Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica muzicală:
Sergiu Celibidache - 100 O viaţă, o legendă de Dumitru Avakian

O legendă vie! Asta a devenit Sergiu Celibidache încă din timpul vieţii. O legendă vie a rămas şi în zilele noastre, acum când sărbătorim centenarul naşterii muzicianului intrat de mulţi ani în Panteonul artei secolului XX.

Generos şi intransigent, imaginativ şi riguros, Celibidache şi-a construit existenţa artistică pe fundamentele unui sistem filosofic elaborat treptat, sistem care a dat consistenţă spirituală actului artistic.
Mă aflu printre acei privilegiaţi ai sorţii care au urmărit îndeaproape apariţiile bucureştene ale domniei sale în ultima jumătate de secol; iar aceasta fie că mă refer la concertele orchestrei Filarmonicii bucureştene, ale Filarmonicii din München, ale colectivului Orchestrei Radiodifuziunii din Stockholm. S-ar putea spune că avea darul de a instaura starea de vrajă utilă muzicii. Aş observa faptul că Celibidache era capabil a defini chiar dintru început climatul spiritual în care urma a se naşte muzica însăşi; o anume muzică, într-un anume spaţiu, cu anume sonorităţi, cele care erau ale unui anume opus într-un anume spaţiu acustic, într-un moment anume. Îi era cu totul străină ideea aşa-numitei „interpretări” a datelor partiturii, ideea interpretării subiective, oricât de inspirată, de imaginativă, ar putea fi aceasta. Căci muzica dispune de coordonate obiective pe care dirijorul are obligaţia de le descoperi, a le înţelege, a le urmări în edificarea actului artistic. Pe această direcţie Sergiu Celibidache a pus în discuţie însăşi problema tradiţiei drept cumul al unor experienţe anterioare privind interpretarea marilor opus-uri. În mod firesc, singurul element cardinal, orientativ, rămâne partitura însăşi, datele obiective ale acesteia, sondarea, revelarea adevărurilor încrustate în semnele textului.
Lăsând de-o parte pitorescul declaraţiilor, trebuie observat faptul că Celibidache se desparte fundamental de principiile aşa-numitei calofilii sonore urmate de Herbert von Karajan, principii potrivit cărora sonorităţile orchestrale, echilibrul, frumuseţea acestora, se constituie într-un dat în sine, fundamental, un dat în baza căruia urmează a fi înfrumuseţate evenimentele discursului muzical.
În acest context, sub imperiul principiilor fundamentale ale artei dirijorale exprimate de Celibidache însuşi, punerea în circulaţie a numărului imens al imprimărilor discografice ale maestrului, imprimări aduse în public în ultimul deceniu, se constituie într-un abuz. Unele situaţii nu puteau fi evitate, unele imprimări aparţineau instituţiilor muzicale cu care Celibidache a colaborat cu mai bine de o jumătate de secol în urmă. Intrarea în spaţiul public era inevitabilă. Altele au fost comercializate urmărindu-se interese financiare.
Aparent straniu, dificil de înţeles în zilele noastre, conform concepţiilor maestrului, muzica nu poate fi siluită pentru a fi introdusă în – aş numi-o – „conserva” imprimărilor discografice; fiind scoasă şi repusă la loc prin intermediul unui banal touch screen. Muzica vie, neîntinată de tehnicile de prelucrare, se petrece în spaţiul firesc al unei incinte sonore, al sălii de concert, în relaţia directă dintre muzicianul performer şi auditor. Aici şi numai aici, eventual, muzica se poate naşte. Drept rezultat al unei stări de spiritualizată aşteptare, de cunoaştere, de acţiune petrecută într-un anume loc, într-un anume moment. Astfel fenomenul muzical rămâne unic şi irepetabil; chiar dacă este vorba de aceeaşi lucrare. Cu prilejul ultimului concert susţinut la Viena de către Orchestra Filarmonicii din München condusă de Sergiu Celibidache, presa de specialitate a observat că Simfonia a VIII-a, în do minor, de Bruckner, a durat cu aproape 20 de minute mai mult decât în cazul altor versiuni. Nu era însă lentoarea datorată vârstei înaintate a maestrului. Introspecţia senectuţii iluminate aducea detalieri greu de imaginat ale discursului muzical; din străfundurile evoluţiei simfonice erau aduse la suprafaţă trasee pe care îndeobşte dirijori şi formaţii orchestrale nu le observă sau le plasează într-un plan secund. Sondarea cu acribie a adevărului, revelarea acestuia în planul sonor al locului, al momentului, constituiau pentru Celibidache scopul suprem al acţiunii sale. Cu siguranţă, acei contabili care monitorizau minutele simfoniei nu au fost prea fericiţi.
Este greu de spus astăzi, la mai bine de un deceniu şi jumătate de la despărţirea de maestrul Celibidache, care anume imprimări puteau fi, eventual, puse în circulaţie, care anume puteau fi reţinute într-un fond documentar pus la dispoziţia profesioniştilor.
Drumul vieţii maestrului nu a fost rectiliniu; a fost tumultuos, în permanenţă ascendent. A fost mânat de setea unei nestăpânite cunoaşteri. Atracţia pentru muzică s-a manifestat din primii ani ai copilăriei. Adolescenţa s-a petrecut sub semnul unui dinamism puternic privind fermitatea opţiunilor ce au vizat arta sunetelor drept loc în care gândirea filosofică, matematica, veneau a fundamenta gândirea muzicală. De la Roman la Iaşi, de aici la Bucureşti şi apoi la Paris, iată traiectoria unei deveniri profesionale continue pe parcursul căreia se apropie inclusiv de budismul Zen. Îşi urmează studiile la Berlin. Primele împliniri profesionale, primele apariţii publice semnificative au avut loc în capitala federală a Germaniei. În anul 1945, în lunile următoare încheierii conflagraţiei mondiale. Iniţial în compania Orchestrei de Cameră, ulterior conducând Orchestra Filarmonică berlineză. Pentru o bună perioadă de timp l-a înlocuit pe marele Furtwängler, acuzat de colaborare cu regimul nazist. A susţinut concerte în întreaga lume, în cele mai importante săli de concert, alături de colective simfonice dintre cele mai importante. În ultimii ani ai vieţii a condus destinele Orchestrei Filarmonice din München, colectiv simfonic în compania căruia a vizitat Bucureştiul, a susţinut concerte la Atheneul Român, la începutul anilor ’90. Memoria fabuloasă, promptitudinea, eficienţa reacţiilor dirijorale, elaborarea unui sistem de gândire privind construcţia muzicală, i-au adus faima. Solicita un număr dublu sau chiar triplu de repetiţii, principiu contrazis de rigorile economiei de piaţă; sunt condiţii în care, în ultimele decenii, unele concerte ale marilor colective simfonice se realizează cu una sau două repetiţii, iar unii dirijori – evit să le spun numele! – intră direct în concert; fără repetiţii. Căci, în concepţia maestrului, repetiţiile reprezintă laboratorul de creaţie în cadrul cărora se defineşte climatul spiritual al relaţiei dintre şeful de orchestră şi muzicienii ansamblului, se elaborează sonoritatea însăşi a orchestrei, elemente definitorii privind construcţia muzicală.
Din mai până în iulie, s-a desfăşurat la Bucureşti şi la Iaşi, prima ediţie a Festivalului închinat memoriei maestrului. A fost organizat de Fundaţia Sergiu Celibidache. A fost găzduit de câteva dintre sălile bucureştene de concert, de Atheneul Român dar şi de Banca Naţională, de Filarmonica din Iaşi. A fost susţinut de Primăria generală a Capitalei şi de Ministerul Culturii şi Cultelor. Muzicienii orchestrelor Filarmonicilor din Bucureşti şi din Iaşi, Orchestra Română de Tineret, Ansamblul German de Alămuri, dirijorii Mark Mast, directorul artistic al Festivalului, Cristian Mandeal, Enrique Garcia Asensio, Rony Rogoff, Markus Theinert, violonistul Liviu Prunaru, membrii Cvartetului de coarde „Henschel”, percuţionistul Peter Sadlo, contrabasistul Dorin Marc, pianistul Misha Dacić, cornistul Wolfgang Gaag, niolistul Helmut Nicolai… au susţinut concerte simfonice şi camerale; mulţi dintre domniile lor au susţinut cursuri de măiestrie găzduite de Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Au fost lansate cărţi, cursuri ale maestrului, au fost organizate proiecţii de filme.
Am apreciat vitalitatea celebrei violoniste octogenare Ida Haendel, personalitate dinamică a vieţii muzicale a anilor ’60 – ’70 ai secolului trecut. Concertul final desfăşurat la Atheneul Român sub conducerea dirijorului Mark Mast în compania muzicienilor Filarmonicii bucureştene a dispus de momente memorabile, cu totul preţioase, ce probează profesionalismul remarcabil al membrilor orchestrei. Concertul în re minor de Mozart a fost prezentat cu concursul pianistului Dan Grigore, discipol al maestrului, ultimul artist român care, în anul 1996 a colaborat cu Sergiu Celibidache în compania Filarmonicii din München, în celebra sală Gasteig; au fost ultimele trei concerte ale maestrului. Alte momente memorabile? Lucrarea domniei sale, Suita românească „Haz de necaz”, a fost prezentată cu acest prilej în primă audiţie mondială. Este o lucrare expozitivă, pitorească, în bună parte fastidioasă, o lucrare ce dispune de un savuros colorit timbral-sonor, aspect potenţat de o ştiinţă magistrală a orchestraţiei. Este un ciclu de momente simfonice care, cu siguranţă, pot supravieţui în contextul vieţii muzicale într-un format restrâns de patru sau cinci piese alese de dirijor. Suita simfonică „Ma mère l’Oye”, cele cinci momente ale suitei datorate lui Maurice Ravel, au fost prezentate în spiritul abordării formulate de Celibidache însuşi. Mă refer la echilibrul planurilor sonore, la susţinerea muzical-poetică absolut cuceritoare, determinată de un anume climat ce ne-a amintit de suprema împlinire urmărită de maestrul Celibidache, un gând potrivit căruia muzica se defineşte a fi o specială stare a spiritului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara