Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Sculptura, de la materie la sens (II) de Pavel Şuşară

Materie brută
şi material compozit

Insistenţa asupra materialelor şi a tehnicilor nu le priveşte, însă, pe acestea doar ca realităţi în sine, ci ea încearcă să identifice şi să pună în valoare forma simbolică şi expresivitatea ei plastică, pentru că anumite premise materiale impun sensuri specifice şi generează limbaje şi coduri proprii. Şi tocmai din această pricină, în sculptura lui Maxim Dumitraş există o relaţie perfectă între diversitatea formală şi continua împrospătare a mesajelor, pe de o parte, şi plaja de materiale şi de tehnici pe care el o foloseşte, pe de cealaltă. În această perspectivă, materialele folosite de la începutul carierei sale şi pînă astăzi sînt lemnul şi piatra, iar tehnicile sînt cele specifice, de eliminare, cu alte cuvinte, cioplirea, dar şi asamblarea care, privită din punctul de vedere al dinamicii formei, este una de adăugare. Nefiind un sculptor figurativ, fapt care dovedeşte încă o dată că el se plasează instinctiv într-o filosofie generală şi o modalitate de înţelegere a formei de tip tradiţional şi de factură răsăriteană, modelajul, prin excelenţă o tehnică a adăugării şi legată profund de preocuparea pentru figurativ, este folosit cu totul sporadic şi niciodată pentru a obţine forme consacrate şi efecte previzibile. Alături de piatră şi de lemn, un alt material imemorial, împreună cu tehnica lui ireductibilă, se regăseşte semnificativ în sculptura lui Maxim Dumitraş, anume împletitura din nuiele, uneori nudă, alteori lipită cu pămînt. Toate aceste materiale, împreună cu tehnicile specifice, atît prin statutul lor obiectiv, prin natura lor elementară, cît şi prin funcţia lor practică, sînt materii brute, esenţe constitutive ale lumii tangibile şi, în esenţă, ele nu sînt disponibile pentru discursuri cochete şi efecte ornamentale. Ele determină structuri, volume şi tactilităţi, definesc spaţiul şi încorporează o sensibilitate frustă, însă refuză autonomizarea suprafeţelor ca prezenţă în sine, bidimen­sională şi opacă.

Sub impactul noilor experienţe din spaţiul artelor, mijlocite, în special, de tehnologiile noi, şi în cadrul unei lecturi postmoderne a realului şi, în particular, a expresiei în raport cu acesta, sculptorul şi-a extins semnificativ interesul pentru materiale şi tehnici, pe de o parte resemnificînd zona tradiţională, pe de alta recurgînd la materiale compozite, de factură pur tehnologică. În prima categorie se înscriu deopotrivă materialele brute, organice, cum ar fi pămîntul, vegetaţia, carnea, lîna etc. şi materialele secund hand, de-a gata, de pildă jucă­riile din ceramică smălţuită şi arsă de prin bîlciurile tradi­ţio­nale, iar în cea de-a doua categorie intră metalul cu tehnicile lui de asamblare şi sudare, în principiu, de adău­gire, dar şi materiale compozite, răşini polimerice, coloranţi diverşi, precum şi tehnici de finisare extrem de elaborate, duse pînă la limita calofiliei.

Această mică istorie a interesului pentru materiale şi tehnici diverse nu este, nici pe departe, una închisă, relevantă doar la nivel de inventar, ci este chiar o istorie a formelor şi, prin extensie, una a operei, pentru că dinamica acesteia este chiar dinamica gîndirii plastice a lui Maxim Dumitraş şi a întregii sale filosofii a creaţiei. Drumul de la natură la cultură şi de la tradiţie la tehnologie este conţinut aici cu o maximă rigoare şi cu o remarcabilă acurateţe.

Gravitaţia şi Zborul
sau de la Pămînt la Cer

Lăsînd la o parte toate celelalte preocupări artistice ale sale şi analizînd exclusiv preocuparea pentru tridimensional, o observaţie care se impune de la sine este aceea că Maxim Dumitraş nu este exclusiv sculptor, în sensul consacrat al cuvîntului. Manualitatea sa ieşită din comun şi efervescenţa gîndirii pe marginea formei fac din el un constructor, în ceea ce priveşte execuţia, şi un arhitect, în ceea ce priveşte concepţia. Formele sale au, în permanenţă, o dublă funcţiune: una priveşte obiectul în sine, cu datele sale proprii de expresie şi de comunicare, iar cealaltă plasează totul într-un spaţiu al comentariului, al reflexivităţii şi al autoreflexivităţii. Creînd forme noi, sculptorul adaugă realului modalităţi de agregare pe care acesta nu le-a generat singur, dar, în acelaşi timp, el reflectează chiar asupra mecanismului de instituire a lumii, propune o varinată scurtă a drumului de la amorf la structură, de la inert la dinamic, de la indiferent la semnificativ, de la materie la spirit, de la Pămînt la Cer. Acest treaseu ascensional, care purifică permanent discursul, care elimină materia pînă la limita suportabilităţii şi care dă prevalenţă aerului şi luminii în disputa lor cu plinul şi cu opacitatea este, în afara oricărui dubiu, unul de factură mistico-inţiatică. Într-o logică a formelor şi a expresiilor , şi nu într-una a cronologiei, Maxim Dumitraş porneşte de la pămînt, de la piatră, de la lemn, trece prin apă şi prin foc, se afundă în perisabilitatea cărnii şi a vegetalului, traversează efemerul prin experienţa urmei, sancţionează precaritatea şi inconsistenţa lucrului gata făcut care, oricînd, poate fi înglobat într-o structură mai mare şi supus unui nou metabolism care-i anulează nu doar identitatea, ci şi existenţa, pentru ca, finalmente, expresia pură a luminii şi a aerului, a Cerului, într-o accepţiune mai largă, să împlinească nu doar un circuit al gîndirii, ci şi un destin al materiei. Citită în această cheie, sculptura lui Maxim Dumitraş, iar prin sculptură trebuie înţelese şi instalaţiile lui, performance-urile care implică materialele şi formele sculpturii, episoadele de land art etc., oferă toate caracteristicile unui artist Oriental, care refuză anecdota şi figurativul pentru a surprinde şi comunica energiile subtile ale materiei, forma ca interioritate, ca eveniment spiritual şi creaţia însăşi ca formă de cunoaştere şi de contopire cu transcendenţa. Asemenea lui Paciurea şi, mai ales, lui Brâncuşi, Dumitraş evadează din istoria occidentală a sculpturii, din istoria ei clasico-renascentistă, şi fuge în protoistorie, în substrat, în Vechiul Testament, în nonfigurativ şi în combustia interioară, nondiscursivă, a creaţiei, în atemporal şi în iluzia veşniciei. Cu alte cuvinte, coborînd tot mai adînc în preistorie, sculptorul se trezeşte direct în postistorie. Modernitatea lui se varsă în postmodernitate, timpii diferiţi se aglutinează organic, verticala se răstoarnă şi devine orizontală, diacronia se preschimbă în sincronie şi succesiunea în simultaneitate. Suprafaţa obiectelor recente capătă strălucire şi volubilitate proprie, lemnul se transformă în bronz, este împodobit cu materiale compozite şi exuberante, munţii se văd prin golul cercurilor imponderabile, păsările zboară asemenea acelora din apocrifele cu minunile copilului Iisus, spaţiul mioritic blagian devine melc strălucitor şi calofil, iar Sângiorz Băi, în aceeaşi logică a postmodernităţii, devine, din periferie comunisto-balnearo-sindicală unul dintre posibilele centre ale culturii şi artei contemporane, în sens larg, unde tradiţia şi ultimele tehnologii au fuzionat fără traume şi fără nicio revoltă. Nu întîmplător, toate aceste realităţi pot fi văzute pe viu în Muzeul de Artă Comparată din Sângiorz Băi, o capodoperă indiscutabilă a lui Maxim Dumitraş, dar şi a întregii culturi româneşti de astăzi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara