că eu momentan nu mă simt în puteri. «Mi-a plăcut – a spus după plecarea fratelui – că a înţeles repede, n-a făcut (cum îmi era puţin frică) ochii mari, n-a întrebat de două ori ce vreau; mă luasem cu viaţa, cu scrisul, neglijam tocmai problema pălăriei, deşi ştiam ce importantă este...”

Volumul de faţă este o dovadă în plus că Traian Ştef e un poet pe care propria creaţie lirică încă nu l-a epuizat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara