Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Sentimentul bine temperat de Ioana Pârvulescu


Despre dragoste nu se pomeneşte nimic în zecile de caiete ale jurnalului pe care Maiorescu l-a scris din adolescenţă şi pînă la moarte. Cum se gîndeşte - şi o consemnează în testamentul său, în 1916 - că unele "manuscripte", jurnalul şi scrisorile "ar fi de hărăzit Academiei Române", poate că ideea dezvăluirii amorurilor unui avocat sau critic i s-a părut prea frivolă pentru o instituţie de tipul Academiei. Poate că motivul a fost pur şi simplu discreţia, pudoarea datorată educaţiei într-o familie în care nu se făcea caz de sentimente. Sau poate că, traducînd Aforismele lui Schopenhauer asupra înţelepciunii în viaţă, era şi el convins că e o nesăbuinţă a tinereţii să vrei "să prinzi curcubeul cu mîna" şi a şters orice urmă a unor asemenea încercări. "Tînărul îşi aşteaptă viitorul sub forma unui roman interesant", afirmă Schopenhauer în aforismele tălmăcite de Maiorescu, şi, fireşte, va fi dezamăgit. Matur încă de la 15 ani, Titu Maiorescu are prudenţa schopenhaueriană să nu-şi prezinte viaţa ca pe un roman. Lasă cititorului viitor un teanc de telegrame despre fiecare zi trăită. Ca să scrie şi poveşti de dragoste, ar fi avut nevoie nu numai de dragoste, ci şi de poveste în sine. Este izbitoare lipsa narativităţii, oricît de vagi şi de discontinue din caietele lui Titu Maiorescu: este ca şi cum fiecare noapte ar fi o întîlnire cu Lethe, care şterge orice amintire despre ziua precedentă. Căci pentru poveste, pentru roman, în sensul tradiţional al cuvîntului, e nevoie de revenire şi de amintire, e nevoie de trecut. Cel care spune eu în jurnalul lui Maiorescu trăieşte un prezent absolut. Rareori se abate de la această regulă şi atunci o face pentru motive derizorii: o dată, în august 1891, la Bellagio, în Villa Sebelloni, cînd îşi sparge "un buchin de chihlimbar" îşi aminteşte că în 1880 îşi pierduse, în acelaşi loc, altul. De cîteva ori apoi, în legătură cu cea de-a doua nevastă, Anna Rosetti, pentru a constata cît de mult s-a schimbat (în rău). Citită, viaţa lui Maiorescu arată, datorită acestei întreite lipse (trecutul, narativitatea, dragostea), ca dosul unei ţesături - comparaţia îi aparţine tot lui Schopenhauer - iar desenul de pe faţă nu se poate distinge. în termeni ceva mai actuali, viaţa nu i se transformă în destin, cel puţin nu cea sentimentală, cel puţin nu cea din jurnal.

Două izbucniri ale Clarei în contra d-rei Rosetti, o dată Duminecă, pe terasa noastră, la convorbire despre Rouge et noir, apoi Sîmbăta următoare, la Mite, după ora de Logică, fiind furtună. Primblarea mea în trăsură după aceea, singur, la şosea, din cauza absolut insuportabilei stări sufleteşti (12/24 Iunie 1880).

Cît despre viaţa sentimentală a femeilor din imediata apropiere a lui Maiorescu, ea există şi este consemnată ceva mai detaliat. Dominantă este, la acestea, gelozia. Scriitorii, la unison cu filosofii, spun că gelozia e mai puternică şi mai longevivă decît dragostea. "Cea mai rea şi mai amară dintre toate patimele", cum o numeşte Eminescu într-o scrisoare către Veronica, le-a atins pe toate femeile pe care "le-a perindat Maiorescu". Probabil cu temei. Şi tocmai din graficul geloziei partenerelor de viaţă ale lui Maiorescu se poate deduce un posibil roman erotic maiorescian. Să-l urmărim. în ianuarie 1859, la aproape 19 ani, dă lecţii de franceză copiilor Justizrat -ului Kremnitz. Despre fata lui cea mare, de 20 de ani, Clara, scrie, după prima întîlnire: "blondină, mattblasse Deutsche; den Studien etwas entwachsen und darum fehlerhaft arbeitend" ş"germană de o paloare mată, cam trecută de anii învăţăturei şi de aceea, cînd lucrează, făcînd multe greşeli", n. I. Rădulescu-Pogoneanuţ. Nu mult după aceea, în aprilie va constata că eleva blondă îi umple viaţa. Şi totuşi: "Nu că ea ar avea vreo importanţă deosebită, nu că aş iubi-o; dar fără să fi simţit eu însumi mai înainte acest lucru, bag de seamă dintr-o dată că în ora de franţuzeşte raportam totul numai la dînsa, chiar de hainele mele cele nouă mă bucuram pentru ea, în scurt ea-mi cuprinse sufletul pentru acea oră de franţuzeşte, pe cînd ceilalţi Kremnitzi nu înseamnă nimic pentru mine". Fata pe care "n-o iubeşte", cum crede ca un adevărat începător într-ale amorului, îi va deveni soţie. Jurnalul se întrerupe pînă în 1866.
De la reluare, cînd bărbatul are 26 de ani şi jurnalul său mai puţin de 10, Maiorescu nu va mai pomeni de iubiri proprii, nici măcar prin fraze negative. în schimb ele se vor citi cu limpezime, în gelozia soţiei, consemnată detaliat. Impresia mea este că Maiorescu îşi făcuse din jurnal, poate instinctiv, un instrument "educativ" pentru fostele sale eleve (şi Anna se formează pe lîngă el). Scris în germană în perioada Clara-Mite şi în română în etapa Anna Rosetti, el era cu siguranţă citit uneori (totdeauna?) de respectivele doamne. Într-un caiet apar însemnări marginale ale Mitei, în altele Anna transcrie în jurnal scrisori ale lui Maiorescu. Punîndu-le în faţă oglinda de hîrtie, în care le arăta geloase, pasămite fără temei, Maiorescu încerca să prevină adîncirea resentimentului. Clara e mai întîi geloasă pe cumnata ei, Mite. Or, este o perioadă în care Maiorescu îşi petrece mult timp cu aceasta, o însoţeşte în călătorii, suferă la umorile ei schimbătoare etc. Dar, desigur, în jurnal, n-o iubeşte defel, consemnînd în schimb formele sau formulele deplasate pe care le ia amorul lui Eminescu pentru Mite. Apoi Clara (şi alături de ea fiica lor Livia) devine geloasă pe d-ra Rosetti. Primele consemnări ale lui Maiorescu despre ea variază între "amabilă", "inteligentă", "gentilă", "curajoasă". După ce ani de zile Anna va fi în permanenţă în preajma familiei Maiorescu, iniţial ca soră a soţiei prietenului Jacques Negruzzi, (cu acceptul resemnat al Clarei, căci se întrevedea de mult divorţul, înfăptuit în 1886), Maiorescu va confirma, căsătorindu-se cu Anna, că dragostea lui nerecunoscută exista. Printr-o lege a compensaţiei, probabil, şi ce-a de-a doua soţie trece prin formidabile zile de gelozie:

Sara scenă violentă între mine şi nevastă-mea... De mult merge prea departe şi acum mă scoate din sărite. Es ist zu unwürdig und unsinnig! Wer hätte das geglaubt! [E din cale-afară de nedemn şi lipsit de sens. Cine şi-ar fi închipuit aşa ceva? n.m.]"(21 Dec. 1889)

Şi Anna scria jurnal. L-o fi păstrat cineva? Istoria literară dă cuvîntul şi, implicit, dreptatea numai unuia dintre cei doi parteneri, celui celebru. Nu se poate şti nimic mai mult despre motivul geloziei Anicuţei (prezentată de soţul ei cînd ca o furie, cînd împietrită) decît ceea ce spune el. Ce e drept, spre deosebire de jurnalul din perioada Clara, în cel din perioada Anna, diaristul îşi notează frecvent momente de bine sufletesc, de mulţumire în doi. Anna îl ajută cu româna ei expresivă la traducerea din Schopenhauer, cum recunoaşte cavalereşte, poate exagerînd puţin pentru ea, îl ajută la corectarea noilor ediţii din poeziile lui Eminescu, îi transcrie scrisori, îl secondează şi îl susţine cu eleganţă în tot ceea ce face. Reproşurile lui Maiorescu sînt rare şi în genere minore: că-l dădăceşte uneori deşi el e mai bătrîn şi mai experimentat decît ea (era cu 16 ani mai în vîrstă) şi că s-a transformat instinctiv, după căsătorie, într-un copil egoist. O a treia femeie din viaţa sentimentală (oficială) a lui Maiorescu este d-ra Neumann care l-a îngrijit pînă la moarte. Aceasta n-a mai avut rivală, deşi literatura a personificat uneori moartea ca pe o femeie.
Un episod care a stîrnit multe discuţii legate de sentimentele lui Maiorescu este cel al relaţiilor, suspectate ca incestuoase, cu Emilia, sora lui. Jurnalul lui Maiorescu s-a publicat la noi începînd din 1931, parţial, apoi, în ediţia I. Rădulescu-Pogoneanu la sfîrşitul deceniului al patrulea. O perioadă în care literatura (romanul) şi criticii interbelici îi descoperiseră pe Freud şi Jung şi aveau bucuria, dacă nu obsesia psihanalizei. De aici o lectură în alt cod a unor însemnări care s-ar fi cuvenit să fie citite după codul în care au fost scrise, cel al secolului al XIX-lea. Discuţia mi se pare că "nu e în chestie", vorba lui Maiorescu. Tonul uneori înflăcărat, alteori dezamăgit al fratelui faţă de relaţiile afective cu sora lui, cu care spera o comunicare armonioasă, este comun, în relaţiile frate-soră, în toată literatura de pînă la Maiorescu, cu predilecţie în cea germană şi engleză a epocii romantice. El se regăseşte de altfel, la fel de fierbinte, şi în prietenia masculină, aşa cum e prezentată în romane. Jurnalul lui Maiorescu vorbeşte deschis despre iubire atunci cînd e vorba de prietenie, de pildă în cazul colegului Welserscheimb. Lectura în cheie erotică e ridicolă şi cred că e timpul ca subiectul "Emilia" să nu mai fie literaturizat inutil şi inadecvat.

La 10 dimineaţa, Marghiloman a venit de m-a luat în coupé la hipodrom. Acolo, la ora 11, eu şi martorii mei (cu Dr. Kremnitz) şi Stătescu cu ai lui. 1 foc de pistol la comandă între 1 şi 3, la distanţă de 20 de paşi. Eu nu l-am nimerit, pistolul lui n-a luat foc. După asta ne-am dat mîna... (luni, 2/14 Dec. 1885).

Oricît de curăţat de trăiri ar fi, jurnalul lui Maiorescu este un document din care omul viu şi aerul timpului său pot fi reconstituite în detaliu. Voi încheia serialul dedicat însemnărilor zilnice maioresciene cu un bric-à-brac de informaţii pe care le-am găsit în jurnal şi care n-au altă valoare decît aceea că au făcut statuia (şi lumea ei) să învie. Maiorescu s-a bătut în duel, fie el şi formal, pentru că fusese insultat în Voinţa Naţională. Fuma şi uneori încerca să se lase de fumat. Se întîmpla ca adversarii lui să fie amorezaţi de el: într-un toast, V.A. Urechia i-a declarat că "de ar fi femeie, ar fi încă de mult gravidă" cu el! Era atent la etichetă şi suferea cînd se îmbrăca inadecvat momentului. îşi semna scrisorile către fiică, Papà. A vrut la un moment dat să emigreze în America. Nu se temea de moarte. Era atent, de Zilele Babei, cum arată "Baba" soţiei. Citirea cu glas tare, după dejun sau cină, împreună cu prietenii, a unor pagini de literatură sau de filosofie era un lucru obişnuit. A asistat la Londra la operaţia Clarei, plîngînd înainte de începerea ei. A fost acuzat de doctor că a calculat greşit, în altă valută, suma din plicul primit. I-a răspuns glumeţ, dovedindu-şi dreptatea. O considera pe Sarah Bernhardt o "cabotină mediocră". Folosea Collyr pentru ochi. Primea pînă la 50 de invitaţi. "Lua" fotografii din excursii. Avea la el praf contra insectelor atunci cînd patul de hotel o cerea. îl interesau fenomenele paranormale. Era, îndeobşte, un om normal.