Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Secesionismul în literatura română (V) de Ştefan Cazimir



SECESIONISMUL literar românesc îsi caută puncte de sprijin în traditie si le găseste, neasteptat, la Eminescu. Eroul nuvelei lui Gala Galaction O stea prin fereastra lui Manolas îsi aminteste strofa finală din Ce e amorul?: "Căci scris a fost ca viata ta/ De doru-i să nu-ncapă,/ Căci te-a cuprins asemenea/ Lianelor din apă." Si, ulterior, un distih din Scrisoarea IV: "Si uscat fosni mătasa pe podele, între glastre,/ Între rozele de Siras si lianele albastre." Termenul comun celor două texte, liană, apartine repertoriului ornamental al secesionismului, asa încît alegerea citatelor nu poate fi socotită întîmplătoare. Nuvela lui Galaction e din 1913. Mai tîrziu, în 1947-1948, D. Popovici va deslusi la Eminescu atitudini prerafaelite ("pretuirea artei primitive, însufletită de credintă sinceră, si condamnarea perfectiunii tehnice") si va sustine încadrarea poetului în "reactiunea europeană prerafaelită". Peste alti treizeci de ani, Radu Petrescu nota în jurnalul său (2 ianuarie 1979): "Pot scoate oricînd din Boiardo, Ariosto si Pulci poze care au intrat în figuratia prerafaelită si a prelungirilor ei (Sezession, Jugendstil etc.): fecioare blonde culcate în flori, cavaleri în armură dormind în flori etc. si care sunt din plin reprezentate în poezia lui Eminescu. anii în care Eminescu si-a făcut cultura literară (în jurul lui 1870) erau chiar anii ecloziunii prerafaelite." Relatia secesionismului cu precursorii săi n-a scăpat atentiei istoricilor de artă. Barocul 1900, remarcă R.-L. Delevoy, a fost "o miscare inseparabilă de antecedentele prerafaelite sau simboliste" (Modern Style, loc. cit.). S. Tschudi Madsen invocă "simtul prerafaelitilor tîrzii pentru valoarea intrinsecă a liniei, tipul feminin pe care acestia l-au cultivat si preocuparea lor pentru ritmurile florale" drept elemente de neocolit în întelegerea curentului Art Nouveau. Propensiunea lui Gala Galaction către amintitele "ritmuri florale" explică bucuria de a le regăsi în poezia eminesciană. Intuitiei lui fugare îi corespundeau însă, cum s-a văzut, niste relatii de adîncime, pe care viitorul nu va omite să le releve.

Prin locul proeminent pe care îl acordă ornamentului vegetal, secesionismul a inspirat denumiri cum ar fi Stile Floreale, Lilienstil etc. S-a spus despre el că "a înflorit ss.m.t - în adevăratul sens al cuvîntului, de altfel - în toată Europa, începînd din 1890" (Maurice Rheims, L^Art 1900 ou le Style Jules Verne, Paris, 1965; cit. ap. Paul Constantin, Arta 1900 în România, Bucuresti, 1972). Si s-a semnalat totodată "tendinta ca lujerul să eclipseze floarea" (S. Tschudi Madsen), în sensul că miscarea ondulată a tulpinei pune puternic în valoare o notă dominantă a stilului. Urmările privind universul imaginar al literaturii sînt numeroase si evidente. Proza si poezia timpului se umplu de ghirlande si vrejuri, de ramuri si tulpine, de potire si liane. Florilor băstinase precum crinul, trandafirul, nalba, liliacul, micsandra, garoafa, glicina, macul, iasomia, romanita, ghiocelul, verbina, zambila, li se alătură cele exotice sau purtînd nume de rezonantă străină: aloes, camelie, crizantemă, hiacint, iris, lotus, mirt, narcis, nenufar, violetă. Lîngă sălcii si salcîmi apar palmierul si sicomorul. Calitatea prin excelentă decorativă a motivului floral se vădeste uneori prin invocarea directă a aplicatiei lui vestimentare. Pieptarul negru al Borivojei (eroina nuvelei De la noi, la Cladova) "era sfîsiat în dreptul sînilor de o broderie rosie ca sîngele - de niste capi de mac, ce se scuturau pînă la cingătoare". Si tot acolo, frămîntatei si nefericitei femei, "în ceasurile-i de nesomn si de durere, icoana frumosului Popa Tonea era de acum să i se înfătiseze vesnic sub podoaba dalbelor vesminte preotesti, smăltate cu desfoiate foi de floarea-soarelui". La Al.T. Stamatiad, "Pe trepte de-alabastru coboară castelana,/ Mantaua ei superbă, brodată-n crini heraldici,/ Cu trena ei imensă, pe trepte serpuieste" (Pe etajera roză, pe etajera neagră).

DECORUL secesionist este, asa cum stim, animat continuu de miscări ondulatorii, iar preeminenta vegetalului decurge din capacitatea producerii lor: "Deasupra limpedelui lac/ Cădeau din bolta de lumină/ Pletoase ramuri de copac/ Si vrejuri lungi de gelsomină" (Duiliu Zamfirescu, Fiica haosului); "În zaimful diminetii, floarea iris, pe colnice,/ Ondulează eleganta violetului ei vis? (Gala Galaction, Auroră mistică); "verzi limpezimi de smaralde sau de alge marine îsi clintesc enigmele" (D. Anghel, Spovedania unui orb). O atractie specială exercită în chip firesc plantele perimetrului acvatic: trestia prin legănare, salcia prin despletire, nuferii prin desenul fin al corolei. La Al. Macedonski, "Bucolica undă adoarme în tihna de salcii pletoase" (Bucolica undă), iar primăvara adună laolaltă "Si bălti de-argint, si trestii, si candizi nenufari" (Mai). La T. Arghezi, "Lacul limpede se miscă, nalta trestie răsună" (Clara noapte),"Cîte-o lebădă-si îndreaptă capul, ca un nenufar" (Caligula). La M. Sadoveanu, "În umbrele din ce în ce mai dese ale amurgului, ea rămăsese ca o viziune plutind în fata lacului, printre florile de nufăr" (Zîna lacului). La Gala Galaction, iazul vrăjit e, ca un stei de sare străvezie într-un ram de trestii si de sălcii" (Moara lui Călifar). La Mateiu Caragiale, "Pe iaz visează-ostrovul de sălcii despletite" (Curtile vechi).
Dincolo si mai presus de planul strict decorativ, elementul vegetal dobîndeste un loc aparte în recuzita literară a epocii, se instalează la toate nivelurile, asumîndu-si în multe rînduri rolul de interpret al stihiilor primordiale, de punte simbolică între om si univers. Asistăm, se poate spune, la o "vegetalizare" sau "floralizare" (mai propriu) a lumii întregi. Focul, bunăoară, sau apa devin superbe revărsări florale, de o bogătie si strălucire fără egal: "flacările îsi unduiau apele portocalii si albastre de-a lungul peretilor, le miscau pe tavan si pe podeală, le aprindeau si le stingeau, si împrăstiau flori rosii, flori de purpură, flori rubinii, ale căror mărimi si forme erau nespus de felurite. Ciorchini de verbine, mănunchiuri de camelii sîngeroase, flori de rodiu aprinse ca dogoritoarele pofte trupesti, răsuri si maci cu petale de foc, micsandre avînd pe ele o schinteietoare catifelare de aur rosu, pîlpîiau prin aer, se agătau de pereti si de tavan, se asterneau pe jos" (Al. Macedonski, Thalassa). Aceluiasi poet, unda mării îi pare "Coronată cu zambile, cu narcise presărată" (Lewki), iar valurile ei "adîncindu-se ca niste vîlcele pe care ar fi crescut toate florile cîmpului", alergînd "cu crestetul înflorit de ghiocei" si încununate de "mari crini albi" (Thalassa). Lipsă de inventivitate, monotonie a tropilor? Nicidecum. Ceea ce triumfă sînt imperativele stilului. Luna, în acelasi elan al "floralizării" unanime, devine "Potir de-argint în mîna nevăzută/ A îngerului purtător de pace" (St.O. Iosif, Icoane din Carpati, XII), iar soarele, "cu strălucirea lui, o salcie cu pletele de aur, despletindu-se din cer pînă în pămînt" (Gala Galaction, "Mi-e dragă Nonora!"). Să nu-si închipuie cineva că femeia ar face exceptie. În poemul dramatic al lui Mircea Demetriad Dafin Făt-Frumos si frumoasa Ileana, Icoana IX "înfătisează o grădină feerică cu plante exotice si flori. Florile sunt femei." Mai limpede nici că se putea! Enuntul se regăseste într-o gamă întinsă de variatii. Femeia e "floare fatală/ Cu fata suavă de crin" (St. Petică, Cînd viorile tăcură, IV), "crin mlădiu si neatins" (Gala Galaction, "Mi-e dragă Nonora!"), "albă ca albul din crin" (St.O. Iosif, Clopotele din Nürnberg), "fragilă ca un ram tînăr" (D. Anghel, Puteri ascunse). Reprezentările florale si ondulatorii se îmbulzesc sub penelul lui Duiliu Zamfirescu în portretul dedicat Malvinei: "Esti naltă si subtire ca un crin,/ Cu glasul miscător ca un suspin,/ Cu ochii de mireasă, visători,/Si gura ca potirul unei flori./ Esti scrisă numa-n gratii si păreri,/ În ritm cu elegante mlădieri,/ În primăvara florii de migdal/ Si cadrul miscător al unui val." Lirismul secesionist invadează uneori si domeniile vecine. Gala Galaction va concede singur, după 30 de ani de la publicare, că un articol al său consacrat Iuliei Hasdeu fusese "mai mult poem decît studiu". Metafora florală e, fireste, omniprezentă: "Iulia Hasdeu lasă cu degete de crini, pe privelistea acestei lumi, un vel virginal"; "Plăsmuirea sa fantastică este de o finetă si de o străvezime de sticlă musselină, răsucită într-un pahar cu ghiocei"; "Iulia Hasdeu a fost un vis platonician, întrupat în trandafiri", "un crin ce expiră - petală cu petală - în valea de cristal a unei cupe" (Grigore Pisculescu, Iulia Hasdeu, în Literatură si artă română, 1899-1900, nr. 1).

Afinitătile vegetale ale femeii se exprimă si altminteri: prin plasarea frecventă, în mîna sau în părul ei, a unui simbol floral, care focalizează intens privirea receptorului: "Era cu capul gol; părul castaniu era pieptănat lins peste tîmple si o coadă groasă se înnoda la ceafă; un crin alb, de apă, frumos, ca tăiat în argint, sta înfipt în părul bogat (M. Sadoveanu, Zîna lacului); "Muiată-n nestimate si-n horbote de fir,/ În mîna-i - spelbă floare de ceară străvezie -/ Ea poartă pe subtirea năframă nerămzie/ Ca un potir de sînge un rosu trandafir" (Mateiu Caragiale, Domnita); "Avea figură pală, profilul bizantin,/Purta vesminte albe, vesminte de mireasă./ Tinea în mîna albă o ramură de crin" (D. Karnabatt, Flori de crin); năluca amintirii apare "Purtînd în mîna dreaptă Narcisul alb ca spuma" (D. Anghel, Moartea Narcisului); "fantoma albă, lunatecă, înainta linistit, tinînd o verbină în mînă" (D. Anghel-St. O. Iosif, Umbra casei). Diversitatea accesoriilor florale deschide larg evantaiul interpretărilor. Floarea devine semn, fata sensibilă a unui mesaj a cărui descifrare întîrzie, iscînd o stare de ambiguitate perpetuă. Într-un rînd totusi, infrastructura motivului este adusă la suprafată, si o dată cu ea, prin filieră prerafaelită, unele vechi rădăcini ale stilului sau, mai curînd, nostalgiile lui: "Deodată, nu stiu cum se făcu, la un colt de drum apăru înaintea mea silueta zveltă a unei femei tinere, palide si frumoase. Am rămas uimit, cuprins de o vagă presimtire. Si cînd trecui pe lîngă dînsa, ea înclină încet capul într-o salutare dulce si discretă, iar crinul din mîini îi căzu la pămînt. Atunci am avut viziunea damelor medievale care astfel îsi salutau cavalerii si mi-am adus aminte de episodul din Via Nuova, cînd Beatrice salută pe Dante." (St. Petică, Idilele din mansarde). Vom reveni.