Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Sentimentul românesc al "procesului etapei" de Mircea Mihăieş


Din când în când, parcă tot mai des, câte un neisprăvit se trezeşte vorbind, iar subiectul e acelaşi: cum ar pune el mâna pe pistol şi cum ar face ordine. Patentul îi aparţine, cel puţin cronologic, lui Vadim Tudor. în timpul campaniei electorale trecute, "tribunul" îşi propunea să guverneze cu mitraliera. Astăzi, din Oltenia, unul cu sprâncene înfiorătoare anunţă că n-ar avea plăcere mai mare decât să-i împuşte pe ziarişti. Nenorocitul e un fel de patron sau finanţator al unei echipe de fotbal locale, ajunsă şi ea ca vai de lume. Habar n-am cine este şi ce vrea individul, dar mi-am adus aminte că l-am văzut de vreo câteva ori la televizor şi cu greu mi-am înfrânt greaţa în faţa aroganţei şi a mârlăniei ce emanau prin toţi porii săi negricioşi.
Până la urmă, problema nu sunt oamenii de această teapă. Problema sunt cei care-i promovează prin posturile lor de televiziune. Vadim face de-o viaţă acelaşi circ jenant, însă abia în ultimii ani a început să-l bage lumea în seamă. Personaje sinistre precum mahărul oltean există de când lumea, dar abia după ce-au monopolizat emisiunile de fotbal ale canalelor de televiziune au devenit notorii. E un specific naţional ca înainte de a deveni personaje publice diverşi demagogi să fi trecut pe la ziare, emisiuni sau rubrici de sport. Şi Păunescu, şi Vadim au comentat, la începuturile lor, meciuri de fotbal. Nu ştiu dacă din pasiune sau pentru că linguşindu-se pe lângă generalii de armată şi securitate ce patronau acest sport prindeau şi ei o deplasare, mai ciuguleau o diurnă, mai aduceau pe şest în ţară o casetă video (porno sau creştină - doar istoria ne va lămuri!)
în orice caz, contactul cu acea lume - coruptă până-n măduva oaselor - i-a inspirat pe "marii patrioţi de azi" sau, dimpotrivă, erau atraşi ca un magnet de ea pentru că erau alcătuiţi din aceeaşi materie primă. N-am să obosesc spunând că România va deveni o ţară normală atunci când cluburile Steaua şi Dinamo vor ieşi de sub tutelă guvernamentală şi vor intra în competiţie pentru sponsorizări în rând cu celelalte cluburi din ţară. în condiţiile actuale - ca şi în cele trecute, când clubul din Scorniceşti se transformase, peste noapte, dintr-o echipă de imaş într-una de nivel "european" - orice şef de comisariat poate înrola orice fotbalist promiţător şi orice miliţian găseşte mijloace de presiune pentru a racola tinerele talente. Aşa a fost sub comunişti, aşa e şi astăzi.
Vechea logică face ravagii în continuare. O trecere pe la emisiunile specializate în bârfe fotbalistice e mai eficientă decât orice campanie electorală. Datul cu părerea, bătutul pe burtă, grohăielile aşa-zis ironice, etalarea ciocoiască a unor toalete sfidătoare atât prin preţ, cât şi pentru felul ţipător în care stau pe aceşti inşi cu totul depăşiţi de rolurile jucate alcătuiesc o alchimie respingătoare. Oameni pentru care gramatica română e un duşman de moarte îşi rup limba, incapabili să articuleze fie şi cea mai plăpândă idee. Şi totuşi, lumea urmăreşte cu entuziasm aceste emisiuni. Nu pentru adevărurile fundamentale rostite acolo, ci pentru că regăseşte în ele un ideal secret: cel al ţopimii parvenite.
Alintându-se cu porecle şi diminutive în cel mai bun caz caraghioase ("Pinalti", "Corleone", "Mister", "Il Luce", "Săgeată", "Briliantul" - acesta din urmă un jucător din care mingea sare ca din zidul de beton - şi alte bazaconii ce evocă aspiraţiile interlope ale acestei para-lumi proiectate în lumina tare a vedetariatului) avatarii lui Gâgă îşi imaginează că dacă au câştigat bani dând cu piciorul în minge îşi pot permite orice. Singura lor contribuţie majoră se vede în prăbuşirea nivelului de cultură al ţării. Validaţi prin prezenţa alături de oameni cu ceva ştiinţă de carte, maidanezii de ieri se cred marile personalităţi ale ţării. Te pomeneşti că şi sunt!
Dacă un Rică Răducanu fusese cândva un personaj pitoresc, împreună cu care puteai petrece o oră agreabilă, mă întreb ce satisfacţie poţi avea să respiri acelaşi aer cu Gigi Neţoiu sau cu cinicii afacerişti din clanul Becali. Dar de ce să mă mir? Când preşedintele unui partid cu o doctrină onorabilă stă umăr la umăr cu Funar şi depune smerit flori la statuia nu ştiu cărei personalităţi liberale, te cam încearcă un sentiment de "procesul etapei"! Chiar e musai ca oameni presupus oneşti să transfere o parte din prestigiul lor asupra leprelor? Nevoia de succes ieftin şi imediat torpilează raţiunea, iar datul poalelor peste cap oricând şi în prezenţa oricui fac din scena publică o tabula rasa.
Comentatorul de sport a fost şi pe vremea comunismului un model al succesului. Astăzi, el este un model existenţial. Insinuanţi şi cinici, pricepuţi la intrigării joase (chiar şi atunci când articulează cuvintele de parc-ar avea gomboţi cu prune în gură) n-au plăcere mai mare decât să-i vadă încăierându-se pe derbedeii cu morgă invitaţi la kilometricele talk-show-uri ce ţin naţia trează până la orele mici. Uitând că la poarta televiziunii îi aşteaptă Mercedes-urile, haidamacii îşi amintesc de copilăria petrecută în căruţe cu coviltir şi să te ţii, nenică, limbaj şi educaţie! Spre deliciul boborului ambetat de excitaţiune şi revanşă: "Le-a zis-o de la obraz, neicuşorul!" Singura necunoscută a propoziţiei e partea cu obrazul.
Şi astfel, din talk-show în talk-show, observi că naţia s-a nivelat binişor - în jos, cam la nivelul şanţurilor din Giuleşti. Senatorii ajung să vorbească asemeni birjarilor, miniştrii precum femeile de serviciu, universitarii ca Trăznea lui Ion Creangă, cântăreţele precum traseistele din Pantelimon, generalii asemeni clienţilor de la Spitalul 9 şi toţi ca "Pinalti" sau "Corleone". Incompetenţă, prostie şi mitocănie a existat dintotdeauna în România. însă numai azi ele au ocupat prim-planul vieţii publice, instituind norme comportamentale şi devenind formulele existenţiale cvasi-unanim acceptate.
Pe vremea lui Ceauşescu, ţopârlanii hiper-mediatizaţi de astăzi erau ţinuţi pe la muncile de jos: care cu agricultura prin judeţ, care purtător de bulan la intersecţiile aglomerate, care lacheu ideologic de mâna a şaptea. Era de neimaginat să-l vezi pe-un M. Ungheanu dând din fleancă în Marea Adunare Naţională. Sau pe Florescu, etern pupincurist al dictatorilor, să aibă un cuvânt greu de spus într-o comisie parlamentară a culturii. Care cultură toa' secretar-cu-propaganda? Cultura ălora de le purtaţi 'mneavoastră trena - adică analfabetele Elena şi Gâdea?! Şi atunci, să ne mai mirăm că suntem taxaţi drept o ţară de troglodiţi? Că avem o civilizaţie în care e de la sine înţeles că bucătarul cu degetul puroind frământă dezinvolt aluatul prăjiturilor pentru cofetăria cutărui orăşel din Moldova? Că abandonul copiilor a atins cote everestice ale dezinvolturii? Că bătaia orbească, jaful, violul, sudalma descreierate au ajuns modalităţile predilecte de dialog social?
Adevărul e că văzând toate aceste figuri din altă lume - Neţoiu, Florescu, Dragomir - îţi vine să dai cu pumnul. Te opresc doar cei două sute douăzeci de volţi ai televizorului, pentru că de cei şapte ani de-acasă cine mai ştie? Poate şapte ani de puşcărie!