Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Noul val:
Se numeşte Iulia Dragomir de Alex. Ştefănescu

Iulia Dragomir, Tu, care ştii că te iubesc, Ploieşti, Ed. KARTAGRAPHIC, 2015 (coperta de Iulia Kelt, culegere şi tehnoredactare: Simona Bădulescu). 146 pag.

De unde a apărut Iulia Dragomir? Când a început să scrie, cum s-a format, care sunt poeţii ei preferaţi? Pentru mine, a apărut din neant.

Nu auzisem niciodată de ea până când mi-a recomandat-o Gelu Ionescu, el însuşi poet şi conducătorul unui foarte bun cenaclu de poezie din Ploieşti.

Citindu-i versurile, am fost de la început cucerit de prospeţimea modului ei de a scrie. Poezia se revarsă parcă de la sine dintr-un preaplin al fiinţei ei. Seamănă cu acele frânturi de melodii pe care le fredonează spontan, fără nicio intenţie artistică, oamenii fericiţi, în singurătate.

Starea de spirit dominantă din poezia Iuliei Dragomir este entuziasmul. Pe poetă o bucură ceea ce vede în jur, ceea ce trăieşte, ceea ce intenţionează să facă în viitor sau într-o altă viaţă. Are un nesaţ de a trăi. Şi o volubilitate de om care vrea să spună totul dintr-odată. Până şi tristeţea este comunicată cu un fel de frenezie, echivalentă până la urmă tot cu o sărbătorire a existenţei.

Autoportretul poetei este o pasăre în zbor:

„Sunt pasărea ce îşi înalţă cântul îmbogăţind cu tril senin pământul,/ cu înălţări şi prăbuşiri spre zare, sunt pasărea ce zboară peste mare./ Cu aripi largi înfrunt orice furtună planând uşor pe vreme rea sau bună” (Pasărea)

De la Magda Isanos n-a mai apărut la noi o asemenea poetă capabilă să trăiască beatitudinea zborului chiar şi în momentele în care devine conştientă de iminenţa prăbuşirii. Pentru că în poemul din care am citat nu este vorba de o convenţie poetică a avântării în văzduh, ci de un destin tragic şi de asumarea lui:

„O pasăre ucisă voi fi cândva, o ştiu, dar zborul mi-l prefac în apă vie,/ adulmec depărtarea şi îmi scriu în suflet dorul pentru veşnicie./ Îmi voi pleca aripa peste ape, se va pleca pământul peste mine/ şi voi lasa doar amintirea să mai sape în clipele de abur şi de prafuri pline.” (idem).

Merită remarcată revărsarea în cascadă a versurilor, ca dintr-un corn al abundenţei lexicale, ca şi muzicalitatea lor impetuoasă. Este o poezie care te trezeşte dacă eşti adormit, te entuziasmează dacă eşti apatic, te recâştigă pentru poezie dacă eşti prozaic.

Încă de la prima pagină a cărţii te simţi prins într-o horă de cuvinte (asemenea tânărului de la oraş, din romanul lui Liviu Rebreanu, în „ciuleandra”):

„Semănăm, nepreţuitul meu ce-ai răsărit din nuntă, câmp de magică chemare,/ ce zi de zi mă-nalţi în munţi setoşi de cer şi mă arunci pe creste de visare./ Cu tine rătăcesc pe dealuri, fericită, mă pierd în văi de cântec, în vibrare,/ semănătoare în ogorul sufletului, îndrăgostită pân’ la sens, fără încetare.” (Similitudine).

Seriile sinonimice, rimele interioare, ritmul galopant, totul contribuie la crearea impresiei de dezlănţuire lirică şi de dăruire integrală. Bucuria de a scrie a autoarei se transmite cititorului sub forma bucuriei de a citi.

Iuliei Dragomir i se potrivesc poemele lungi, acelea care îi dau posibilitatea să îşi desfăşoare retorica entuziasmului şi să instaureze o atmosferă lirică. După ce parcurge un text al ei, cititorul are nevoie de timp ca să revină la realitate, ca spectatorul care iese dintr-o sală de cinematograf.

Cel mai tulburător poem din volum, Arhipelag, începe cu invitaţie neobişnuită adresată... sărbătorii:

„Te invit la mine-n suflet, sărbătoare!/ Locuieşte-mă cu arome, armonie şi culoare!/ Colindă arhipelagul clipelor în taină,/ şi rătăceşte-te-n mine dulce,/ fii apă vie, soare, pâine, haină!/ Croieş te-ţi drum prin amintiri, pe stâncile greşelii,/ străbate-mi inima şi gândul, salaşul îndoielii şi-al plăcerii,/ atinge rănile şi vindecă prin dăruire tot jarul urmelor de rătăcire!”

Citind poemul, îţi vin în minte, prin analogie, versurile lui Nicolae Labiş: „Azi sunt îndrăgostit, e-un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu.” Iulia Dragomir sărbătoreşte prin poezia sa existenţa, existenţa în întregime, nu numai momentele de triumf.

Multe dintre textele ei ar avea succes recitate pe scenă, în faţa unui public receptiv, dispus să intre în joc. Poeta conferă cuvintelor o energie care se transmite, acţiunea ei poetică este tonică. Bineînţeles că nu toate poemele au aceeaşi forţă expresivă, inspiraţia pulsează, este inegală. Dar în general scrisul Iuliei Dragomir poate fi considerat un succes.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara