Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Plecând de la cărţi:
Secretul lui Puşkin de Mihai Zamfir



Este Jurnalul secret al lui Puşkin, asupra căruia ne-am oprit pînă acum, o contrafacere filologică întreprinsă cu talent de un escroc genial sau operă autentică, document ieşit din mîna poetului însuşi? Dacă specialiştii îl ignoră deocamdată ori ezită să se pronunţe, cititorul atent, familiarizat cît de cît cu personalitatea scriitorului rus, ajunge la o singură concluzie: dacă textul în cauză nu-i aparţine lui Puşkin, el i-ar fi putut cu siguranţă aparţine. E în perfect acord cu acel Puşkin reflectat în corespondenţa cunoscută nouă de foarte multă vreme şi, fără îndoială, olografă.

Că scriitorii romantici au fost excesivi - o ştim dintotdeauna: această trăsătură intră în însăşi definiţia curentului. Poate că mai puţin cunoscut este faptul că romanticii şi-au controlat conştient acest exces şi că l-au speculat apoi deliberat în scop literar. înainte de a lua forma unui vast poem, a unei tragedii în versuri sau a unei nuvele, avîntul puşkinian se consuma în viaţa reală, sub forma unei traume psihice şi a unor dezechilibre sentimentale. Jurnalul secret dă seama de aceste episoade biografice răspîndite de-a lungul mai multor ani, dar pe care Puşkin pare a le fi trecut febril în revistă în ultimele sale luni de viaţă, ca într-o variantă textuală a acelui moi des mourants.

În acest sens, paginile rămîn exaltante în cel mai înalt grad. Erotismul lor furibund vizează mereu absolutul pe care poetul a încercat toată viaţa să-l atingă prin arta versurilor. Episoadele intens pasionale, pline de detalii lubrice, sînt întretăiate de mărturisiri grave, care ne poartă în punctele cele mai obscure ale conştiinţei scriitorului.

,Cînd sînt îndrăgostit, viaţa mi se umple de o plăcere imediată şi nu mă mai preocupă atunci nici trecutul, nici viitorul. Dacă inima-mi este pustie, gîndurile mi se întorc spre trecut sau spre viitorul care oricum se va sfîrşi cu moartea - şi atunci mă cuprinde jalea. Dacă pentru îndrăgostit timpul se opreşte în loc, atunci singura formă de a-l opri este să fii mereu îndrăgostit. Şi cum e imposibil să fiu îndrăgostit de o singură femeie, sînt mereu îndrăgostit de femei diferite";

,Oricare amantă cu care împărtăşesc sentimentele bazate pe împerechere reprezintă un univers în care Providenţa m-a aruncat. Cînd am mai multe iubite în acelaşi timp, călătoresc permanent dintr-o lume într-alta. Fiecăreia îi spun că o iubesc doar pe ea - ceea ce e perfect adevărat, pentru că, în momentul extazului, sînt sincer îndrăgostit doar de femeia care mi-l provoacă";

,Mă uit la sutele de cărţi din cabinetul meu de lucru şi observ că, pe cea mai mare parte, nu le-am atins de cînd le-am citit prima oară. Cărţile îmi dau încredere prin faptul că stau mereu la dispoziţia mea, că pot profita oricînd de ele; la fel se întîmplă şi cu femeile, am nevoie de multe şi ele trebuie să se deschidă în faţa mea ca şi cărţile. A deschide o carte e ca şi cum ai desface picioarele unei femei. După cum o femeie poate juisa alături de un bărbat priceput în arta iubirii, tot aşa şi cartea se poate deschide la orice pagină. Biblioteca este haremul meu".

înainte de a se fi întrupat în texte celebre (de la Evghenii Oneghin şi Oaspetele de piatră la Cavalerul de bronz şi Dama de pică), relaţia indestructiblă ce existase la Puşkin între Eros, Thanatos şi Artă se surprinde cu uşurinţă în notaţiile genuine ale Jurnalului.

"În Caucaz, ajungeam de multe ori pe marginea unei prăpăstii şi doream din tot sufletul să mă arunc în ea. N-aş fi vrut să mor, pentru că atunci eram fericit, dar ceva mă împingea să fac pasul fatal. Să sar în hău nu din dorinţa de a muri, ci din totala ignorare a morţii! De unde oare vine această pornire de a-mi dori, fără motiv, propria moarte? Ceva asemănător simt şi cînd privesc sexul unei femei: îl admir şi mă arunc pînă la urmă în el, cu dorinţa de a cădea acolo şi de a muri. Iar înainte de a muri, vreau să încerc marea satisfacţie a zborului".

Cu mult timp înainte ca aceste pagini să fi fost cunoscute, Roman Jakobson, într-un celebru studiu din 1937, evidenţiase caracterul iraţional al personalităţii lui Puşkin şi îi schiţase acestuia, în filigran un portret asemănător celui pe care îl degajă Jurnalul, un ,Puşkin ascuns", dar ascuns doar privirilor superficiale; genial exeget, Jakobson descoperise esenţialul bazat doar pe documentele cunoscute pînă atunci şi, bineînţeles, pe opera însăşi a celui mai mare poet rus. La capătul lecturii Jurnalului, nu poţi decît să-ţi spui că autenticitatea lui, filologic vorbind, cade pe planul al doilea: un Puşkin uluitor de viu, personaj aproape contemporan, renaşte după două secole sub ochii noştri.

Cînd au apărut, în urmă cu cîţiva ani, scrisorile inedite adresate de Eminescu Veronicăi Micle au avut un efect asemănător: după un moment de stupoare, specialiştii au preferat să le pună între paranteze. Jurnalul secret redactat de Puşkin cu aproape o jumătate de secol mai devreme decît scrisorile lui Eminescu, dar într-un spirit înrudit cu cel eminescian, ne arată că Romantismul, cu majusculă, continuă să trimită încă spre noi mesaje surprinzătoare, că el nu şi-a epuizat virtuţile şi că ne poate fi, în anul 2005, neaşteptat de aproape.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara