Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Secolul lui Ion Ghica de Nicolae Manolescu


La 12 iulie s-au împlinit, într-o ignorare deplină, 185 de ani de la naşterea lui Ion Ghica (1816-1897), unul dintre cei mai de seamă prozatori romantici români. Scrisorile către V. Alecsandri au fost citite cu delicii de multe generaţii şi se citesc încă. Spiritul prozei romantice erau pe de-a-ntregul ilustrat la noi de specia epistolară. Ghica n-a fost, în sens propriu, un autor de ficţiuni literare, deşi, în cîteva scrisori, el cedează pornirii de a fabula, inventînd situaţii, personaje şi tot felul de subiecte pe care le prezintă drept istorice, urmînd parcă, după patru decenii, recomandarea lui Kogălniceanu din Introducţia la Dacia literară. Naraţiunea istorică era la modă în întreg romantismul Biedermeier, dovadă romanele lui Alexandre Dumas ori piesele de teatru ale lui Victor Hugo în Franţa, celebrii congeneri, cu doar un deceniu şi jumătate mai vîrstnici decît Ion Ghica (ambii, născuţi în 1802). Raportul dintre document istoric şi invenţie epică ori caracterologică este demn de luat în seamă în opera lui Ghica. El ne va dezvălui un lucru puţin remarcat.
Nu ştiu să fi făcut cineva, un istoric bunăoară, un studiu atent al detaliilor de locuri, de nume, de vestimentaţie ori de obiceiuri, al informaţiei, în general, pe care ne-o oferă Ghica despre secolul al XIX-lea românesc, spre a nu mai vorbi de atmosfera, cîteodată suspectă de literaturizare, din scrisori, care n-a fost, nici ea, analizată din acest unghi. Numindu-l "muzeul Carnavalet al nostru", G. Călinescu a lăsat să se înţeleagă (şi ideea i-a fost imediat preluată) că Ghica este cel mai bun documentarist din cîţi avem, mai ales pentru prima jumătate a unui secol căruia el i-a fost, pe trei sferturi din întinderea lui, contemporan. Imaginaţia ar cădea în planul al doilea, deşi Ghica nu duce lipsă de ea. Oricum ar fi, proza romantică nu e numaidecît (Mihai Zamfir are dreptate) una de ficţiune.
Şi, totuşi, bănuiala mea este că Ghica a făcut mai mult decît să conserve, în memorabile imagini, aspecte din viaţa cotidiană bucureşteană ori muntenească din secolul XIX. El avea, după toate indiciile, o viziune personală asupra acestor lucruri. Şi-a scris epistolele relativ tîrziu, la finele deceniului opt şi la începutul celui de al noulea, cînd mai erau puţini martori ai evenimentelor şi ai oamenilor înfăţişaţi de el. în 1880 se călătorea, evident, altfel de la Bucureşti la Iaşi decît înainte de 1848, iar atmosfera din casa Băltăreţului era despărţită de sensibilitatea aproape sfîrşitului de veac prin şase ori şapte decenii. Şi Căpitanul Laurent aparţinea aceluiaşi îndepărtat trecut. Dorinţa lui Ghica, stimulată de Alecsandri, era aceea, firească la oamenii bătrîni (în secolul XIX, la puţin peste 60 de ani cîţi avea epistolierul, oamenii se simţeau foarte bătrîni) de a-şi aminti trecutul. Aşa că Ghica s-a pus pe treabă şi, destul de enervat de prezent, socotindu-se mai degrabă om al vremilor apuse, adoptă din capul locului faţă de trecut o atitudine întrucîtva tendenţioasă. Nerecunoştinţa contemporanilor tineri, de care suferea şi Alecsandri, a agravat parti-pris-ul naratorului. Rezultatul nu este, după părerea mea, care ar putea fi verificată de istorici, atît o evocare exactă şi plastică a secolului ce se apropia de încheiere, cît una extrem de personală, plină de originalitate şi de pasiune, colorată peste marginile îngăduite istoricului, dar de care scriitorii ţin rareori seama. Ghica înfăţişează secolul lui, nu neapărat pe acela care fusese în realitate. Şi pune atîta forţă în tablou, încît cititorii din secolul XX sau de astăzi numai cu greu îşi pot închipui alt secol XIX decît acela al lui Ghica. Nu cu muzeul Carnavalet ar trebui să-l comparăm pe autorul Scrisorilor, ci cu un pictor de locuri, oameni şi moravuri care a creat, în bună regulă, un secol al XIX-lea românesc după chipul şi asemănarea fantasmelor sale artistice. Aproape nu mai are rost să ne întrebăm despre adevărul reprezentărilor. Ele sînt plauzibile într-un asemenea grad, încît nu pot fi infirmate. Aşa se întîmplă de obicei cu lumea din opera romancierilor, nu din aceea a istoricilor. Ghica nu ne-a lăsat romane, dar ne-a lăsat un secol XIX care-i poartă pecetea inefasabilă. Secolul XIX românesc este secolul lui Ion Ghica. Zadarnic l-am mai căuta astăzi, în spatele lui, pe acela real.