Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Sculptura, de la materie la sens (I)(Maxim Dumitraş la 50 de ani) de Pavel Şuşară

Schiţa unui context

Cam cu trei decenii în urmă, atunci cînd tînărul Maxim Dumitraş, din Sângiorz Băi, proaspăt absolvent de liceu şi împins abisal către lumea artei de o forţă ale cărei resorturi nici el nu le ştia prea bine, încerca să se conformeze acestei chemări irepresibile, arta românească şi, implicit, sculptura trăiau, fie şi inconştient, dacă nu de-a dreptul o dramă, cel puţin o frustrare cu final imprevizibil. Cincinalul de miere cu regimul comunist şi cu avangarda sa propagandistică se încheiase hotărît prin documentarea chinezo-coreeană a primului estetician al ţării, magistral sintetizată în celebrele teze din iunie şi în tot felul de alte reflexii şi meditaţii de partid. Exuberanţa din deceniul şapte, aceea care făcuse posibilă aparaţia grupului Sigma la Timişoara, dar şi a unor individualităţi precum Horia Bernea, Paul Neagu, Andrei Cădere etc. se temperase drastic, determinînd fie exilul propriu-zis al unora, fie pe cel interior, al altora. Cîntarea României, sora mai mare a ceea ce astăzi se autoinitulează, vag şi emfatic, artă contemporană, se manifesta din ce în ce mai arogant, scopul insidios fiind acela de a dizloca profesionalismul şi de a institui, în schimb, ideea că arta nu este o chestiune vocaţională şi elitistă, ci exclusiv una democratică şi opţională. Cum întoarcerea la proletcultismul anilor '50 nu mai era posibilă, din motive obiective, ca să le spunem aşa, adică din pricina simplă că revoluţiile obosite pe cîmpul de luptă efectiv îşi pierd şi virulenţa romantică a ideologiei, fenomenul Cântarea României se regăseşte şi evoluează mai curînd în cadrele unor filosofii revanşarde şi compensatorii, de tipul corectitudinii politice americane, adică într-un anumit climat disolutiv şi crepuscular, iar acest fapt subminează autoritatea culturii înalte, dar nu reprezintă, totuşi, o ameninţare directă, ca altădată, chiar la viaţa artiştilor. Pericolul major este acum mai curînd unul de ordin moral, iar conceptul care îl defineşte perfect este prostituţia, şi nu anihilarea.

Excentric, în sensul geografic al noţiunii, adică departe de centrul în care evenimentele sînt trăite nemijlocit, dar şi în afara oricăror structuri care implică obligaţii directe şi responsabilităţi scadente, tînăr şi neînregimentat nici măcar prin exigenţe didactice, Maxim Dumitraş trăieşte totul, adică deopotrivă climatul imediat şi aspiraţia interioară, ca pe o strictă experienţă individuală. Marginalita­tea lui implică, pînă la un punct, riscul de a nu-şi putea determina corect resursele, dar, pe de altă parte, ea constituie şi o importantă formă de protecţie în faţa unei tot mai mari avalanşe de conformism şi de ipocrizie.

În acest context, ambiguu, contradictoriu, în care lupta, deşi nedeclarată, dintre profesionalismul legitim şi tezismul oficial, este tot mai evidentă, Maxim Dumitraş începe o carieră artistică, în primul rînd ca sculptor, dar şi ca pictor şi ca grafician, care abia acum, după trei decenii, poate fi evaluată cît de cît coerent.

Memorie şi cultură

În mod neobişnuit, dar deloc surprinzător, drumul spre artă al lui Maxim Dumitraş are un sens invers decît cel obişnuit, acela în care opţiunea artistică determină însuşirea şi aprofundarea tehnicilor specifice, instrucţia avînd, din acest punct de vedere, un traseu previzibil.

Dimpotrivă, şi acest fapt se datorează esenţial legăturilor sale organice cu lumea tradiţională, el porneşte de la exploatarea directă a tehnicilor străvechi pe care stereotipul vieţii rurale a reuşit nu numai să le conserve, ci şi să le ţină în funcţie pînă astăzi. Dar cum tehnicile sînt, deopotrivă, modalităţi de percepţie şi de conştientizare a materialelor şi acte de luarea în posesie a acestora, iar nu abstracţiuni, simultan cu însuşirea acestor tehnici, Maxim Dumitraş şi-a apropriat şi o lungă listă de materiale. O listă care s-a îmbogăţit şi s-a diversificat în timp, pînă cînd ideea de creaţie a ajuns să acopere, în aceeaşi măsură, nu doar materialul ca substanţă, ci şi ca formă latentă. Adîncind această analiză, este obligatorie semnalarea unui alt aspect, esenţial în ceea ce priveşte lectura unui demers artistic, şi anume acela că materialele şi tehnicile specifice sînt inseparabile de un anumit tip de înţelegere a mediului şi de o anumită dinamică a gîndirii. Dar dacă gîndirea plastică a unui artist este determinată, în mod curent, de lucrul direct şi efectiv cu materialul, în cazul lui Dumitraş ea precede, într-un anumit sens, experienţa nemijlocită fiind, cumva, un dat constitutiv al însuşi mediului din care el provine. Astfel, proiecţia mentală asupra tehnicii şi a materialului este mai curînd un fapt aprioric decît consecinţa firească a unui exerciţiu consumat, ceea ce vrea să spună că viziunea artistică a sculptorului nu este atît o construcţie culturală obişnuită, cît un mandat pe care l-a preluat de la succesivele generaţii de meşteri circumstanţiali şi anonimi. Ceea ce adaugă, însă, artistul acestei memorii ample şi profunde este, pe de o parte, forma ca atare, în sine, deposedată de orice funcţie previzibilă sau presupusă şi, pe de altă parte, conştiinţa de sine a formei, asumarea ei ca act pur al gîndirii şi al sensibilităţii. Cu alte cuvinte, Maxim Dumitraş adaugă semnificaţie, sens şi mesaj unor materiale, tehnici şi, pînă la un punct, forme arhaice, pe măsură ce le goleşte iremediabil de utilitatea care, iniţial, le-a făcut posibile, le-a generat şi le-a perpetuat în sistemul lor de referinţă. Traseul pe care evoluează sculptorul, şi care îl individualizează net faţă de ceea ce se întîmplă în mod curent în lumea artei, priveşte conexiunea directă a memoriei active cu spaţiul simbolic al culturii şi nu acela, cu sens invers, care activează memoria pornind de la însuşirea codurilor culturale.Chiar dacă, la prima vedere, acest aspect nu pare unul foarte important, pentru definirea tipului de artist care este Maxim Dumitraş, dar şi pentru determinarea sensului în care evoluează gîndirea lui artistică, el este esenţial. Fără stabilirea acestui lucru, accesul la metabolismul subtil al sculpturii sale şi, în general, a întregii acţiuni artistice ar fi, dacă nu imposibil, oricum inadecvat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara