Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Puzzle:
Sentimentul patriotic astăzi de Gabriel Chifu

Campania care şi-a propus colectarea sumei de şase milioane de euro pentru achiziţionarea Cumin- ţeniei Pământului, s-a încheiat, din păcate, cu un eşec. Ceea ce, de altfel, era previzibil pentru orice observator atent al prezentului nostru.

Dincolo de scopul declarat, adunarea fondurilor pentru opera lui Brâncuşi, această colectă publică a reprezentat şi un semnificativ test social, care măsoară sentimentul patriotic la zi al românilor, capacitatea lor de a se solidariza în jurul unor idei înalte, mai presus de interesul personal imediat: neputinţa de a strânge banii arată limpede cota ajunsă la un alarmant minim istoric a acestor valori patriotice, ce s-ar cuveni să constituie armătura interioară a fiecăruia dintre noi.

Este evident că sentimentul naţional, cel de adâncime, nu cel declarativ, făcut din propoziţii de nisip care se destramă la prima adiere, se află în grea suferinţă. Efect logic al evoluţiilor de vreo şaizeci de ani încoace. În comunism, am avut o răsturnare/ o ruinare/ o devastare a sistemului de valori, comunitare şi individuale. Iar după anul 1989, în loc să se repare lucrurile, parcă s-au stricat şi mai tare.

Ce instituţii generează această degradare continuă? Probabil, de vină e şcoala din ce în ce mai proastă: din ea ies puhoaie de oameni ignari, fără orizont şi de aceea infirmi şi manipulabili. Ei au gusturi proaste, ei au modele proaste, ei aleg totdeauna greşit, lor nu le pasă de bine şi de rău. La nivelul românului de rând, ne lovim de nişte manifestări absolut îngrijorătoare: dispreţuirea regulilor, absenţa din configuraţia interioară a codului moral, o agresivitate în expansiune, lipsa de respect pentru cei din jur şi, până la urmă, pentru propria persoană. Apoi, responsabile de marasmul actual sunt şi partidele politice – mai toate compromise, după un sfert de veac de bâlbâieli şi de nereuşite. De altfel, este normală condiţionarea, chiar strictă, între o populaţie precară şi oamenii politici pe care-i promovează această populaţie: slăbiciunea uneia dintre categorii atrage după sine slăbiciunea celeilalte. Sau, pe şleau, avem liderii pe care-i merităm: nu oameni de stat cu viziune, care lucrează pentru binele public, care-şi fac din idealul patriotic ţelul lor personal, care sunt gata să-şi dea viaţa de grija ţării, ci mărunţi şi jalnici samsari înecaţi într-un egoism de duzină, urmărind ca teleghidaţi propriul lor profit scund şi trecător.

Când vorbim despre starea patriotismului astăzi e obligatoriu să ne întrebăm care sunt raporturile dintre cetăţenii obişnuiţi şi conducătorii politici. Există o neîncredere, poate chiar o falie, între unii şi alţii. Oamenii, şi cei de calitate şi de bună-credinţă, privesc cu apăsată reticenţă, cu obstinată răceală iniţiativele care vin de la autorităţi.

Şi atunci, întorcându-ne, cum să doneze bani pentru o lucrare de artă românii de astăzi care fie nu pot cântări valoarea artistică a acelei „pietre cioplite”, fie îi suspectează pe cei de sus că totdeauna au o agendă ascunsă şi se ţin de matrapazlâcuri şi de hoţii? Şi n-au dreptate să-i suspecteze, când s-a creat, prin televiziune, o adevărată isterie naţională a vinovăţiei generalizate? Ba da. Emisiunile de ştiri ne bombardează zi şi noapte cu informaţii despre corupţie, despre furturi de tot felul şi arestări la nivel înalt. Şi încă un accent: molima aceasta a falsurilor şi a furturilor intelectuale, a doctoratelor plagiate, a cărţilor „scrise” în puşcărie, pe bandă rulantă, de oameni care n-au nicio legătură cu scrisul şi cu cititul, molima aceasta, zic, ne plasează într-o traumatizantă realitate orwelliană a simulacrului şi a mistificării, a legitimării prin măsluire, în care tot felul de inşi vor să fie (şi sunt luaţi drept) ceea ce nu sunt.

În fine, unde se situează elitele noastre intelectuale, cele adevărate, în toată povestea asta? Vocile lor nu sunt ascultate, adevăratele elite sunt izolate, sunt ţintuite după un fel de zid invizibil şi impenetrabil, pierdute în sterile certuri interne şi pierdute în confuzia generală, în vacarmul general, acoperite cu insulte (cum ar fi „cadavre în viaţă”…) de către inşi fără alt merit decât propria lor agresivitate, şi aroganţă, şi neruşinare de a ţipa mai tare decât ceilalţi. Într-o lume a confuziei şi a imposturii, a deriziunii fără limite, nici nu e greu ca oamenii de valoare să fie puşi în umbră de diverşi pigmei obraznici. Avem, se pare, ca popor, o mare vocaţie autodestructivă şi tentaţia irezistibilă de a ne tăia singuri creanga de sub picioare: nu coerenţă şi zidire, ci demolare; în loc să ridicăm statui celor merituoşi, le dăm în cap, facem tot ce putem ca să-i punem la pământ.

Revenind la cazul de la care am plecat, Cuminţenia Pământului şi la felul cum intenţionăm să-l rezolvăm. Mai descoperim o trăsătură românească de care bine ar fi să ne lepădăm: excesul, lipsa de măsură. Ca să-şi arate brusc dragostea arzătoare de Brâncuşi, guvernul e dispus să plătească cele şase milioane care lipsesc pentru cumpărarea lucrării de la familia inginerului Romaşcu. Dar admiraţia pentru creaţiile lui Brâncuşi ar trebui să se manifeste tot timpul şi să fie egal distribuită, către toate operele. De exemplu: avem capodoperele de la Târgu Jiu şi le lăsăm să zacă îngropate în nepăsare, nu le punem în valoare aşa cum am avea obligaţia morală urgentă să facem. Am văzut un proiect excepţional al arhitectului Dorin Ştefan care, finalizat în spaţiul urban, tocmai asta ar realiza - ar da strălucire Căii Eroilor de la Târgu Jiu. Aşadar: cumpărăm Cuminţenia…, dar cu operele de la Târgu Jiu cum rămâne? Ne batem joc de ele? Să fie clar, una fără alta nu merge: dacă nu ne îngrijim de Coloană…, de Poartă… şi de Masa Tăcerii, „adoraţia” aceasta subită pentru Cuminţenie… n-ar fi decât tot o poză, adică o formă de ipocrizie, adică încă un simulacru într-o lume a simulacrelor. Şi mai mult: preţuirea pentru artă şi pentru artişti nu trebuie să se limiteze la Brâncuşi. Trebuie să se îndrepte şi spre creatorii de astăzi, cei încă în viaţă: autorităţile statului trebuie să aibă grijă şi de ei; nu să-i lase în voia sorţii şi a smintelilor celui care, de pildă, a târât Uniunea Artiştilor Plastici în aproape o sută de procese(!). Repet, rezum: grija faţă de artă şi faţă de creatori trebuie să se manifeste continuu şi să fie egal şi atent distribuită.

Cât despre resuscitarea patriotismului, ea s-ar cuveni să înceapă, poate, cu asumarea unei propoziţii simple: toţi vorbim aceeaşi limbă. Asumarea, la propriu şi la figurat. La figurat, în sensul că toţi s-ar cădea să ascultăm de acelaşi set de valori, nu ca astăzi când diversele segmente ale populaţiei se află la ani-lumină departe unele de altele tocmai prin valorile total diferite după care se conduc. Şi la propriu: fiindcă în limba naţională se depozitează, în primul rând, specificitatea unui popor, ceea ce are el preţios şi irepetabil.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara