Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

In Memoriam:
Seri onirice de Ioan Holban

După ce în Alzheimer, fratele meu geamăn (2013) ne dădea ştiri din „subteranul mîlos” pe unde mişună „cîrtiţa demenţei”, în recenta sa carte de poezie Umbra, agent dublu (Editura Junimea, 2015), Lucian Alecsa face o radiografie a haosului pentru a găsi traseele care îl pot duce dincolo, în lumea cealaltă; în fapt, descărcînd „rezervoarele onirice” - iar Lucian Alecsa este printre ultimii onirici rămaşi fideli paradigmei structurate în anii ‘70; Dumitru Ţepeneag are, iată, un urmaş şi un discipol care reîncarcă un discurs literar ce părea datat, ieşit din uz -, poetul scrie despre realul imaginarului şi cotidianul visului, de dincolo de Alzheimer şi moarte, unde purgatoriul şi infernul danteşti sînt strict delimitate: mai întîi, prin delir oniric şi horă hipnotică se înfăţişează lumea de trecere, haosul de dinaintea liniştii subpămîntene: „avem la dispoziţie tot ce înseamnă cu adevărat greu de răsturnat:/ munţi, mări, dealuri şi blesteme/ iar dacă-i secţionăm burta mamei natură,/ nu-i neapărat cu bisturiul, chiar şi cu un tîrnăcop/ găsim cele mai grele metale, minereuri de tot felul, aur şi diamante/ aici se găsesc din abundenţă cucută, mercur şi arsenic pentru toată omenirea,/ aici fierbe lava iadului/ la primul semn poate ţîşni peste toate suflările,/ forăitul naturii e mai puternic decît al balaurului din Apocalipsa lui Ioan/ dacă totuşi nu suntem mulţumiţi de toate aceste poveri/ ne putem transforma cu toţii în Sisif, să urcăm şi să coborîm/ muntele pînă ne cresc bărbile ca nişte măturoaie/ avem şi alternativa de-a urca pe scara lui Iacob fără a nimeri neapărat în rai,/ e bine şi-n iatacul vreunei blonde/ sufletul ni-l putem odihni şi între tufele pămîntului, nu-i neapărat în ceruri/ e confortabil şi la umbra nucului bătrîn sau în vreun bar de lux/ unde votca-i cu mult mai ieftină decît agheasma/ cu trei sute de mililitri de tărie poţi ajunge pe-un nor pufos, poţi zbura fără aripi/ aici delirul oniric e garantat proscrişilor, orbilor, curvelor, surzilor şi muţilor” (Hachiţele lui Dumnezeu).

Rostogolirea spre altundeva, spre zariştea de dincolo de orizontul haosului e un urcuş pe o altă scară a lui Iacob; timpul se ondulează şi fiinţa trece în cealaltă dimensiune unde ceea ce e dincoace se repetă, ca într-o oglindă: aceasta e terapia onirică despre care scrie poetul în Toamnă ruginie: revelarea asemănării pînă la copie a lumii de pe pămînt cu aceea subpămînteană exorcizează frica de moarte a lui Cain şi teroarea Apocalipsei de deasupra, le banalizează, le face ţintă a glumelor şi ironiilor unei fiinţe care, pe calea onirică, devine cu adevărat liberă chiar şi dincolo de bine şi dincoace de rău, după ce o va fi întîlnit Moartea: acolo e bine, e ca aici: „planarea în miezul pămîntului n-a fost un lucru cu totul şi cu totul necunoscut/ eram pregătit să dau peste şobolani cu boturile şi mustăţile pline de sînge/ peste larve, cîrtiţe şi tot felul de gîngănii, mari şi mici/ în universul subteran lucrurile lumeşti sunt reflectate cu deplină fidelitate/ vezi oraşe luminoase şi parcuri de distracţie, fabrici şi uzine, muzee şi cinematografe/ numai că aici nu se trăieşte cu oxigen, ci cu lăptişor de matcă/ am uitat să vă spun, aici se convieţuieşte ca-ntr-un stup, fiecare mort e regina stupului,/ nu există termenul de ierarhie, nu se fac discriminări, toţi morţii sunt pe picior de egalitate/ chiar dacă mai sunt şi dintre aceia care nu se plac, se contrează pe păcate,/ dar fără a se manifesta pe faţă./ după o astfel de experienţă, am hotărît să mă întorc pe pămînt/ să le împărtăşesc oamenilor de ştiinţă cele trăite şi cele văzute, să-şi facă o idee concretă/ cum e şi cu planarea subpămînteană/ n-a fost să fie, cînd am aterizat pe locul unde murisem, totul era pustiu:/ casele erau carbonizate, pămîntul arid, pînă şi soarele era beteşugit,/ bietul de el nu mai lumina decît ca un bec chior, de 40 de waţi,/ luna dispăruse definitiv din peisaj/ nici umbre nu mai erau, spaţiul era ţesut cu fantome în plină dezintegrare” (Zbor subteran). Vremea poeziei lui Lucian Alecsa este seara onirică; atunci luna are barbă şi ochii holbaţi, lumea ursuzilor se desparte de lumea beţivilor, se instalează spaima de Apocalipsă şi poetul „schizoid”, prins în jocul fatal („Într-un bar de noapte pe o masă încinsă cu sticle de votcă şi whisky/ trei fetişcane despuiate jucau bowling cu capul meu/ l-am recunoscut după forma ovoidală, după urechile clăpăuge şi după chelie/ şi cicatricea revoltată de sub ochiul drept ce încă mă acuză de neatenţie” – Într-un bar), cheamă întunericul care „înghite cu sughi- ţuri lumea”: este o poveste – iar dimensiunea narativă e tipică pentru poezia lui Lucian Alecsa – din alt timp şi din alt spaţiu, scrisă fără emoţii, fără sentimente, cu o luciditate cristalină. Seara e fanta prin care fiinţa trece de aici, dincolo, cînd primeşte mesaje de bună (re)vedere de la tatăl plecat pe lumea cealaltă, unde privighetorile au glas cucuvea şi unde se admite un armistiţiu în confruntarea mereu mai dură cu „duşmanul din mine”: vremea fiinţei, seara şi dimineaţa ei sînt ale unei naturi moarte, cu un poet schizoid chemat acolo unde timp nu mai există: la Crucea orelor: „era linişte, era seară, era dimineaţă iar,/ timpul umbla bezmetic de la răsărit la apus şi invers/ fără să ştie dacă mai este util omenirii sau e doar o ficţiune hazlie/ orele debusolate făceau cruce pe bolta cerească implorînd soarele să facă un scurt popas/ cît să-şi tragă şi ele răsuflarea pentru a se dezmetici/ secundele curgeau ca un lichid aproape vîscos/ cînd prindeau cîte un obstacol în faţă,/ vreun satelit, meteorit sau cine ştie ce altă neprihănită stea/ de fiecare dată erau gata să-şi piardă îndemînarea fluidă/ horcăiau ca porcii- n abatoare”.

Poezia lui Lucian Alecsa din Umbra, agent dublu descrie, aproape în detaliu, călătoria poetului la capătul morţii, plecînd din scenariile depresive ale fiinţei aflate în „burta unui balaur sau altă tîrîtoare”, avînd, la rîndu-i, „o lighioană ciudată înăuntru”, iubindu- se cu Rugina, „fata din hamac”, trecînd, după ce îşi va fi ucis propria umbră, prin purgatoriul unde se agită „şăgalnici drăcuşori”, vîrcolaci, strigoi „slăbănogi”, făpturi oligofrene, schizofrenice ori suferind de Alzheimer, pentru a sfîrşi în seninul de după moarte, într-o altă lume, stăpînită de demonul alb „ca neaua sau ca laptele caprelor de munte”. Din cînd în cînd, ne spune Lucian Alecsa în Umbra, agent dublu e bine ca lumea însăşi să se transfere în oniric, în subteranul mîlos vegheat de bestiile adîncului/înaltului, pentru a exorciza frica, teroarea, kitsch-ul, aproxima- ţiile şi lipsa de orizont în care vieţuieşte. Lumea tenebrelor e, poate, lumea supravieţuirii, ne mai spune Lucian Alecsa, unul dintre poeţii care, mai ales prin ultimele sale cărţi – Ţinutul Klarei, Iluzionista Babette, De veghe în lanul cu moroi, Alzheimer, fratele meu geamăn şi, acum în urmă, Umbra, agent dublu – s-a instalat pe primul raft al bibliotecii poeziei noastre de azi.


Lucian Alecsa (1954-2016)

Poetul şi prozatorul Lucian Alecsa a încetat din viaţă vineri, 5 februarie 2016. Lucian Alecsa s-a născut în localitatea Mihăileni, judeţul Botoşani, la data de 31 ianuarie 1954. Poet, prozator, publicist, Lucian Alecsa a absolvit şcoala primară şi gimnaziul în comuna natală (1961-1969), Liceul Teoretic Siret, jud. Suceava (promoţia 1973). A frecventat Cenaclul literar „Mihai Eminescu” din Botoşani, condus de scriitorul Lucian Valea. Din 1993 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România- Filiala Iaşi. Dintre volumele publicate amintim: Oraşul de gips, poezii, Iaşi, Cronica, 1992; Ars apocalipsis, poezii, Botoşani, Axa, 1996; Recurs la Joc secund, roman, Botoşani, Axa, 1999; Asupra căderii, poezii, Cluj, Dacia, 2002; Deasupra căderii. A doua geneză, poezii, Botoşani, Axa, 2003; Judecătorul, roman, Iaşi, Timpul, 2005; Ţinutul Klarei, poezii, Botoşani, Dionis, 2005; Nelegiuitul amant, roman; Piteşti: Paralela 45, 2008; Iluzionista Babette, poezii; Bucureşti: Editura Vinea, 2008, De veghe în lanul cu moroi, versuri, Cluj-Napoca: Limes, 2009; Klara, Babette şi alte iluzioniste, Iaşi: Tipo Moldova, 2011, Viaţă mahmură şi neagră (poeme; Timişoara: Brumar, 2011), Moartea e bine mersi, roman; Piteşti: Paralela 45, 2012, Femeia fără zâmbet, Editura Eikon, 2015; Umbra, agent dublu, Editura Junimea, 2016. Redactor-şef adjunct al revistei culturale Hyperion, editorialist la publicaţiile Evenimentul de Botoşani şi Botoşăneanul, realizator TV, Lucian Alecsa a desfăşurat o bogată activitate publicistică, colaborând cu versuri şi recenzii la revistele: Ateneu, Baaadul literar, Caietele Oradiei, Conta, Contact internaţional, Convorbiri literare, Cronica, Curierul, Gazeta de Botoşani, Hyperion, Luceafărul, Monitorul de Botoşani, Nord literar, Orizont, Poesis, România literară, Ţara de Sus, Viaţa Românească ş.a. Pentru activitatea sa, Lucian Alecsa a primit Premiul pentru debut, poezie, acordat de Asociaţia Scriitorilor din Moldova, 1993, premii acordate de Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România, 1993, 2009; 2013, Premiul APLER şi Premiul pentru construcţii romaneşti acordat de revista Convorbiri literare, 2001. Figurează în antologiile de poezie Nord (Botoşani: Axa, 2009) şi Cina 12+1/Vecernea 12+1 (Moscova: Vest – Konsalting, 2010). Opera sa a fost tradusă în limbile engleză, franceză, persană şi rusă. Lucian Alecsa va rămâne o pagină vie în literatura română. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara