Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Selectia inversă de Mihai Stoian




Poate că dezvăluirea cea mai crudă si mai dureroasă a "post-ceausismului" este faptul că, decenii de-a rîndul, prostia a dominat - într-un fel sau altul - scena autohtonă. Vina o poartă, indiscutabil, selectia defectuoasă, dictatorială, a cadrelor, exercitată în virtutea "luptei de clasă", a hegemoniei proletariatului, precum si decimării - deliberate si "teoretizate" - a elitelor societătii românesti. Un urias val distrugător, de sînge si nedreptate, a izbit frontal tărmurile, aducînd la suprafată domnia unei categorii de insi certati nu numai cu morala, ci si cu minima agerime a mintii. Sita prin care s-au cernut, altădată, generatiile (majoritar rurale) urbanizate pe îndelete, în deplin acord cu aptitudinile si înclinatiile naturale, dobîndite-cultivate prin studiu, muncă, pasiune si devotament real fată de tară, fată de colectivitate, sita aceasta a cernut scrupulos si atent calitătile oamenilor, aducîndu-i, de regulă, în prim-planul existentei social-politice, pe cei cu adevărat merituosi, înzestrati, harnici si ereditar inteligenti. Arborele genealogic al multor personalităti trecute stă - si astăzi - mărturie inatacabilă a faptului că "talpa tării" a constituit, decenii si decenii la rînd, sursa promovării cetătenilor de exceptie, a aristocratiei artei si culturii, a meritocratiei stiintifice. Dar vai! apoi, pe creasta valului amintit si reprobabil au săltat o sumedenie de specimene sărace cu duhul, sclavi ai neroziei native, nătîngi drapati în ideologii străine, gata oricînd să se bucure de amărăciunea celor valorosi, întelepti, cultivati.
Prin ^49-^50 eram redactor la o revistă săptămînală pentru copii. La un moment dat puteam fi "eliberati din functie", deoarece se luase măsura "întăririi compozitiei sociale" a redactiei. Printre nou-veniti se număra si un tinerel ofilit, suplu, tăcut, căruia i se încredintase sarcina de a întocmi un repertoar telefonic "la zi", al colaboratorilor. Ei bine, dumnealui - bravul proletar venit anume pentru a da un brînci micii-burghezii, se apucase să-l includă în repertoarul telefonic si pe Eminescu, si culmea, la litera M, la Mihai, nici măcar la E, la Eminescu... Aflînd că poetul e mort, combatantul nostru din cultură nu s-a formalizat, a tras o linie groasă peste nume si si-a văzut de treburi. Atît.
Acelasi guguman se va fi gîndit, pe semne, că dă... lovitura cea mare dacă, într-o sedintă de analizare a numărului apărut, va ataca, vehement si principial foarte, faptul că tocmai apăruse într-un text o asemenea greseală gravă: "Este indispensabil să învătăm din operele generalissimului I.V.Stalin".
- Eu protestez si cer sanctionarea celui vinovat: cum să pui numele scump al tovarăsului Stalin alături de cuvîntul "indispensabil"?
Cei de fată au tresărit, s-au îmbujorat, nici n-au rîs, nici n-au surîs, articolul (a nu se uita: pentru copii pînă la 9 ani!) era opera redactorului-sef, o femeie isteată si versatilă, gravidă - la data aceea - si căreia, tocmai, în sedintă, secretara de partid, tot constănteancă, îi împletea de zor niste botosei pentru viitorul plod. Albinosul s-a ales cu o mustruluială, iar sefa si-a bombat pieptul amplu, ca să i se vadă mai bine brosa de aur înfătisîndu-i, din profil, pe Lenin si pe Stalin. Ar mai fi de spus că acelasi personaj, plecînd definitiv în Occident, în pofida studiilor ei precare, incomplete, va functiona drept cadru universitar, uitînd si de "indispensabilii" lui Stalin, si de brosa bicefală de aur curat, bun si la treburi murdare.
Printre colegii de redactie se afla si o mai vîrstnică "tovarăsă", pasămite ilegalistă, căci era sora unui "erou al clasei muncitoare", omorît în timpul anchetei (defenestrat sau sinucigas?). Persoană scundă, firavă, se căsătorise cu un universitar arivist care, în fapt, juca rolul de "comisar politic" pe lîngă un reputat sef de catedră ("sociolog, psiholog, estetician, eseist, critic literar si memorialist"), de care profesorul se temea, stiindu-l ceea ce era. Eu tocmai reprodusesem în revistă o povestioară de-a lui Emil Gârleanu, pînă atunci nepublicat după 23 august. Si iat-o pe doamna-tovarăsă B. rugându-mă:
- Dă-mi si mie adresa autorului, poate că-mi scrie si mie o bucată la fel de frumoasă (Gârleanu era plecat întru cele vesnice încă din anul 1914)...
Coincidenta a potrivit în asa fel lucrurile încît si această fostă colegă de redactei să emigreze, cu familia, în Occident. Din zvon public stiu că s-ar fi sinucis, aruncîndu-se pe fereastră, în gol, pare-se la Zürich. Defenestrarea - o obsesie funestă?

Oricum, "cadristii" erau croiti după un tipar anume. De zevzeci ce erau se îmbulzeau la functie, ca oile la strungă. Frati buni, de sînge, cu "activistii". Am cunoscut un asemenea "cadrist", socotit atît de pretios pentru partid, încît, îmbolnăvindu-se de inimă, fusese trimis la Capetown pe banii statului, ca să fie operat de cord si salvat. Era în perioada în care se cereau completări la autobiografie, în fond un răspuns cît mai detailat la o singură întrebare scurtă:
- Ai avut legături cu miscarea legionară?
Pătitul, adică un redactor roscovan, pistruiat si cu nas acvilin, plus un dosar gros, pe măsura originii sale etnice, mi-a relatat mai tîrziu cum decursese întrevederea:
- Nu, n-am avut.
De zece ori îl întrebase unul si acelasi lucru, de zece ori îi răspunsese la fel, cu convingere si amuzat în taină. Pînă la urmă, exasperat, insul chestionat schimbă brusc placa:
- Mi-au plăcut cîntecele legionare.
- Asta-i! Simteam eu... sărise "cadristul" de pe scaun. Hai, ia foaia asta de hîrtie si explică de ce ti-au plăcut cîntecele legionare.
Negrescu (parcă asa îl chema pe Schwartz) se conformase ordinului primit, grăbindu-se să adauge, caligrafic, că... n-am cîntat niciodată cîntece legionare, desi mi-au plăcut cum sună... Dosarul cel gros zăcea pe biroul "cadristului", inutil, iar el se străduia să prindă "completarea" între coperte, bucuros nevoie mare. De "cap pătrat" ce era avea să ajungă "verificator" la C.C... lucra direct cu Cabinetul 2... tăia si spînzura la figurat, căci la propriu nu-l lăsa inima slabă... Purta un nume frumos, de voievod, si acumulase, odată cu anii, destul tesut adipos, altminteri contraindicat cardiacilor. Pesemne, dacă mai trăieste, nici pînă astăzi n-ar pricepe de ce-i plăceau cîntecele legionare ăluia roscovan si pistruiat care zburase din redactie. Stupiditatea este căptuseala prostiei. Iar prostia n-are leac. Cu arătătorul la tîmplă stai si te gîndesti:
- Cine ne-a condus înainte de decembrie ^89?
- Dar cine ne-a condus si după decembrie ^89?
- Si acum cine vrea să ne conducă din nou?
DOAMNE FERESTE!

I se spunea - pe furis - "Plutasul de pe Dîmbovita", deoarece fusese, mai spre tinerete, plutas pe Bistrita. Un plutas ajuns Presedinte al Televiziunii Române. Dumnealui - zice-se - îi ceruse realizatorului unui reportaj dintr-o "vizită de lucru", să-i scoată pălăria din cap unui personaj sus-pus care mergea la pas lîngă "măretul conducător". Acelasi inteligent factor de decizie si îndrumare îl somase pe un alt regizor "să oprească ninsoarea" din cadru, fiindcă altminteri nu se mai văd cum trebuie utilajele care lucrează la dezăpezire... Un munte de om cu o grămăjoară de minte! Oricum, pretinde Boileau, un prost găseste întotdeauna unul mai prost care să-l admire. Fireste, cu exceptiile de rigoare. Ce te faci, însă, atunci cînd intră în joc si notiuni stiintifice consacrate, din sfera ereditătii, asa cum ar fi cromozomii, genele etc.? Ei bine, prin ^48-^49, ereditatea reprezenta un teren minat, interzis, o Sahară imperialistă care slujea - amintiti-vă! - "luptei de clasă", urmărind să inoculeze lumii morbul superioritătii cărturăresti, ideea existentei unei elite a fiecărui popor în parte. Profesorul nostru de la catedra din amfiteatrul studentesc sustinea, pur si simplu, că nu există ereditate, omitîndu-l cu desăvîrsire pe T.H. Morgan (Premiul Nobel), substituit prin modestul hibridizator I.V. Miciurin, precum si cu altii de aceeasi pseudovaloare academică. În finalul expunerii, în punctul în care planul de predare continea, obligatoriu, "politizarea lectiei", cel de pe podium s-a apucat să combată vehement genetica de peste Ocean, deoarece - aici e aici! - nu urmărea altceva decît să oblige omenirea a bate pasul pe loc, să sugereze si să demonstreze că - exagerîndu-se rolul ereditătii - proletarii vor rămîne proletari, iar burghezia va profita, pentru descendentii ei care aspiră la prim-planul existentei. Proful ne-a întrebat dacă sînt... nelămuriri, iar eu am ridicat mîna:
- Dacă ereditatea nu se justifică, as dori să mi se explice cum de semăn eu, nu exclusiv fizionomic, cu părintele meu? Prin ce "mecanism" anume se produce asemănarea? Am priceput, dar n-am înteles...
Omul de la catedră si-a strîns hîrtiile si le-a strecurat în servietă, surîzînd ambiguu:
- A învăta înseamnă a te îndoi...
Si, binevoitor, se aplecă în fata întregului amfiteatru. Aplauze. Mai mult ce pot spune? Un adevăr: cine numără cîte furnici are vara dovedeste, cu prisosintă, pînă unde poate ajunge prostia omenească.